Tunelul

The phenomenon of universalization, while being an advancement of mankind, at the same time constitutes a sort of subtle destruction, not only of traditional cultures, which might not be an irreparable wrong, but also of what I shall call for the time being the creative nucleus of great civilizations and great cultures, that nucleus on the basis of which we interpret life, what I shall call in advance the ethical and mythical nucleus of mankind.

The conflict springs up from there. We have the feeling that this single world civilization at the same time exerts a sort of attrition or wearing away at the expense of the cultural resources which have made the great civilization of the past. This threat is expressed, among other disturbing effects, by the spreading before our eyes of a mediocre civilization which is the absurd counterpart of what I was just calling elementary culture. Everywhere throughout the world, one finds the same bad movie, the same slot machines, the same plastic or aluminium atrocities, the same twisting of language by propaganda, etc. It seems as if mankind, by approaching en masse a basic consumer culture, were also stopped en masse at a subcultural level. Thus we come to the crucial problem confronting nations just rising from underdevelopment.

In order to get on to the road toward modernization, it is necessary to jettison the old cultural past which has been the raison d’être of a nation?... Whence the paradox: on the one hand, it has to root itself in the soil of its past, forge a national spirit, and unfurl this spiritual and cultural revindication before the colonialist’s personality. But in order to take part in modern civilization, it is necessary at the same time to take part in scientific, technical, and political rationality, something which very often requires the pure and simple abandon of a whole cultural past. It is a fact: every culture cannot sustain and absorb the shock of modern civilization. There is the paradox: how to become modern and to return to sources; how to revive an old, dormant civilization and take part in universal civilization...

No one can say what will become of our civilization when it has really met different civilizations by means other than the shock of conquest and domination. But we have to admit that this encounter has not yet taken place at the level of an authentic dialogue. That is why we are in a kind of lull or interregnum in which we can no longer practice the dogmatism of a single truth and in which we are not yet capable of conquering the skepticism into which we have stepped.

We are in a tunnel, at the twilight of dogmatism and the dawn of real dialogues.

[Paul Ricœur - Universal Civilization and National Cultures, 1965]

Teatrul

De câteva luni, în faţa clădirii masive a Universităţii bucureştene se înaltă, văzând cu ochii, noul edificiu al Teatrului naţional. Acest templu modern al Thaliei este încă o dovadă elocventă a grijii partidului şi statului socialist faţă de inflorirea artei în România.

După cum se ştie, teatrul românesc a înregistrat în ultimii ani numeroase succese atât pe scenele din ţară, cât şi în cadrul unor turnee prestigioase peste hotare. Fotoreporterul a surprins câteva aspecte ale acestei măreţe construcţii.

Pe un teritoriu de 4,5 ha, cuprins la intersecţia bulevardelor Nicolae Bălcescu şi Republicii, str. Batiştei şi str. Tudor Arghezi, pe o amplă platformă situată cu 1,2-3,5 m mai sus de circulaţia de pe trotuare, se construieşte clădirea Teatrului naţional formând frontul de est al pieţei, iar înspre intersecţia str. Batiştei cu bd. Bălcescu se ridică construcţia hotelului Intercontinental Bucureşti.

Compoziţia spaţială a ansamblului creează raporturi de interdependenţă între clădirea teatrului, care se dezvoltă în principal pe orizontală (având o înălţime la cornişe de cca 20 m, cu excepţia turnului scenei principale, care atinge 45 m) şi clădirea hotelului, al cărei volum se dezvoltă pe verticală atingând înălţimea de 85 m. De asemenea, o dominantă de interes şi tratare plastică prezintă volumul sălii principale şi al foaierelor sale, care se exprimă ca un accent spaţial, decorat policrom şi proiectat pe fundalul traforat al corpului format de scenă, anexe şi sala studio.

S-au evitat formele schematice şi rigide, golurile vitrate dominante în faţade, străine climei noastre şi spiritului arhitecturii româneşti. Pe amplele suprafeţe concave ale celor trei pereţi care delimitează holul şi foaierele sălii principale, mozaicuri policrome cu scene din istoria ţării, din istoria teatrului românesc şi din istoria teatrului universal, vor prelua pe un plan mare, contemporan, ideea zidurilor pictate în exterior ale monumentelor din Nordul Moldovei, cunoscute în întreaga lume prin valoarea lor excepţională.

Platforma, supraînălţată faţă de circulaţie, având un stilobat în gradene şi trepte, va fi prevăzută cu accese comode pietonale şi carosabile pentru cele două săli ale teatrului şi pentru hotel. Ea va fi plantată cu arbori, peluze, partere de flori şi dotată cu sculpturi şi elemente spaţiale de artă decorativă. Sub această platformă plantată se construieşte un parcaj cu două niveluri, având o capacitate de cca 1.000 de autoturisme.

În cadrul studiului de sistematizare a pieţei Bălcescu s-au prevăzut pentru rezolvarea problemei circulaţiei auto şi pietonale, soluţii pentru etapa imediată şi pentru etapa de viitor.

În acest scop a fost aprobat proiectul pentru construirea unui pasaj subteran pentru pietoni, prevăzut cu scări şi escalatoare, cu spaţii pentru magazine pe conturul lui, iar în centru o braserie. Despărţirea circulaţiei pietonale de circulaţia auto va mări mult debitul lor de fluire.

Pentru etape de viitor mai îndepărtate, studiile de sistematizare au prevăzut dublarea bd. Republicii cu o arteră subterană pentru transport în comun şi autoturisme, care să asigure traversarea subterană începând din zona din apropierea căii Moşilor şi până la podul Elefterie.

