Muzeul din Palatul Artelor

Încă de pe la sfârşitul secolului trecut s-a încercat a se organiza muzee militare la Arsenalul şi Pirotehnia Armatei, dar abia la expoziţia din 1906, cu ocazia jubileului de patruzeci de ani de domnie a Regelui Carol I, s-a înjghebat o secţiune militară mai completă.

În anul 1914 s-a hotărât chiar înfiinţarea unei secţiuni militare, pe lângă Muzeul Naţional de la Şoseaua Kiseleff, care să cuprindă atât piesele adunate la Arsenalul Armatei, cât şi multe altele primite de la diferiţi donatori. Însă, la evacuarea Bucureştilor, în toamna anului 1916, toate aceste piese au fost transportate la Odesa, de unde nu s-au mai înapoiat.

În anul 1919 s-a înfiinţat cu ordinul nr. 5.150 al Ministerului de Război, o secţie militară pe lângă expoziţia organizată de Liga Culturală Română în şcoala primară din strada Clemenţei din Bucureşti.

După terminarea expoziţiei, obiectele, expuse până atunci în aceasta secţie militară, au fost amenajate în clădirea numită Palatul Artelor din Parcul Carol I, care a fost cedat în acest scop Ministerului de Război de către Ministerul Agriculturii şi Domeniilor, prin înaltul decret nr. 4836/1919.

În anul 1923, cu înaltul decret nr. 6064, s-au pus definitiv, bazele Muzeului Militar Naţional, hotărându-se şi întocmirea unui regulament de conducere, administrare şi funcţionare. În anul 1924, cu înaltul decret nr. 915, se aprobă primul regulament provizoriu al Muzeului Militar.

În sfârşit, în anul 1928, cu înaltul decret nr. 1307, a apărut primul regulament al Muzeului Militar, înlocuind astfel pe cel anterior, care era provizoriu. La 1 aprilie 1937 apare legea de organizare şi funcţionare a Muzeului Militar Naţional şi regionalele sale.

Palatul, care serveşte astăzi de muzeu militar, a fost construit odată cu celelalte clădiri din Parcul Carol I, cu ocazia expoziţiei ce a avut loc în anul 1906 în acest parc.

Planul general al parcului, precum şi al construcţiilor ridicate în interiorul său, a fost conceput de francezul Redont, distins arhitect peisagist. Cel mai frumos palat dintre cele ridicate în Parcul Carol I a fost acela al Palatului Artelor, operă a inginerilor Grant şi Perlasca, care, atât pe timpul expoziţiei din 1906, cât şi ulterior, a servit ca muzeu de arte frumoase. După războiul de întregire a neamului, acest palat a fost transformat în muzeu militar.

Imagini din galeria steagurilor

Clădirea muzeului are parter cu două aripi laterale şi etaj. În faţa clădirii muzeului, pe prima terasă, se află mormântul Soldatului Necunoscut, executat din marmură bogat sculptată, având motive luate după modelul care se obişnuia a se întrebuinţa în trecut pentru mormintele voievozilor noştri, îndeosebi din vremea lui Constantin Brâncoveanu. Piatra care serveşte de acoperământ mormântului poartă o inscripţie care aminteşte eroismul şi sacrificiul soldatului român. La căpătâiul Soldatului Necunoscut se află o cruce tot de marmură şi o candelă a cărei flacără arde continuu.

De jur împrejurul clădirii sunt expuse tunuri care au servit armatei în timpul războiului, precum şi un mare număr din cele capturate de la inamic.

În faţa muzeului, pe aceeaşi terasă pe care se află mormântul Soldatului Necunoscut, sunt aşezate metopele originale ale monumentului de la Adamclisi. Acest monument a fost ridicat în Dobrogea în anii 108-111 d. Cr., pentru a eterniza victoriile soldaţilor romani în luptele cu dacii.

