Sala Frascati rediviva

Anii 1930, deşi marcaţi de criza economică şi de o instabilitate politică generală, de terorismul atentatelor şi al regimurilor dictatoriale, stau sub semnul rafinamentului şi speranţei. Un suflu clasicizant apare ca un apel la morală, austeritate şi decenţă, virtuţi mai potrivite cu perioada de criză - în paralel cu o orientare estetică generală spre raţionalitate şi epurare a limbajului formal, datorată Mişcării Moderne. Ramificaţiile stilului Art déco al anilor 1930 ajung astfel să se piardă fie în modernism, fie în clasicismul monumental, graniţele fiind imposibil de identificat. În mod paradoxal, Art déco formează, în perioada interbelică, un segment major al producţiei curente în materie de arhitectură şi decoraţie interioară, arte aplicate şi arte ale spectacolului, grafică publicitară şi design.

Calea Victoriei la începutul secolului al XX-lea. În partea stângă, şirul de imobile care adăpostea Hotelul Frascati, ridicate pe locul fostelor case Oteteleşanu

În încercarea de a se integra experienţei europene, România anilor 1920 se orientează spre expresia mai accesibilă a modernităţii, care este Art déco. Dacă marea majoritate a oraşelor Europei Occidentale şi Centrale era deja constituită, în ţesutul urban rămânând relativ puţine goluri, oraşele româneşti şi în primul rând Capitala necesitau încă o preocupare susţinută pentru completarea fronturilor stradale şi crearea unei imagini coerente a centrului.

Hotelul Frascati, înainte de anii 1930 - prima perioadă de redesenare majoră a Bucureştilor moderni

Afirmaţia că centrul Bucureştilor este una din cele mai compacte zone arhitecturale moderniste din Europa se poate susţine numai dacă prin arhitectură modernistă înţelegem atât varianta radicală, inovatoare prin excelenţă, a Stilului Internaţional, consacrată sub denumirea de modernism, cât şi varianta moderată, evoluţionistă, legată de tradiţie - reprezentată de Art déco. Aparent contradictorii, cele două fenomene sunt faţetele complementare ale modernismului, în a căror dialectică stă progresul autentic.

Calea Victoriei după 1933, în plin proces de aliniere. În stânga, Hotelul Frascati este în demolare. În ultimul plan, în stânga, se poate observa silueta Art déco a Palatului Telefoanelor (imagine preluată din volumul Calea Victoriei - Bucureştiul interbelic, NMP)

Marea majoritate a arhitecţilor activi în perioada interbelică este formată din absolvenţi ai Academiei de Belle-Arte din Bucureşti sau din Paris. Ei experimentează din interior efortul de înnoire a limbajului arhitectural. Estetica Art déco este, în acest demers, calea cea mai sigură, care garantează şi succesul comercial al unor arhitecţi ca Jean Monda, Arghir Culina, Ioan Roşu, State Baloşin, Al. Zamfiropol, Emil Guneş.

Prin marea sa capacitate de adaptare, prin dezinvoltura cu care îşi poate transforma caracterul din flamboyant în solemn, din sofisticat în vulgar, din sobru în exuberant, estetica Art déco pătrunde în toate sectoarele vieţii sociale, contribuind la omogenizarea întregului cadru de existenţă umană. În Bucureştii anilor 1920, Art déco se afirmă iniţial ca o adaptare imediată la un anumit segment al modernităţii occidentale mai uşor de asimilat: comerţul şi transporturile, spectacole, loisir-ul, turismul, moda.

Desen-proiect de faţadă al imobilului comercial Frascati - cu prăvălii la parter şi apartamente de vânzare la etajele superioare. În spatele imobilului desenat de Jean Monda se află o sală de spectacol, care va găzdui pentru o perioadă şi proiecţii de filme

Calea Victoriei, apoi bulevardele, sunt invadate de baruri şi cafenele, restaurante şi hoteluri, de cinematografe şi magazine elegante. Agitaţia mondenă creşte la căderea serii, efect al reclamelor gigantice, al tuburilor de neon, al scafelor şi copertinelor luminoase. Strada, transpusă în cheie Art déco, devine o scenă miraculoasă. Lumina amplifică aura ispititoare a magazinelor, mirajul sălilor de spectacol şi atracţia restaurantelor, din care răzbat acorduri de charleston sau jazz.

Imobilul Frascati, aşa cum a fost ridicat în anii 1930. Amplasamentul se bucură de vecinătatea unui alt imobil Art déco, mult mai cunoscut - Palatul Telefoanelor - dar şi a Imobilului Adriatica, de partea cealaltă a pieţii fostului Teatrului Naţional

Tinerii, la preţuri foarte accesibile, sunt atraşi de sclipirile de inox şi oglinzi ale barurilor de tip american. Primul, numit chiar ”Bar automat american”, se deschide chiar vizavi de Palatul Telefoanelor, urmat de ”Presto” şi ”Colos”. Barurile de noapte - ”Atlantic”, ”Melody”, ”Carlton” - prelungesc animaţia centrului până la ora când magazinele îşi deschid obloanele. Cinematografele noi, precum ”Regal” sau ”Marconi” dominate în faţadă de mari panouri de afişaj şi de scrisuri decorative, oferă publicului, în preţul modest al biletului, o continuare a ficţiunii dincoace de ecran, în decorul luxuriant al hall-urilor şi foyer-elor. Spectacolele şi loisir-ul devin tot mai mult preocupări indispensabile vieţii cotidiene, semn al unei relaxări a moravurilor datorate prosperităţii sociale.

Imobilul Frascati este înscris în prezent pe lista monumentelor istorice din Bucureşti. Recent au fost finalizate lucrările de consolidare şi în curând va avea loc inaugurarea festivă a sălii de spectacol.




[Fragmentele de text sunt extrase din articolul Mihaelei Gavriş (Criticos) - ”O lume Art Deco”, publicat în volumul ”Istoria Bucureştilor”, Revista Secolului XXI, bazat pe teza sa de doctorat ”Art Deco sau modernismul bine temperat”, Bucureşti, 2003.]