[Informaţia Bucureştilor, Arhitectura, 1970]

Concepţii îndrăzneţe

Hotelul Intercontinental din Capitală va constitui, prin silueta sa şi prin raportul între goluri şi plinuri, o lucrare deosebit de valoroasă, un important punct de interes arhitectonic al oraşului.

Pe alte principii de tratare, datorită funcţiei diferite, Teatrul Naţional, aşa cum ni se promite, va face un prim pas în căutare îmbinării între o arhitectură modernă şi cea românească tradiţională. Aşteptăm ca grafismul schelelor metalice ce-i acoperă volumele să fie înlăturat pentru a ne permite confruntarea promisiunilor cu realitatea.

Deşi există unele obiecţii justificate privind amplasarea hotelului prea aproape de teatru, fapt care dă naştere la ceea ce arhitecţii denumesc un conflict între două mari volume şi deşi s-au manifestat unele rezerve serioase, rezolvate parţial pe parcurs, asupra economicităţii anumitor soluţii adoptate în proiectul Teatrului Naţional, ambele obiective, prin îndrăzneală, vor constitui, fără îndoială, centre de interes arhitectonic într-o capitală în permanentă reînnoire.

[Flacăra, iulie 1970]

Dărâmarea Teatrului Naţional

Din primul moment când târnăcoapele au început să lovească de zor şi să fărâmiţeze zidurile rămase din clădirea bombardată de nemţi, în presă au început o serie de proteste, mai mult decât explicabile când e vorba de soarta acestui teatru atât de drag bucureştenilor şi întregii ţări, dar bineînţeles total displăcute celor care au hotărât darâmările. Crezând că va închide pe loc discuţia, la 24 ianuarie trecut, Ministerul Artelor a dat publicităţii un comunicat tăios, dar care nu lămurea absolut nimic. Şi, natural, seria de articole a continuat, fără ca măcar un singur glas să se fi auzit în apărarea dărâmătorilor.

Într-un articol pe care-l destinasem şi eu Jurnalului de Dimineaţă arătam, aproape acum o lună o serie de date şi fapte în legătură cu refacerea Teatrului Naţional, hotărâtă şi pusă serios în studiu în 1944, ca să ajungă în 1947 la o decizie diametral opusă, ce se traduce actualmente prin dărâmările unanim dezaprobate de opinia publică. [..]

După părerea generală, se comite nu numai greşeala gravă, dar şi, din anumite puncte de vedere, un sacrilegiu. Ambele ar fi fost evitate dacă se respectau hotărârile forurilor legale şi competente ce fuseseră consultate în toamna 1944. Într-adevăr, atât o Comisie specială instituită de Ministerul Lucrărilor Publice, la cererea celui al Artelor, ca să-şi dea avizul asupra posibilităţilor de refacere cât mai grabnică a Teatrului Naţional, cât şi Consiliul Superior al Arhitecturii, pe atunci existent în M.L.P.C., au dezbătut problema pe larg, în octombrie 1944, şi au opinat cu unanimitate pentru refacerea cât mai fidelă a vechiului local, cu ameliorarea circulaţiei din jurul sălii de spectacol şi a anexelor ei, şi cu mărirea şi modernizarea scenei şi instalaţiilor. Avizele acestea fiind aprobate de miniştrii respectivi, s-a trecut de îndată la măsuri pentru începerea studiilor, cu gândul ca, în primăvara următoare să se pornească lucrările pe şantier. La 5 decembrie 1944, prin Decizie Ministerială, au fost făcute numiri şi s-au dat însărcinări unor Comisii să organizeze şi să controleze activitatea în vederea refacerii Teatrului. În acelaşi timp a fost angajat un cunoscut inginer constructor, să studieze amănunţit rezistenţa zidurilor şi fundaţiilor, iar o echipă de arhitecţi, sub conducerea Decanului Facultăţii de Arhitectură, dl. Arhitect Grigore Ionescu, a fost însărcinată să întocmească proiectul de refacere, ţinând seamă de recomandările de ameliorări din avizele de mai sus.

Toate aceste organe, astfel create, au putut să intre în acţiune în cursul iernii 1944-1945. Important este că echipa de arhitecţi a studiat cu asiduitate şi a întocmit planuri la scara de 5mm pentru trei soluţii de refacere, dintre care una - cea recomandată pentru a se realiza - păstra aproape în întregime fundaţiile şi zidurile vechi, obţinând totuşi, degajamentele necesare sălii de spectacol şi mărirea suficientă a scenei şi anexelor ei. Aceste proiecte există şi pot convinge că refacerea era nu numai posibilă, că şi cât se poate de avantajoasă din toate punctele de vedere: material, constructiv, artistic - fără a vorbi de punctul de vedere sentimental şi moral, de continuarea unei tradiţii abia înfiripate, de respectarea unui trecut cultural glorios.[...]

