Centrala Telefonică Nord

Tezaurul de fotografii aflat în colecţiile Landesarchiv Baden-Württemberg adăposteşte un număr copleşitor de imagini excepţionale realizate de renumitul fotograf Willy Pragher.

Mai jos puteţi contempla o serie de imagini reprezentând Centrala Telefonică Nord în zilele inaugurării sale oficiale, probabil către sfârşitul anului 1941. Clădirea acestei centrale telefonice - de o elegantă monumentalitate - a fost desenată de arh. Octav Doicescu şi despre ea am mai vorbit aici.

În ultimele două imagini, printre oficialităţile prezente la inaugurarea festivă a centralei telefonice, se poate remarca prezenţa lui Mihai Antonescu, care deţinea funcţiile de vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri, ministru al propagandei și ministru de externe la momentul acestui eveniment.

Un general

"Care nevoiaş n-a auzit de inima bună a prefectului Poliţiei Capitalei? Care cetăţean al ţării n-a aflat de spiritul de perfectă legalitate, deplină urbanitate şi - mai ales - caldă umanitate, care caracterizează pe domnul general Gabriel Marinescu? Noţiunea cuvântului poliţist îţi trezeşte - fără să vrei - imaginea unui om rece, calculat, lipsit de suflet, omul ce caută să te spioneze, să-ţi pătrundă în cutele cele mai adânci ale sufletului, omul lipsit de orice sentiment de omenie sau de dragoste pentru aproapele său. A trebuit să vie în fruntea Prefecturii Poliţiei Capitalei dl. general Gabriel Marinescu ca să schimbe această impresie. Actualul ministru al ordinei publice a dat pildă subalternilor săi, demonstrând că un adevărat poliţist este din cap până-n picioare un om al datoriei, dublat însă de o caldă înţelegere faţă de suferinţa omenească şi de o adevărată dragoste pentru aproapele său.

După ce ani de-a rândul poliţia noastră a fost hulită şi discreditată, generalul Gabriel Marinescu a dăruit ţării prima poliţie civilizată, ridicând la culmi nebănuite atât prestigiul instituţiei, cât şi acela al slujbaşului ei. Necruţător cu infractorii, actualul ministru al ordinei publice este în acelaşi timp un adevărat părinte al subalternilor săi şi un binefăcător al tuturor năpăstuiţilor şi nevoiaşilor. Multe, foarte multe din operele de binefacere ale generalului Gabriel Marinescu sunt cunoscute de public. Dar şi mai multe sunt cele necunoscute. Cu modestia care-l caracterizează, generalul Gabriel Marinescu a fost totdeauna prezent acolo unde trebuie uscată o lacrimă, alinată o suferinţă, împlinită o nevoie.

În viaţa publică, generalul Gabriel Marinescu s-a evidenţiat prin calităţile sale de realizator. Pretutindeni pe unde a trecut actualul ministru al ordinei publice a rămas o perfectă rânduială, o ireproşabilă onestitate şi o instituţie înălţată din temelii, pentru folosul obştesc. Nu vom trece în revistă toate realizările d-lui general; înşiruirea lor ar fi prea lungă şi ar ocupa multe pagini.

Imobilul vechi al Prefecturii Poliţiei Capitalei

Palatul Prefecturii Poliţiei este o realizare monumentală ce se datoreşte exclusiv d-lui general Gabriel Marinescu. Dintr-o clădire mică, neîncăpătoare, ce nu satisfăcea nici pe departe nevoile unei instituţii atât de importante şi atât de vaste, toate serviciile de poliţie s-au mutat într-un palat ce-ar putea face cinste oricărei instituţii similare. Ani de-a rândul s-a resimţit lipsa unei cazărmi pentru auxiliarii poliţiei - jandarmii pedeştri. Astăzi, această lipsă este pe cale a fi împlinită. Alături de Palatul Prefecturii s-a ridicat clădirea monumentală a noii cazărmi a jandarmilor pedeştri."

Imobilul Prefecturii Poliţiei în construcţie - anul 1935

***

În primăvara anului 1935 este începută ridicarea noului local, pe aceeaşi parcelă pe care funcţionase poliţia, prin încorporarea structurilor vechiului imobil. Construcţia acestei clădiri guvernamentale se va face fără transparenţă şi fără licitaţie. Activităţile sunt gestionate de un comitet prezidat de însuşi prefectul Poliţiei şi în componenţa căruia intrau trei mari afacerişti ai vremii - D.Mociorniţa, Max Auschnitt şi M.Malaxa. Gabriel Marinescu era un apropiat al regelui Carol al II-lea, considerat ca fiind membru al camarilei regale. Suma necesară ridicării imobilului s-a obţinut prin subscripţie publică. S-a făcut apel la bucureşteni şi la numeroase instituţii de credit, obţinându-se ajutor în bani şi materiale de construcţie. De asemenea, din fondul Ordinii Publice s-au alocat o sumă importantă, iar strângerea unor sume s-a făcut şi de către Chesturile de Poliţie şi Serviciile Prefecturii Poliţiei Capitalei, funcţionarii poliţieneşti aducându-şi astfel şi ei preţioasa contribuţie.

Palatul este ridicat în şase luni, la sfârşitul lunii octombrie faţada noului edificiu poliţienesc era finisată. Clădirea avea o suprafaţă a urmei la sol de 2.380 mp. Partea din faţă (spre Calea Victoriei) avea şase etaje, iar în spate opt. La vremea construirii, clădirea magazinului "Victoria" de azi era ridicată, însă cea din partea opusă, dinspre str. Eforiei, nu exista (Casa de modă "Venus").