Imagini cu Palatul Artelor, devenit sediu al Muzeului Militar Naţional

[Călăuza Muzeului Militar Naţional, anii 1930]

Palatul Artelor a fost desenat de arh. Şt. Burcuş şi arh. Victor Ştefănescu.

Central Palace

De curând, prietenul nostru Dan, aflat într-o nouă misiune de detectiv urbanist, ne-a adus pe blogul său o nouă serie de istorii fascinante. Dintre acestea, povestea adevărată a vechii clădiri a Legaţiei Ruse se arată a fi excepţional de interesantă, de aceea vă invit să o citiţi aici.



Ce s-a întâmplat pe terenul vechii Legaţii Ruse după demolarea micii clădiri puteţi afla tot de pe blogul lui Dan. Însă ceea ce am descoperit în presa anilor 1930 sunt câteva indicii că este posibil ca imobilul actual de la adresa din Calea Victoriei nr. 23 - atribuit în mai multe surse de specialitate arhitectului George Negoescu şi ridicat în anul 1937 - să fi înlocuit în faza de proiectare şi contractare o parte a unui alt imobil proiectat de un arhitect mai puţin vestit în România : Leon Stern.

Imobilul desenat de arhitectul Negoescu ocupă în prezent doar parcela de la nr. 23, în timp ce pe amplasamentul parcelei de la nr. 25 se află un imobil modernist ridicat în aceeași perioadă de avânt imobiliar. Să fi fost restrâns amplul proiect imobiliar Central Palace de la două parcele la una singură? Să fie oare imobilul de la nr. 25 un alt proiect desenat de arhitectul Leon Stern şi ridicat de antrepriza inginerului Emil Calmanovici şi adaptat la o singură parcelă?




Nu am găsit prea multe informaţii despre arhitectul imobilului Central Palace, cu excepţia unor trimiteri la câteva imobile ridicate în anii 1920 în New York după desenele unui arhitect pe nume Leon Stern. Să fie oare acel Leon Stern din Statele Unite aceeaşi persoană cu Leon Stern din Bucureşti?



Arhitectul din România a mai desenat în anii 1930 un imobil într-o intersecţie vecină cu Calea Victoriei : City Block, renumit pentru forma cilindrică a anvelopei sale. Asocierea lui Leon Stern cu Emil Calmanovici se repetă în ambele proiecte, probabil şi datorită originii etnice a ambilor profesionişti în domeniul construcţiilor urbane.



//Pentru ca istoria să se complice mai mult, sau poate pentru a clarifica destinul parcelei din Calea Victoriei nr. 23, în 1939 apare anunţul publicitar imobiliar de mai jos. În acest anunţ, la adresa menţionată figurează deja punctul de contact al echipei iniţiatoare de proiecte imobiliare, care ocupă un birou la etajul V.



//Pe această nouă parcelă, de vizavi de palatul Curentul, ce s-o mai fi întâmplat cu proiectul arhitectului Leon Stern? În spatele acestui anunţ va fi stat cumva imobilul Belvedere, căzut în timpul cutremurului din 1977?

L.E. (27.04.2018) : În paragraful anterior am făcut o confuzie regretabilă între Leon (Leonel) Stern şi Harry Stern, arhitectul care a desenat imobilul din str. Domniţa Anastasia/Eforie 8.  Casa-bloc numită Central Palace a fost realizată între anii 1939-1940. Mai multe detalii, aici.


Adăugire făcută în 17 mai 2011:

Imobilul de la nr. 23 - cu subsol, parter şi opt etaje executată pe schelet de beton armat - a fost ridicat pe schelet de beton armat în anul 1937. Proiectul de arhitectură îi aparţine lui L. Negoiescu [sic! n.n.], iar cel de beton armat a fost realizat de ing. Jean Hascal. Execuţia imobilului a fost realizată de ing. M. Calmanovici.

Alături de această clădire s-a executat de asemenea în anul 1937 în Calea Victoriei un înalt imobil de raport [la nr. 25 n.n.] cu subsol, parter şi zece etaje, pe schelet de beton armat cu stâlpii din faţadă retraşi din aliniere pentru a avea vitrine libere de stâlpi.