Din nenorocire, tot ceea ce se hotărâse şi se lucrase în vederea reconstrucţiei teatrului, a fost anulat şi oprit după 6 martie 1945. Noul ministru al Artelor, dl. M. Ralea, după o ezitare de câteva luni, conformându-se normativelor primite, a hotărât să instituie concurs printre arhitecţi, pentru planuri. Or, câtă vreme se cerea o refacere cât mai fidelă, cu utilizarea la maximum a resturilor existente,- şi nu se auzise până atunci nici un glas autorizat sau măcar neautorizat, care să preconizeze altceva - concursul n-avea obiect, şi nu putea da vreun rezultat, cum nici n-a dat. Era nevoie, de fapt, de studii migăloase şi competente, şi nu de soluţii originale, care să fie căutate pe calea concursului public. În schimb, acesta implica o cheltuială inutilă, şi mai ales pierderea de timp, singurul punct de vedere din care se constată că a dat ce-i drept roade din plin: dovadă că s-au pierdut până acum doi ani, în care timp singura schimbare de situaţie a fost autorizarea unui mare bloc pe Câmpineanu, în coasta Teatrului, acolo unde era natural şi unde se şi ceruse să se prevadă extinderea anexelor lui, pe locul unor clădiri ce fuseseră total distruse de către bombardament.

Dar faimosul concurs a mai păcătuit şi printr-un program cu totul neprecis, căci prevăzând reconstrucţia vechiului local, şi preconizând folosirea temeliilor şi zidurilor rămase în picioare, - în care scop avea ca anexă memoriul inginerului expert [...] - nu preciza că se cere refacerea cât mai fidelă a părţii publice, sală de spectacol, foyere, etc. lăsând concurenţilor oarecare latitudini insuficient conturate. Dacă se urmărea refacerea fidelă, concursul nu avea obiect; dacă se intenţiona realizarea unei construcţii radical modificate, utilizarea resturilor devenea iluzorie şi nu mai putea reprezenta o economie tot atât de interesantă nici ca timp, nici de bani; iar despre o construcţie cu totul nouă, programul nu mai pomenea nimic, nicăieri, dar ar fi implicat desigur dărâmările de astăzi, şi ar fi făcut inutile toate datele din program, privitoare la zidurile şi fundaţiile existente.

În aceste condiţii n-a fost pentru nimeni nici o mirare că rezultatul concursului a fost neconcludent. Pe baza lui s-a hotărât doar să se angajeze autorii celor trei proiecte mai bine apreciate, ca împreună să întocmească proiectul definitiv, din combinarea avantajelor remarcate la câte o parte din fiecare soluţie. S-a ajuns astfel la recrutarea unei echipe, formată din opt valoroşi arhitecţi, împărţiţi însă în trei grupe cu concepţii diferite.

Rezultatul adevărat îl vedem astăzi: toate cele trei soluţii au fost înlăturate şi echipa a primit instrucţiuni să întocmească proiectul unei construcţii cu totul noi, cu insăşi aşezarea şi orientarea modificată, cu o nouă sistematizare a străzilor şi cartierului înconjurător, şi cu o mare piaţă în faţă.

Cum s-a ajuns la această hotărâre? Care au fost motivele şi cine le-a apreciat temeinicia? De ce s-a înlăturat hotărârea anterioară de refacere cât mai fidelă, asupra căreia existase un acord unanim? Ce foruri legale de specialitate au fost consultate la luarea noii hotărâri? Pe de altă parte, această nouă hotărâre, care implică dărâmarea totală a rămăşiţelor, şi libertatea de a nu mai ţine seama de nimic din ce se găsea împrejur, - străzi, alinieri, pieţe etc. - nu a creat, abia acum, condiţiile în care un concurs public devenea indicat? Cu cât mai mult va costa noua clădire, cu toate amenajările şi exproprierile dimprejur, şi de unde se vor lua sumele enorme ce vor fi necesare? Câte zeci de ani va cere realizarea tuturor acestora, în situaţia în care ne găsim şi din care nu se ştie când vom putea ieşi? Si mai ales, cum s-a putut face abstracţie totală de sentimentul public, de ataşamentul tuturor pentru grăitoarele resturi din Teatrul pe care l-am avut, cu acustica lui minunată, şi cu tot ce a însemnat el, în decurs de un veac aproape împlinit, în mişcarea noastră culturală?

[Prof. ing. D. A. Stan în Jurnalul de Dimineaţă, 9 aprilie 1947]

Scuar constituit peste fundaţiile rămase după demolarea Teatrului Naţional, care a durat până în anul 2005, când au început lucrările pentru hotelul aflat în prezent pe acest amplasament.

O parte din scuarul şi peronul din faţa fostului Teatru Naţional - în fotografie, în stânga jos - a  constituit platforma pe care s-a amplasat monumentul tipografilor ucişi în ziua de 13 decembrie 1918 (această dată a fost numele purtat de Str. Ion Câmpineanu înainte de anul 1990).

Refacerea Teatrului Naţional

Liniştea unei ore de vacanţă mi-a permis să ascult la radio Londra descrierea plină de mândrie şi entuziasm a localului unui vestit teatru londonez: "Drury Lane". Creat în 1663, acest teatru a văzut jucând pe marii actori Garrick, Kean, Charles Kembb, Mrs. Siddons, întreg repertoriul shakespearian, opera etc. Localul distrus în acest lung răstimp de două, de trei ori de incendiu, a fost totdeauna reclădit, păstrându-i-se caracterul său, cu dragostea caracterizată de cultul trecutului în Anglia.

Soarta clădirii Teatrului Naţional din Bucureşti, distrus de bombele germane în August 1944 pare a fi alta!