Scara principală a Prefecturii Poliţiei Capitalei

Întregul edificiu avea un număr de 250 de încăperi. La parter, aripa din dreapta era afectată biroului ofiţerului de serviciu, biroul comisarului de serviciu, oficiului central telefonic, registraturii, cabinetelor procurorului şi judecătorului de instrucţie, serviciului contabilităţii, casieriei şi biroului Societăţii Funcţionarilor Publici. La etajul 1 se aflau sala de conferinţe, cu scenă şi balcon, precum şi: cabinetul prefectului Poliţiei Capitalei, cel al secretarului general, biroul directorului de cabinet al prefectului, biroul şefului Poliţiei Sociale, biroul informaţii, biroul şefului Poliţiei Administrative, biroul paşapoarte.

Cabinetul d-lui Prefect al Poliţiei Capitalei

La nivelul al doilea se aflau birourile de Proceduri (Cercetare penală) şi cele ale serviciului Administrativ, în vreme ce etajul următor constituia sediu al Brigăzii de Moravuri şi al serviciului Contencios (spre Calea Victoriei). La scara nr.2, din dreapta, se afla un ascensor care ducea la aripa din spate (vestică), unde existau: atelierul foto (parter), serviciul Poliţiei Judiciare (et.1), serviciul Poliţiei Sociale (et.2), serviciul Controlului Străinilor (et.3). Aripa laterală-dreapta era rezervată pentru: Tribunalul poliţienesc (în curs de înfiinţare), restaurant ("pentru personalul poliţienesc necăsătorit îndeosebi"), un "salon de frizerie", dormitor pentru agenţi şi un altul pentru gardienii publici repartizaţi cu serviciul la Prefectură şi care alcătuiau o echipă operativă: "Echipa de alarmă". Celelalte etaje ale aripii vestice erau destinate ca locuinţe pentru poliţiştii mai nevoiaşi, fiind amenajate mai multe garsoniere şi apartamente.

Palatul Prefecturii Poliţiei Capitalei, astăzi, cu sprijinul bing

-------------------------------------------------------------------------------------


Primul text şi fotografiile din Realitatea Ilustrată nr. 663, 1939, pp. 15-16. Al doilea text de aici. Mai multe informaţii aici

Lucian a publicat un montaj Atunci şi Acum.

Secvenţă dintr-un film ANF prezentând scene din timpul rebeliunii legionare din anul 1941:

Maiorul Döring şi hotelul Ambasador

La Bucureşti, în noaptea de 18/19 ianuarie 1941, maiorul de aviaţie german Helmuth Döring, membru al Misiunii Militare Germane stabilite în România şi şef al transporturilor acesteia, este împuşcat mortal. Incidentul are loc în faţa hotelului Ambasador şi este folosit ca pretext de Conducătorul Statului - generalul Ion Antonescu - şi de Mişcarea Legionară pentru o serie de acţiuni care vor deteriora în mod ireversibil situaţia socială din ţară, culminând cu rebeliunea legionară, pogromul de la Bucureşti, sfărşitul Statului Naţional-Legionar şi instituirea unui regim de dictatură militară. Hotelul Ambasador funcţionează în acei ani ca locuinţă pentru ofiţerii misiunii conduse de generalul Erik Hansen.







Hotelul Ambasador fusese inaugurat la 4 mai 1939, fiind desenat de Arghir Culina. Publicaţiile vremii îl descriu ca fiind echipat cu cele mai performante instalaţii sanitare, putând oferi un grad ridicat de confort pentru vizitatorii Bucureştilor.





O schiţă preliminară indică faptul că destinaţia iniţială a Casei Albe nu fusese aceea de hotel, ci de imobil cu locuinţe de vânzare şi prăvălii la parter, aflat în proprietatea arhitectului şi a lui C. Mihăescu (a cărui nume este vizibil pe o firmă de la parter). Parcela cu o formă atipică este exploatată în mod inventiv, pentru a rezulta un plan cu repartizare judicioasă a funcţiunilor necesare.





Imaginea faţadei se bazează pe o compoziţie simetrică şi pe utilizarea unor coloane de ordin colosal. Din cele 12 etaje construite, nivelele superioare sunt retrase, pentru a forma câteva terase cu vedere către noul bulevard mobilat cu clădiri de factură modernistă. Retragerile sunt concepute cu grijă faţă de alinierea la cornişele imobilelor construite pe parcelele adiacente - imobilul ARO şi garajul Ciclop.

Intrarea este marcată prin retragerea pregnantă a faţadei de la frontul construit. Vocabularul folosit pentru ornamentică este de inspiraţie Art déco. În schiţa de faţadă iniţială, caracterul Art déco este mult mai vizibil în partea superioară a compoziţiei, însă punerea ulterioară în operă va suferi în urma unor decizii cu caracter economic. Arghir Culina mai desenase două clădiri reprezentative, de aceeaşi factură, în plin centrul Bucureştilor - hotelul Negoiu, în anul 1929, şi hotelul Union, în 1931.

O imagine din anii 1970 permite observarea diferenţei de nivel (de cinci etaje) faţă de celelalte imobile din frontul bulevardului Take Ionescu / Magheru, aprobată cu încălcarea regulamentului de urbanism în vigoare la acea vreme.