[Anton Moisescu, Eleodor Săftoiu - Betonul în arhitectură, Editura Tehnică, Bucureşti 1964, p.292]

Căminul măturătorilor

Sectorul III albastru are o populaţie de 159.656 locuitori, la care corespunde o suprafaţă de 161 ha. de proprietăţi clădite. Pentru o cât mai rapidă şi sistematică ridicare a gunoaielor menajere, fiecare canton are repartizată o maşină, o cotigă sau un furgon.





În afară de acest mod de strângere al gunoaielor, primăria mai practică sistemul "Milano", cu tendinţa de generalizare în întregul sector. Potrivit acestui sistem, locatarii diferitelor imobile depozitează gunoaiele în cutii de formă cilindircă, ermetic închise, care odată umplute, sunt ridicate de maşinile speciale ale primăriei, pentru a fi înlocuite cu alte cutii goale şi dezinfectate.

Pentru consideraţiunile pe care le-am arătat la curăţirea străzilor, cantitatea de gunoi menajer creşte, de asemenea, în cursul unui an, în lunile septembrie-octombrie.



Gunoaiele ridicate de la particulari precum şi cele adunate pe căile publice sunt descărcate la rampa de gunoi din Valea Plângerii. În medie, s-a descărcat anual cantitatea de 179.595 tone gunoi.

Pe măsură ce taluzul sus menţionatei văi s-a ridicat şi s-a consolidat, a fost pavat pentru a permite accesul autocamioanelor, furgoanelor şi căruţelor pline cu gunoi, vagonetelor "Decauville", care transportă gunoiul în centrul văii. Adăugăm că unii particulari transportă cu mijloace proprii gunoiul în Valea Plângerii, plătind o taxă minimă pentru personalul utilizat la descărcare şi pentru amenajarea văii.

[Activitatea edilitară în anii 1934-1935-1936, Primăria Sectorului III Albastru, Municipiul Bucureşti]


Valea Plângerii la 1934


Str. Lânăriei şi Căminul măturătorilor la 2011

Reliefurile lui Mac Constantinescu

Puţini din cei care trec zilnic pe lângă clădirea din Piaţa Victoriei cunosc istoria acestui imobil şi faptul că destinul său este subordonat şirului de proiecte de rearanjare şi sistematizare a zonei, în relaţie cu ideologiile de moment din anii 1930, dar şi de la sfârşitul anilor 1950. Destinat iniţial adăpostirii Ministerului Afacerilor Externe, palatul a fost ridicat după un proiect al arhitectului Duiliu Marcu, finalizat în anul 1937, care lua în considerare o listă lungă de constrângeri legate de amplasament şi dimensiunile maxime permise.

Grigore Gafencu, ministru de externe, în faţa machetei viitorului sediu ministerial, aflată în interiorul Palatului Sturdza - clădirea Ministerului de Externe de atunci - în februarie 1940. Fotografie de aici

Voi ocoli multele detalii care pot fi găsite dealtfel în multe surse disponibile online şi mă voi opri asupra unei istorii care ne-a lipsit de una dintre cele mai importante opere sculpturale cu caracter monumental creată în anii premergători celui de-al doilea război mondial.

Palatul Ministerului de Externe în 1944, la 48 de ore după bombardamente

Faţada palatului era realizată integral din plăci de marmură de Carrara, în linia generală de obţinere a unei imagini care să inspire eleganţa impunătoare, în armonie cu destinaţia funcţională a imobilului. Holul de onoare, scara de onoare, galeria oglinzilor, marele salon de serbări, sala de banchete şi curţile interioare destinate recepţiilor în aer liber se bucurau de un desen clasic stilizat, dar înzestrat cu monumentalitate, pus în operă prin folosirea de materiale nobile. Din lista de varietăţi de marmură folosite iniţial pot reaminti marmura de Ruşchiţa, cea de Botticino, Carrara sau cea verde de Issoria, marmura de Calcatta, marmura de Alun, marmura roşie de Verona. Placajele cu marmură sunt descrise cu eleganţă: Fantastico Arni, Rosso Amiante sau Rosso Porlasanta.