Cu câţiva ani mai înainte, gravul cutremur din 10 Noiembrie 1940 atinsese şi clădirea acestui Teatru, prin dărâmarea frontoanelor mari ale scenei şi distrugerea unei părţi din mobilier, a sălilor anexe etc. Cu această ocazie, fiind chemat de conducerea legionară din acea vreme, imediat după cutremur, mi s-a pus chestiunea: Teatrul trebuie dărâmat şi înlocuit cu un vast local modern ce va răspunde noilor concepţiuni şi ideologii. Sunt fericit a fi ştiut să răspund Directorului General din acea vreme, după examinarea atentă a distrugerilor suferite de clădire, că dărâmarea localului Teatrului Naţional ar fi o crimă, la care nu voiesc să iau parte; aceeaşi părere a susţinut şi răposatul arhitect H. Creangă, deşi poate interese profesionale ar fi justificat alt răspuns.

Dârzenia răspunsurilor noastre a făcut ca teatrul să fie reparat şi să servească încă trei ani scopurilor de artă căreia fusese destinat.

În August 1944 însă, bombardamentul sălbatic german a incendiat clădirea Teatrului şi daunele provocate au fost cu mult mai mari.

Chemat în toamna 1944 de dl. Victor Eftimiu, directorul general al Teatrului, a-mi da cu părerea ca specialist, am propus, după o examinare amănunţită a clădirii, execuţia imediată a unui acoperiş protector în beton peste zidurile existente. Lucrarea se putea executa în trei luni graţie materialelor de care dispuneam şi oferta prezentată indica costul cca LEI O SUTĂ MILIOANE. Ulterior urmau să se execute, în interiorul liber de orice construcţii de susţinere, amenajările şi instalaţiile cerute de o modernizare eventuală a scenei, instalaţiunilor şi mobilierului.

Împrejurările au făcut ca oferta mea să rămâie fără răspuns şi ca astăzi să vedem că lucrările de dărâmare ale clădirei au fost începute. Unele informaţiuni indică o cheltuială de vreo două miliarde lei pentru dărâmarea zidăriilor fără însă a se cunoaşte astăzi nici proiectul viitorului teatru, nici devizul realizării sale.

Fiind vorba de o clădire de interes public a cărei vechime apropie o sută ani, credem că hotărârea luată prin dărâmarea zidăriilor rămase este o soluţiune greşită ce nu ţine seama de numeroase realităţi prea evidente.

Lăsând altora - şi presa a publicat diferite articole în acest sens - rolul de a arăta importanţa păstrării unui vechi şi reuşit local de artă, din puţinele ce s-au menţinut în ţara noastră, voi enumera argumentele tehnice ce cred că nu trebuiesc neglijate atunci când se ia o hotărâre atât de gravă:

1. Amplasamentul actualului local nu poate fi sporit mult, el fiind complet limitat pe cele patru laturi.

2. Dimensiunile interioare ale sălii şi ale scenei au fost perfect echilibrate, chiar în concepţia de azi a sălilor de teatru celor mai moderne.

3. Acustica sălii de spectacol, adăpostită de ziduri masive, a fost considerată totdeauna drept excelentă.

4. Zidăriile rămase sunt solide, bine fundate şi reprezintă astăzi o valoare foarte substanţială, pe lângă că scurtează simţitor termenul de realizare a unei noi lucrări.

5. Există posibilitatea unor ameliorări interioare atât în ceea ce priveşte foyerul şi serviciile garderobei, cât şi eventual a coridoarelor de circulaţie.

Iată argumentele suficiente cred, care ar duce la concluziunea unei refaceri a vechei săli a Teatrului Naţional, căreia credem că ar trebui să i se păstreze atât arhitectura veche, cât şi dispoziţia lojilor, culoarea şi detaliul decorativ. Va fi suficient a se moderniza instalaţiile generale de încălzire, mecanismele scenice, insalaţia electrică, proiectoare etc., spre a se aduce teatrul, din punct de vedere tehnic, la nivelul unei săli moderne de acest fel.

Şi aşa considerată problema, greutăţile de realizare nu vor fi prea reduse. Ţinând seama de lipsurile din ce în ce mai simţite în articole tehnice de tot felul, pentru care calea importului este aproape inexistentă, putem spune că refacerea clădirii Teatrului Naţional va pune suficiente probleme tehnice greu de soluţionat azi.

Nu mai vorbim de costul noilor lucrări! Şi atunci, care ar fi raţiunea dărâmării zidăriilor existente şi chiar a unor corpuri anexe - depozitele de decoruri, clădirea Direcţiei, magazii etc. - atunci când lipsa unui proiect de local viitor în numeroasele probleme ce se vor pune după dărâmare nu pot decât să ducă la realizarea pentru anii ce vin a unui nou "loc viran" în centrul oraşului?

Exprim părerea că nici acum nu ar fi prea târziu, pentru ca pe baza unei chibzuite examinări, să se păstreze tot ceea ce a rămas din vechiul Teatru Naţional şi să se pornească imediat la refacerea lui, aşa cum ni l-a dăruit ctitorul său. Numeroase exemple de localuri de teatru realizate în Bucureşti în ultimul an ne fac a crede că, în cel mult 6-8 luni şi cu o cheltuială redusă, vom putea regăsi sala cunoscută a succeselor lui Millo, Liciu şi Aristiţa Romanescu, care a servit de şcoală vieţii teatrale româneşti, păstrând totodată o clădire a trecutului, de care ţara întreagă poate fi mândră.

