Intrarea principală în imobilul din Calea Victoriei colţ cu Calea GriviţeiÎn vara anului 1946, proaspăt diplomat, întâlnindu-mă cu Aurel (Rică) Doicescu - fratele mai tânăr al lui Octav -, ca de obicei în după-amiezele toride ale Bucureştiului la Yacht Club, unde el se recrea şi eu făceam canotaj, având o relaţie cordială şi câteodată o bârfă mondenă despre arhitecţi (ce reconfortant passe-temps!), într-o zi mi-a propus să lucrez 4 ore pe zi la biroul lui G.M. Până la definitivarea planurilor pentru imobilul de locuinţe (mai târziu IPROMIN) din Calea Victoriei, colţ cu Calea Griviţei. Cred că a fost o iniţiativă personală a lui Rică Doicescu şi că nu se consultase în prealabil cu ceilalţi doi principali parteneri. Deşi aveam o oarecare teamă de lipsa mea de afinităţi pentru arhitectura practicată în ultimii ani de cei doi, faptul de a lucra câteva săptămâni într-un birou important de proiectare mi s-a părut tentant şi instructiv. Am primit, prezentându-mă după ce mi s-a confirmat angajarea. Spre marea mea deziluzie, mi s-a spus că planurile sunt de fapt întocmite şi că angajatul lor permanent, un conductor arhitect, nu rezolvase faţadele spre Calea Victoriei şi în continuare spre Calea Griviţei. Cele dinspre curte nu presupuneau un studiu mai aprofundat, fiind secundare. Faţadele principale spre stradă, cu intrările principale şi vitrinele comerciale trebuiau să fie în stilul blocurilor Banloc sau cu cel de pe str. Ştirbei Vodă. N-am avut prezenţa de spirit să mă recuz pe loc, intrasem singur în acea încurcătură pe care o puteam evita. Deveneam un "arhitect faţadist", ceea ce detestam din adâncul sufletului, studiul trebuia să fie clasicizant, lucru de care nu eram deloc convins, la un imobil cu faţadă "principală" şi "secundară", puse în subordonare, când eu eram cucerit de poziţia modernităţii, care propunea (aşa cum s-a dezvoltat până mai târziu) unitate, egalitate şi nu subordonare între planurile de faţadă ale unei construcţii. M-am aşezat la planşeta destinată mie şi am desenat zile în şir variante, cu creionul gros şi umbre elaborate, după indicaţiile patronilor. Dacă pentru etajele superioare, cele ale locuinţelor, se rezolvase cu ferestre pe verticală, profile, modenaturi din repertoriul clasic, parterul cu spaţiile comerciale şi mezaninul erau singurele în discuţie - dacă cele două niveluri inferioare să fie cuprinse sub un rând de arcade sau pe două registre separate cu profile orizontale. Eram din nou la studiul clasicului, cu detalii de travee la 1/20 sau 1/10. Foarte rar şi pe rând G.M. şi O.D. veneau la planşetă, contemplau îndelung desenele, recomandau o modificare de profil, cheie de boltă &c şi se retrăgeau în atelierul adiacent. Când uşa era deschisă, îl vedeam pe G.M. la orele după-amiezii stând ore întregi în faţa şevaletului său.
Imobilul din Calea Victoriei colţ cu Calea Griviţei desenat de G.M. şi O.D., vedere a inserţiei celor două corpuri[…]
Cum timpul trecea greu, între diferitele prezentări de faţade, în joacă am studiat un plan curent de apartamente şi, simplificând unele degajamente, culoare şi terase de serviciu, am obţinut o mică garsonieră în plus. Antreprenorul lucrării, care venea aproape zilnic prin birou, sperând să obţină planurile pentru şantierul care era în întârziere şi care de câteva ori mi s-a plâns de pierderile pe care le avea, a văzut micile mele modificări. Nu ştiu dacă cu intenţie sau nu, le-a luat din teancul de schiţe de pe planşetă şi într-o zi le-a arătat patronilor, fără să-mi spună acest lucru înainte. Dar când mi-a spus cum a fost pus la punct şi repezit, am simţit că urmează o scenă neplăcută pentru mine. Seara, când lucram de zor la a nu ştiu câta variantă, G.M. şi O.D. au coborât de data aceasta împreună pe cele câteva scări care legau atelierul nostru cu cel al lui G.M. şi, după un salut scurt şi general, s-au aşezat la capătul opus al planşetei mari la care lucram şi, ignorându-mă, au început o discuţie - care de fapt nu era discuţie, fiind complet de acord, şi care mi se adresa desigur mie. În esenţă au declarat că problema imobilelor de locuinţe în oraş era o problemă rezolvată şi nu se mai putea perfecţiona. Am ascultat cu atenţie şi m-am înfiorat, gândindu-mă că ceea ce credeam că se cere arhitectului, în primul rând schimbarea din mers a oricărui program, poate fi o problemă de şuetă, rezolvată, fără interes. Mai ales în anul 1946, când regimul comunist se instalase şi prefaceri în "dolce vita" antebelică aveau să vină cu siguranţă. După nu multe minute, profesorii s-au retras, iar eu am înţeles lecţia. Era august, ziua lungă, am lăsat mai devreme sculele de lucru şi am plecat direct la Yacht Club, în speranţa că îl voi întâlni pe Rică Doicescu. Era, ca de obicei, pe terasa buvetei, la şuetă cu obişnuiţii clubului şi la un pahar de vin bun. Am invocat o problemă de familie şi o telegramă care mă cheam la Bran, unde într-adevăr se afla tatăl meu, stabilit pentru mai multă vreme, şi că, probabil, nu voi mai reveni un timp. Amabil şi prietenos, ca de obicei, a spus că înţelege şi să-mi văd de drum. Nu sunt sigur, dar cred că a fost uşurat şi el.
Imobilul de locuinţe din str. Ştirbei Vodă cu str. Luigi Cazzavillan, desenat de Octav Doicescu. Parter cu spaţii comerciale sub portic cu arcade în plin cintru. Pilaştri cu capiteluri compozite pe primele două niveluri, delimitate de restul imobilului prin profilatură orizontală. Etajele superioare retrase.
Faţada aceluiaşi imobil dinspre str. Luigi Cazzavillan
Imobilul cu centrala telefonică din str. Banu Manta, desenat de Octav Doicescu. Parter placat cu piatră, cu intrarea în spaţiul comercial sub un portic cu arcade în plin cintru şi profilatură orizontală. Faţadă cu ferestre verticale şi placaj de cărămidă aparentă. Etajul superior retras.
Detaliu cu o arcadă din porticul aceluiaşi imobil(Textul face parte din lucrarea lui Ion Mircea Enescu, "Arhitect sub comunism", Bucureşti, Paideia 2006, pp.187-190)
+of+TNB001.jpg)