Palatul Ministerului de Externe în 1944, la 48 de ore după bombardamente

Faţada principală, de 90 de metri, era compusă dintr-o colonadă cu un şir de nouăsprezece arcade în plin cintru şi două panouri laterale. În proiectul din 1937, cele două panouri laterale erau decorate cu două compoziţii realizate de către Mac Constantinescu în marmură de Carrara. Fiecare panou decorativ avea 15 metri înălţime şi cuprindea trei rânduri de reliefuri figurative ilustrând personaje alegorice însoţite de texte în latină: agricultura şi comerţul, cultura, geografia şi istoria, inventivitatea şi ingenuitatea, abundenţa. Sub ambele panouri se afla câte o fântână decorativă, ornată cu măşti şi o suită de steme ale provinciilor istorice româneşti. Ansamblul marca cu sinceritate destinaţia diplomatică a palatului.

Colaj cu imagini prezentând cele două panouri decorative realizate de Mac Constantinescu şi fântânile de sub acestea, după bombardamente

Mac Constantinescu (1900-1979) urmase cursurile Şcolii de arte frumoase din Bucureşti, apoi pe cele din Paris: École des Beaux-Arts şi École du Louvre, apoi cursul de istoria artelor la Sorbonne şi lucrări practice la manufacturile de porţelan din Sèvres. Preocupările sale sunt legate în special de sculptură dar şi de arte decorative, costum şi decoruri pentru spectacole de balet. Siluetele figurilor alegorice din panourile sale decorative trimit la imaginile coregrafiilor semnate de soţia sa, Floria Capsali, mentor al multor generaţii de profesionişti din dansul şi baletul românesc.

Panou decorativ din aceeaşi familie compoziţională, prezentând-o pe Clio, muza istoriei, înconjurată de figuri alegorice

Faţadele laterale erau placate cu aceeaşi marmură de Carrara şi echipate cu dispozitive de bronz pentru arborarea drapelelor, încununate de acvile.

Desen cu o faţadă laterală, în care se pot evidenţia elementele decorative din partea superioară, dar şi dispunerea fântânii cu bazin de pe faţada principală

Bombardamentele din 1944 avariază grav clădirea în care lucrările de finisaj erau aproape terminate şi, odată cu ea, panourile decorative. Suflul exploziilor afectează profund structura de rezistenţă a palatului. După terminarea celui de-al doilea război mondial şi până în anul 1952 sunt susţinute lucrări majore de consolidare şi refacere a faţadelor şi interioarelor - sub conducerea arhitectului Duiliu Marcu - folosind tehnologiile şi materialele disponibile la acea vreme. Faţada va fi placată integral cu travertin, iar cele două panouri decorative, figurile simbolice de la cişmele precum şi alte lucrări de decoraţiuni interioare (vitralii, mozaicuri, tapiserii, fresce) nu mai sunt refăcute niciodată. Noul palat va fi destinat şi găzduirii Consiliului de Miniştri, noua instituţie guvernantă comunistă.

Palatul Consiliului de Miniştri în 1952

Piaţa Victoriei în 1953

De câteva luni au început în mod vizibil lucrările pentru consolidarea şi extinderea Palatului Victoria. Zarurile au fost aruncate, există un câştigător al concursului de proiecte desfăşurat în anii 2006-2007, care s-a apucat serios de treabă.

Vom vedea dacă viitorul ne va aduce pe noua faţadă a palatului reliefurile lui Mac Constantinescu.


***


George Potra ne-a făcut un cadou deosebit de frumos, publicând pe blogul dumnealui o imagine revelatoare preluată în timpul lucrărilor pentru edificarea noului imobil al Ministerului de Externe.