Inginer Emil Prager

[Jurnalul de dimineaţă, 15 ianuarie 1947]

Fotografie a Teatrului, realizată în 14 august 1944, după bombardamentele aliate, de RADOR

Povestea unei ezitări - Teatrul Naţional (1983-1985)

Viaduct roman, Segovia, Spania


Naşterea noii faţade a TNB, fotografie realizată la expoziţia de fotografie a lui Andrei Pandele de la Galeria etaj 3/4, în perioada 20 decembrie 2007 - 3 februarie 2008

Povestea unei ezitări - Teatrul Naţional (1983-1985)


Faţadele Teatrului Naţional prezentate mai jos au fost fotografiate de Cristian Popescu între anii 1983-1985. Fotografiile au fost scanate după reproducerile din cartea "Bucureşti- Arhipelag. Demolările anilor '80: ştergeri, urme, reveniri", autor Cristian Popescu, cu colaborarea lui Adrian Majuru, editor Adina Kenereş, apărută la Editura Compania în 2007. Toate drepturile aparţin editurii.


martie/aprilie 1983 - Butaforii ale propunerilor de faţade destinate vizionările organizate pentru Conducător.

Apare motivul arcelor/bolţilor în plin cintru (în jumătate de arc de cerc), care mimează elementele structurale utilizate de romani pentru susţinerea drumurilor sau a aducţiunilor de apă. Pe de altă parte, noile elemente cu funcţie pur decorativă preiau imaginea arcelor utilizate în faţada originală ca elemente cu adevărat structurale de sprijin pentru cornişă.


martie/aprilie 1983 - Faţada centrală

Două dintre cele cinci uşi de acces de pe faţada monumentală, placată cu travertin roşu (care mai este încă vizibilă sub noua faţadă, în prezent) sunt actualizate ideologic, cu arce şi panouri decorative în relief. Panourile rotunde în relief de sub arce preiau elemente de simbolistică heraldică. Panoul rotund din stânga reprezintă probabil capul de bour/zimbru, aşa cum este prezent pe stema principatului Moldovei începând cu secolul al XIV-lea: flancat la stânga de o roză cu cinci petale, iar la dreapta de o semilună şi având între coarne o stea cu cinci colţuri.


martie/aprilie 1983 - Faţada laterală, dinspre Sala mică

Arcele mimează că suportă cornişa, care aici este actualizată în două versiuni, pentru a putea permite Conducătorului să aleagă varianta cea mai potrivită


martie/aprilie 1983 - Imagine de ansamblu a procesului de instalare a butaforiei (schele pe faţada centrală)


14 martie 1984 - Şantierul pentru supraetajare

Elementele în arce de cerc care maschează sistemele de ventilaţie pentru Sala mare , precum şi marginea acoperişului sunt acoperite cu elemente structurale. În partea dreaptă a imaginii se conturează scara laterală pentru accesul la viitoarele spaţii 3/4. Peste Sala mare va apărea Sala rondă, gestionată în prezent ca spaţiu de spectacole de către Centrul Naţional al Dansului Bucureşti. Din acest motiv, toată tubulatura sistemului de ventilaţie va fi redirecţionată prin spaţii mascate între pereţii construcţiei nou create.


10 mai 1985 - Şantierul pentru supraetajare

Portalul monumental este instalat, arcele sunt realizate în forma aprobată de Conducător. Peste şirul de arce este instalat un rând de grinzi profilate.


iulie 1985 - Şantierul pentru supraetajare


iulie 1985 - Şantierul pentru supraetajare

Rândul de grinzi profilate este înlocuit cu un nou rând de arce în plin centru, mai mici, care susţin o cornişă falsă. În spatele arcelor mici este un spaţiu gol, aflat deasupra acoperişului. Pentru a atenua evidentul ridicol al soluţiei "arhitecturale", spaţiile sunt obturate cu panouri din materiale ieftine. Cârpeala tipic comunistă este vizibilă pe orice fotografie contemporană a TNB. (vezi, de exemplu http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/1/1/1706/4031557/1/teatrul-national-bucuresti.jpg)

Pentru cei ce vor să descopere rădăcini comune: http://www.newtony.info/images/metopera.JPG

Povestea Teatrului

Detaliu de colţ al clădirii TNB în anii 1970


Prima clădire a Teatrului Național (Teatrul cel Mare), de lângă Palatul Telefoanelor, inaugurată în 1852, distrusă în 1944 de bombardamentele aviaţiei aliate asupra Bucureștilor. În prezent, locul este ocupat de clădirea unui hotel, care pastișează cu meschinărie fațada vechiului teatru.


A doua clădire a Teatrului Național, de lângă Piața Universității. Mai multe despre aceasta, mai jos. De remarcat intrarea în parcajul subteran, așa cum a fost ea realizată în anii 1970.


Planul zonei centrale a Bucureştilor (1911)


Planul zonei centrale a Bucureştilor



Piaţa I.C. Brătianu în anii 1930, două vederi către amplasamentul unde se află acum Teatrul Naţional Bucureşti, unde existau construcţii destinate divertismentului public, inclusiv un circ în aer liber.


Monumentul I.C. Brătianu din piaţa cu acelaşi nume, în anii 1930.


Piaţa I.C. Brătianu (în prezent, Piaţa Universităţii), înainte de amenjarea ei din anii 1960, vedere dinspre amplasamentul unde se află acum Teatrul Naţional Bucureşti. În centru se află monumentul I.C. Brătianu.


Teatrul Naţional din Bucureşti 2006 - vedere din spaţiu a amplasamentului general, cu sprijinul Google Earth.






