Douăsprezece ferestre

Tac.

- Ce mai e nou? întrebă Rita după un timp.

Rolf îi aruncă o privire scurtă. Vrea într-adevăr să știe? Apoi o informează :

- Construim acum douăsprezece ferestre pe schimb.

Spune asta așa, simplu, dar amîndoi știu că îndărătul unei astfel de fraze se ascunde un întreg roman. Patimi, fapte eroice, intrigi - tot ce dorești. În toate ziarele apar zilnic zeci de asemenea fraze, dar fraza asta o poate înțelege foarte bine Rita, cuvînt cu cuvînt.

Pentru că nu-i vine altceva mai potrivit în minte, fata spune :

- Păi, sînteți o brigadă celebră.

Rîd amîndoi cu poftă.

[...]

În realitate, Meternagel se gîndise la cu totul altceva. Se vedea pe el însuși, cum umbla, acum un an și jumătate prin uzină - ca un zăpăcit, își zice azi - ca un buhai bolnav, și cum rămînea din cînd în cînd locului să spună unuia din brigadă : "O să facem zece ferestre într-un schimb, să-ți aduci aminte de cuvintele mele". Tovarășii săi de lucru îl priveau cu milă și ripostau : "Ai gărgăuni". Și acum ce simplu îi povestise fetei : douăsprezece ferestre pe zi.

De parcă asta n-ar însemna nimic, de parcă toate astea s-ar face singure.

E bine că se găsește mereu cîte unul care mai poate să se mire ; eu unul m-am dezvățat să mă mai mir, n-am ce-i face, dar mititica asta, cînd o să fie iar sănătoasă, n-o să contenească a se mira de toate și de fiecare lucru în parte.

- Mai ții minte cum ți-am descris brigada noastră?

- Da, răspunde Rita, îmi amintesc.

Meternagel profitase de faptul că fata era curioasă să cunoască oamenii. Împotriva acestei porniri n-ai ce face, la fel cum alții nu se pot opri să fumeze. Și Schwarzenbach observase acest lucru, de aceea era atît de sigur că o va convinge. Dar Meternagel era și mai șiret decît Schwarzenbach.

Un răstimp urmărise cu cîtă luare-aminte se purta fata cu bărbații din brigadă, ca și cum fiecare dintre ei ar fi ascuns în sine o încărcătură de dinamită. Observase și cum se complăceau bărbații în această situație, apoi își zisese : "De ce să facă și Rita toate greșelile pe care le face fiecare la început?" De aceea îi spuse :

- Ascultă, fetițo! Știi că sîntem o brigadă celebră.

- Da, răspunsese Rita ascultătoare, dar nu numai ascultătoare.

Și se gîndea la evidențierile și la numeroasele articole de ziar, unde era menționată brigada, se gîndea însă și la cearta dintre Meternagel și Kuhl.

- Bine, făcuse Rolf, atunci știi lucrul cel mai important. Acum am să te fac să înțelegi ceea ce este aproape la fel de important : cum trebuie să te porți cu oameni celebri.

[Christa Wolf, Der Geteilte Himmel, în traducerea lui Camil Baltazar]

Un relief

Raoul Überbein nu era iubit în capitală. Toată considerația pentru medalia sa de salvator și pentru înspăimîntătoarea sa rîvnă ; dar omul acesta nu era un concetățean agreabil, un coleg plăcut, un funcționar ireproșabil. Cei mai bine intenționați vedeau în el un om ciudat, cu un fel de a fi îndîrjit și nefericit în truda sa neostoită, un om care nu știa ce este duminica, repaosul, destinderea, și care, după împlinirea datoriei, nu se pricepea să fie un om printre oameni.

Acest fiu natural al unei aventuriere se ridicase prin muncă, fără mijloace materiale, din adîncurile societății, dintr-o tinerețe sumbră și fără perspective, printr-o voință dîrză, pînă la treapta de învățător, de titrat universitar, de profesor de liceu ; ajunsese - ”obținuse” cum spuneau unii - să fie chemat la colegiul de la ”Fazanerie” ca profesor al unui principe din neam de mare duce ; și, cu toate acestea, nu-și afla odihnă, satisfacție, bucuria tihnită a vieții.

Dar viața, cum remarcase foarte adecvat un cap deștept în legătură cu doctorul Überbein, viața nu se rezolvă în cadrul profesiunii și al realizărilor, ci își are cerințele și îndatoririle ei pur omenești, a căror ignorare înseamnă un păcat mai greu decît o anumită jovialitate față de sine și față de alții, în domeniul muncii ; și, oricum, nu se poate considera o personalitate armonioasă decît cel care știe să dea fiecărui lucru - profesiunii și faptului de a fi om, vieții și realizării - ceea ce este al său.

Lipsa de sentiment colegial al lui Überbein trebuia să influențeze în defavoarea lui. Evita orice sociabilitate față de tovarășii de profesiune ; iar relațiile sale de prietenie se limitau la o persoană dintr-o altă ramură a științei, un medic și specialist în boli de copii cu puțin simpaticul nume de Sammet, care avea dealtfel multă clientelă și cu care poate că Überbein se potrivea în privința anumitor trăsături de caracter.