Teatrul National din Bucuresti (1963-1977) - fotografii ale amplasamentului înainte de realizarea modificărilor de refacere a faţadei şi de extindere


Le Corbusier - Notre Dame du Haut, Ronchamps (1950-1954)

Teatrul National din Bucuresti (1963-1977) - schiţă a faţadei originale



Începuturile

Locul de astăzi al Teatrului Naţional era încă de la sfârşitul secolului al XVIII-lea proprietatea celebrei familii de negustori a lui Hagi Moscu. Casa lor, clădită în 1810, după ultima modă“, cu clanţe, parchet, candelabre, mobilier aduse de la Viena, era situată într-o vastă grădină cu havuz şi vii întinse. A fost singura casă boierească din această zonă care a supravieţuit până în 1912, întrucât în 1882 a fost cumpărată de Primăria Bucureştilor, devenind sediul acesteia. A fost demolată pentru a face loc noului Palat Comunal, proiectat de arhitectul Ion Mincu. Însă, din diferite motive, ridicarea clădirii noi a Primăriei a fost amânată timp de 50 de ani, terenul cuprins între actualele Str. Batiştei, Bd. Nicolae Bălcescu, Bd. Carol şi Str. Tudor Arghezi rămânând pentru mult timp viran.

În anul 1946 a avut loc primul concurs pentru construcţia Operei Române pe actualul amplasament al Teatrului Naţional Bucureşti. Premiul I a fost acordat ex aequo proiectului lui Virgil Niţulescu şi proiectului echipei lui Nicolae Porumbescu, candidate între alte cinci proiecte. În cazul proiectului lui Virgil Niţulescu, corpul scenelor şi al anexelor teatrului (depozite, ateliere, culise, cabine, foaierul actorilor, birouri, săli de machiaj etc.) era un paralelipiped pe actualul front al scenei, sala şi foaierul, cu toate anexele ce le revin, formau un imens corp geometric - un ou - acoperit în aluminiu, fără ferestre sau ornamentaţie, devenit forma centrală şi dominantă în piaţă, proiectat pe planul liniştit al scenei. Accesele pietonale şi auto, legate de bulevardele şi arterele din jur, la nivel sau pasaje sub nivel, erau de o simplitate extremă. Proiectul era respectuos şi nu intra în concurenţă cu piaţa de giraţie a intersecţiei N-S E-V. În mijloc se afla grupul statuar al Brătienilor. Grupul statuar a fost desfiinţat în mare grabă de noul regim instaurat, care rescria istoria ţării şi a capitalei. Cel de-al doilea proiect era cel al grupului de absolvenţi încă nediplomaţi, printre care era şi Nicolae Porumbescu. Proiectul propunea realizarea unei imense acropole - piaţă superioară peste Bulevardul Brătianu - cu un nivel nobil pietonal cu accesul în Marea Sală a Operei, care avea o arhitectură mai cuminte, dar cu simplitatea şi elementele modernităţii vremii. avea legături între planul străzii şi cel al acropolei legate prin mari scări/rampe care îmbogăţeau ansamblul. Nici unul dintre cele două proiecte câştigătoare nu a fost pus în operă. Şapte ani mai târziu, în 1953, ca expresie de referinţă a realismului socialist, Octav Doicescu realiza în sistemul marilor colective, Opera Română din Piaţa Sf. Elefterie, contemporană ca timp, dar complet nesincronizată ca viziune, cu Opera din Sidney a lui Jørn Oberg Utzon, desenată în anul 1957.

La sfârşitul anilor 1950 s-a hotărât construirea aici a noului Teatrului Naţional - pentru a înlocui edificiul Teatrului cel Mare ce fusese bombardat în anul 1944 - şi a unui hotel modern. Astfel, intersecţia de la Universitate a fost vizată în anii 1956-1957 de un mare concurs pentru amplasarea acestor edificii publice importante ale oraşului, sistematizându-se astfel Piaţa Nicolae Bălcescu, cum era denumită în epocă intersecţia de la Universitate dintre axele majore Nord-Sud şi Est-Vest ale oraşului Bucureşti. Epoca se schimbase şi, în imediata perioadă post-stalinistă, proiectele prezentate variau de la cele mai conformiste cu putinţă, în sensul defunctului stil realist-socialist, până la cele mai moderne cu putinţă la acea dată. Ceea ce este interesant pentru zonă este însă încetăţenirea ideii că acolo sunt necesare atât o dominantă de înălţime, cât şi una de masă. Pe prima, arhitecţii vremii o rezolvau aproape toţi printr-un turn-campanilă. A doua era clădirea primăriei înseşi. Concursul a rămas fără efecte vizibile pentru oraş.

Sistematizarea Pieţei Nicolae Bălcescu a continuat să fie studiată. Aşa se face că, în articolul cu privire al unele "Probleme de sistematizare a Capitalei", publicat în revista Arhitectura RPR 6/1964, arhitectul-şef de atunci al oraşului, Horia Maicu, este prezentată şi tema de studiu cu privire la piaţă, însoţită de câteva schiţe de siluetă urbană a viitoarei pieţeun dintre schițe prezenta "varianta de studiu" a pieţei conţinând deja siluetele a două edificii majore: o clădire înaltă pe flancul nordic şi volumul viitorului Teatru Naţional.

Iată cum prezintă autorul articolului destinul viitor al locului ales: "Piaţa N. Bălcescu, centrul geografic al Capitalei, se prevede a fi sistematizată din punct de vedere al spaţiului aferent şi al circulaţiei, la nivelul cerinţelor contemporane. În această piaţă se va construi ansamblul arhitectural urbanistic al complexului Teatrului Naţional, situat pe o amplă platformă, bogat plantată şi amenajată cu bazine, fântâni şi statui; sub această platformă va fi amplasat un parcaj subteran şi o serie de dotări comerciale; de asemenea, a fost studiată la intersecţia Bd. N. Bălcescu cu Bd. 6 Martie, o trecere denivelată pentru pietoni".

Astfel, în centrul Bucureştiului se mai găsea încă o zonă urbanistic eclectică şi populată de o lume pestriţă, cuprinsă între Bulevardul Nicolae Bălcescu (fost Brătianu), Strada Batiştei la nord şi Bulevardul republicii la sud. frontul dinspre Bulevardul N. Bălcescu, compus din magazine, avea şi o intrare la Circul de Stat, acoperit de o cupolă din pânză groasă, iar pe străduţa Ion Vidu dinspre sud se afla grădina-cinema Progresul. După eliberarea zonei, în 1967, a început construcţia hotelului Intercontinental şi a noului Teatru Naţional. A rezultat un teatru cu o înfăţişare suprinzătoare, care a suscitat polemici la inaugurarea din 1970, dar locuitorii s-au obişnuit repede cu personalitatea sa.

Pentru a înţelege contextul Teatrului Naţional în forma în care a fost edificat şi în cea în care se află astăzi, trebuie să aruncăm o privire retrospectivă şi asupra concursului din 1962. Câştigătoare au fost declarate atunci două proiecte, dar de construit – cum se întâmplă des în arhitectura românească – s-a construit cu totul altul.

Unul dintre proiectele câştigătoare aparţine soţilor Anton şi Margareta Dâmboianu. Anton Dâmboianu a fost nu numai un arhitect şi un plastician interesant, ci şi o autoritate teoretică al cărei talent oratoric fascinant l-au putut admira generaţii întregi de studenţi ai Institutului de Arhitectură "Ion Mincu", unde a fost până la moarte profesor (1995). Proiectul soţilor Dâmboianu ar trebui cu siguranţă comentat şi din perspectiva soluţiei anterioare date de ei la concursul de urbanism din 1956-`57 pentru aceeaşi piaţă Nicolae Bălcescu. În afară de limpezimea cristalină a planului, care separă în două volume diferit tratate şi orientate sala mare şi sala mică a teatrului, este de remarcat retragerea teatrului la aliniamentul Spitalului Colţea, ceea ce ar fi singuralizat bisericuţa Colţei ca un monument dintr-o altă vârstă a oraşului. Ce aduc inedit soţii Dâmboianu pentru tipul de arhitectură riguros funcţionalistă practicat de dânşii (după scurtul intermezzo clasicizant al epocii staliniste) este suita de arce de ordin colosal, care preced faţada către piaţa N. Bălcescu.

Anii 1960-1970 - Aspectul iniţial al TNB

Teatrul a fost construit pe un teren central, situat lângă Piaţa Universităţii, ce nu a presupus schimbul de proprietăţi, cu atât mai puţin intr-un regim totalitar, care nu ţinea cont de dreptul de proprietate.

Teatrul Naţional din Bucuresti (TNB) a fost proiectat şi realizat între anii 1963-1977 de un colectiv de la I.P. Proiect Bucureşti, condus de prof. arh. Horia Maicu (conform scriptelor oficiale ale vremii, perpetuate până în prezent), prof. arh. Romeo Belea (şef de proiect complex) şi prof. arh. Nicolae Cucu, având drept consultanţi pe marii maeştri ai teatrului românesc Sică Alexandrescu, Liviu Ciulei şi Horea Popescu. Structura de rezistenţă a fost concepută de către inginerul Alexandru Cişmigiu.

În memoriile sale “Arhitect sub comunism”, Ion Mircea Enescu afirmă că la “Teatrul Naţional, autor era nominalizat Horia Maicu, atunci arhitect-şef al oraşului, deşi toată lumea ştia că autori au fost cei din grupul lui Romeo Belea. Lipsa de respect pentru dreptul de autor, ignorarea lui deliberată s-au manifestat şi prin trecerea din mână în mână a unor lucrări, proiecte sau extinderi, refaceri sau completări. Persoane mai influente la un moment dat înlăturau fireasca încredinţare către vechiul autor, spre omul zilei. Cum este şi cazul refacerii sau extinderii Sălii Mari a Teatrului Naţional, după incendiu, atribuit nu grupului iniţial, ci lui Cezar Lăzărescu”.

Deşi proiectarea imobilului a început în 1963, TNB a început să funcţioneze în acest sediu zece ani mai târziu, fiind inaugurate pe rand trei săli: Sala Mare, Sala Studio şi Sala Atelier, diferite ca modalităţi de abordare a contactului spectacol-spectator. Clădirea Teatrului National avea formă de L. Ea găzduia, pe lângă cele trei săli de spectacole, cabine, birouri, săli de recepţie, precum şi un muzeu dedicat teatrului românesc. La acea dată, TNB, din punctul de vedere al mărimii şi gradului de dotare a scenelor şi a atelierelor tehnice aferente, a fost considerat de experţi drept o realizare unicat a momentului. Volumul sculptural cu o copertină în consolă, turnul scenei, instalaţiile de suport pentru manevrarea decorurilor au fost considerate spectaculoase pentru anii 1960. Corpul care găzduia anexele teatrului era îmbrăcat în travertin de Borsec, întreaga faţadă fiind ritmată de un joc plin-gol. Proiectul lui Horia Maicu, care includea o frescă pe trei faţade ale teatrului, nu a mai fost niciodata terminat, lăsând corpul teatrului în zidărie de cărămida aparentă.