Doar extrem de rar - și atunci doar ca o favoare - participa la masa permanentă care îi reunea pe profesorii de liceu, după truda și povara zilei, la un pahar de bere, la un joc de cărți, la un schimb de idei liber asupra chestiunilor publice ; în rest își petrecea serile - după cum se știa de la gazda sa - și o mare parte din noapte cu munca științifică, în camera sa de lucru - în timp ce culoarea feței îi devenea, în mod constant, mai vineție, iar în ochi i se citea efortul excesiv.

Autoritățile se văzuseră determinate, la scurtă vreme după reîntoarcerea sa de la castelul ”Fazaneria”, să-l numească profesor definitiv. Ce mai voia să ajungă? Director? Profesor universitar? Ministru al învățămîntului? Un lucru era sigur și anume că, în lipsa de măsură și neostoiala rîvnei sale, se ascundea - sau mai curînd nu se mai ascundea - lipsa de modestie și aroganța.

Comportarea lui, felul lui fanfaron de a vorbi tare și tăios supăra, enerva, îndîrjea. Față de colegii mai în vîrstă sau de superiorii din corpul profesoral nu păstra tonul care s-ar fi cuvenit. Se purta părintește cu oricine, de la director pînă la cel mai mărunt profesor suplinitor ; iar felul său de a vorbi despre sine, ca despre un om care ”a dat cu nasul prin multe”, și de a se fuduli cu ”destin și tărie încordată”, manifestînd totodată un binevoitor dispreț față de toți cei ”care n-au nevoi” și care ”își aprind dimineața un trabuc”, era fără îndoială plin de îngîmfare.

Elevii îl iubeau și el obținea rezultate excelente, asta-i adevărat. Dar, în rest, doctorul avea mulți dușmani în oraș, mai mulți decît nici prin vis nu i-ar fi trecut ; iar rezerva generală, cum că influența lui asupra prințului n-ar fi fost chiar de dorit, fu exprimată pînă și de o parte din presă...

[Thomas Mann - Alteţă regală, traducere de Mihai Isbăşescu]

Artiştii şi cutia de fier

- Aşadar, dumneata construieşti noul sediu al băncii ?
Celălalt ridică din umeri.
- Mare scofală. O cutie de fier, modă americană, douăsprezece etaje, numai birouri. Ce legătură are asta cu arta ? Dar aşa se întîmplă cînd noi, artiştii, ajungem sclavii speculaţiilor şi exploatatorilor.
- Oh, oh ! făcu Andreas, căruia asemenea cuvinte îi păreau în ziua aceea expresia unei ingratitudini grosolane. Dar Kokott îţi continuă ideea insinuant şi foarte repede :
- Fără ei, n-o putem scoate la capăt. Eu, de exemplu, am mult talent, dar puţini bani. De aceea, m-am lăsat transformat de ăsta...
Şi arătă cu degetu-i gros, îngălbenit de tutun, spre Türkheimer, care mergea înaintea lor.

- M-am lăsat transformat de ăsta într-o maşină de construit.
- Aha ! într-o maşină de construit, observă Andreas, fără să înţeleagă despre ce este vorba.
- Ei, procedeele lor sînt bine cunoscute. Mi-a împrumutat o grămadă de bani, o sumă cum nu mai văzusem pînă atunci ; trebuia să construiesc cu ei casa. Bineînţeles, n-au fost destui şi, cînd furnizorii m-au strîns în chingi din cauza plăţilor restante, a trebuit să dau faliment. Dumneata mă întrebi de ce eu, ca artist, mă ocup de asemenea lucruri nedemne, dar, ce vrei, trebuie să trăieşti.
- Şi din ce trăieşti dumneata ?
- Ei, din banii pe care mi-i dă ca să-mi ţin gura.
- A ! din banii pe care ţi-i dă ca să-ţi ţii gura. Spune mai departe !

- Cînd am dat faliment, creditorii nu s-au ales, bineînţeles, cu nimic, dat fiind că, din păcate, n-am nici un fel de avere. Casa a intrat în posesia lui, pentru că, fireşte, avea o ipotecă de rangul întîi pentru banii pe care mi-i împrumutase. Meseriaşii n-au căpătat nici un ban ; nu aveau nici o dovadă scrisă. Din mare mila le-a îngăduit... ce crezi ?
- Ce ?
- Să lucreze mai departe la noua clădire. Ceea ce şi fac cît se poate de bucuroşi.
- Grandios ! observă Andreas, cu jumătate de glas, transportat de admiraţie. Kokott făcea, în spatele lui Türkheimer, o mutră de parcă ar fi vrut să-l înghită. Îşi arăta caninii.

- Îţi închipui, probabil, că din ce mi se cuvenea ca onorar, n-am văzut nici un ban. Şi nici n-am vreo perspectivă, deoarece, de cînd mă ştiu, sînt datornicul lui. Aproape în fiecare zi vine cîte o poliţă la scadenţă şi trebuie să fiu bucuros dacă o să mă lase să-i construiesc toată viaţa case pe gratis. Dar dacă într-o bună zi dau de el pe vreo schelă, apoi să ştii că o să coboare mult mai repede decît i-ar face plăcere.

[Heinrich Mann - Ţara huzurului, traducere de Dumitru Hâncu]