Despre estetica exterioară a clădirii noului teatru s-a comentat îndelung. Construcţia poate fi considerată a fi concepută într-o manieră modernă, ca o replică foarte apropiată a bisericii lui Le Corbusier - Notre Dame du Haut, Ronchamps. Unii comentatori au recunoscut în elementele de vocabular ale construcţiei fie stilul mănăstirilor pictate din nordul Moldovei, fie pălăria lui I.L. Caragiale, dupa dorinţa comentatorului şi contextul lecturii acestui edificiu.

Concepţia iniţială a Sălii Mari prevedea existenţa unui număr de 920 de locuri, scena fiind una dintre cele mai mari din Europa, atât ca mărime (scenă amplă, cu portal variabil), cât şi ca dotare. Acustica sălii mari a fost la parametrii cei mai buni până în anul 1978, când sala a ars.

Sala mică a fost realizată cu o geometrie variabilă, în aşa fel încât se putea transforma în funcţie de genul de spectacol care se montează: italian, elisabetan si tip arenă (poate avea între 455 şi 598 locuri). Ea oferea regizorilor, scenografilor şi actorilor o varietate de posibilităţi de exprimare artistică, iar publicului spectacole deosebite de tot ceea ce fusese văzut până atunci în România. Sala mică este utilizată în prezent de către Teatrul de Operetă, după ce clădirea anterioară a acestui teatru de pe malul Dâmboviţei (clădirea fostului Teatru Regina Maria), din zona unde se afla acum Piaţa Naţiunilor Unite, a fost demolată în august 1986, odată cu "sistematizarea" zonei centrale a Bucureştilor. După ce a trecut la Operetă, instalaţiile de transformare a sălii nu au mai fost folosite, singura variantă folosita a fost cea de scenă/sală italiană.

Anii 1980 - O față nouă

După incendiul din noaptea de 16/17 august 1978, Sala Mare a fost complet distrusă. Ca urmare, a câştigat teren ideea de a revizui întreaga construcţie.

În anii 1982-1984, prof. arh. Cezar Lăzărescu (căruia îi este atribuit proiectul de refacere şi extindere, şi nu autorului/grupului iniţial), i-a fost încredinţat proiectul de redesenare a volumetriei şi de reconfigurare a interiorului TNB. Acest proiect a modificat faţadele cu o suprapunere de arce pe verticală, elemente clasicizante, a mărit capacitatea sălii, de la 900 la 1.300 de locuri, , a construit Sala Amfiteatru ("Liviu Rebreanu") în locul garderobei şi a intrării oficiale şi a supraetajat corpul Sălii Mari prin adăugarea unor etaje de expoziţie - etajele 3 şi 4 - care în prezent găzduiesc Galeriile Artexpo, Centrul Naţional al Dansului, Foaierul Tapiseriilor.

Inginerul de rezistenţă Alexandru Cişmigiu, proiectantul iniţial, a declarat că nu poate garanta în ceea ce priveste siguranţa noii clădiri.

Această decizie de modificare a TNB fost determinată şi de cererea lui Nicolae Ceauşescu, căruia se pare că îi displăcea complet „pălăria” din beton armat sugerând pălăria lui Ion Luca Caragiale, element arhitectonic definitoriu pentru TNB.

Decizia de modificare a faţadelor este pusă fie pe seama anulării imaginii avangardiste din plin centrul capitalei, fie pe seama pretenţiilor de plata pe filiera franceză a unor compensaţii datorate similarităţii indubitabile a faţadei cu câteva dintre lucrările lui Le Corbusier. Şantierul de refacere a durat aproape trei ani (1983-1985), după multe propuneri, machete şi încercări refuzate de Conducător, cu reveniri ale şantierului, care au eşuat într-un edificiu cu ritmică banală, ce aplatizează construcţia impozantă din centrul Capitalei.

Astăzi, putem să ne închipuim că există vreo legătură cauzală între arcele soţilor Anton şi Margareta Dâmboianu şi cele adosate de arh. Cezar Lăzărescu mult mai târziu faţadei iniţial realizate? Nu vom şti asta probabil niciodată. Cert este un lucru: există o legătură între eforturile pe care le făceau practic în aceeaşi epocă arhitecţi precum Philip Johnson (Lincoln Center) sau Minoru Yamasaki (WTC New York), de a monumentaliza ceea ce părea să fie iremediabil un limbaj anti-"eroic": este vorba despre arhitectura modernă. Revenirea în anii şaizeci la experienţe antebelice de felul celor practicate în arhitecturile totalitare (raţionalismul şi neoraţionalismul din Italia sunt un exemplu lămuritor) are legătură cu căderea în desuetudine a mult prea inexpresivului limbaj modernist.

Să nu uităm: ne aflăm, la momentul acestui concurs, la doar câţiva ani de un alt proiect "arcuit", cel al noii săli a "Palatului Republicii" (adică a Palatului Regal). Revenirea în actualitate şi în practică a unor arhitecţi importanţi ai perioadei interbelice (Duiliu Marcu, Octav Doicescu), sau a celor care lucraseră cu monştri sacri ai perioadei interbelice are cu siguranţă de-a face cu această curbare spre trecut (şi) a arhitecturii româneşti. Dar concursul pentru Teatrul Naţional din Bucureşti nu avea însă doar modernişti nostalgici, ci şi experimentalişti.


Vezi şi:
http://atelier.liternet.ro/articol/3137/Augustin-Ioan/Concursuri-de-arhitectura-in-perioada-comunista.html

În continuare caut fotografii cu vechea fațadă a TNB.


Courtesy of http://www.youtube.com/profile_videos?user=drew1ford&p=r: