Fundaţia Dalles

Construcţia imobilului care adăposteşte Fundaţia Dalles a fost executată în anul 1932 pe baza unui concurs public de proiecte, iniţiat de Academia Română, ca urmare a unui testament şi a unei donaţii.

Proiectul de arhitectură a fost elaborat de prof. arh. Horia Teodoru, iar cel de beton armat de inginerii Aurel Beleş şi Dim Marcu ; execuţia - ing. Emil Prager.

Imobilul conţine săli largi de expoziţie şi sala de concerte cu anexe şi servicii, deasupra unui subsol larg. Întregul plan este tratat simplu cu accese separate, bine şi larg dimensionate, care permit o circulaţie de degajare uşoară a publicului.

Sala de concerte şi conferinţe - construită pe un plan trapezoidal cu tavanul în suprafaţă curbă - dispune de un balcon larg cu o vizibilitate bună şi o acustică perfectă ; poate folosi şi la proiecţii de filme pe un ecran deplasabil.

Construcţia este realizată din cărămidă şi beton, acoperişurile sălilor mari fiind realizate cu ferme metalice, prevăzute cu largi suprafeţe de sticlă ; execuţia este îngrijită, iar clădirea are pardoseli de piatră şi marmură, tâmplărie metalică, rezistând bine, deservind scopul urmărit.

Constituie un model de construcţie funcţională, dimensionată arhitectonic just şi echilibrat pentru a satisface scopurile multiple şi unei afluenţe mari de public.

În ultimii ani clădirea a fost completată cu un bloc de opt etaje pe linia bulevardului, accesul şi parterul fiind înglobate în noua clădire.

Construcţia a fost realizată dintr-un schelet de beton armat şi zidărie, fiind fundată pe tălpi largi pentru a nu depăşi încărcarea terenului de nisipuri argiloase slabe, caracteristice zonei malului învecinat al râului Dâmboviţei, pentru care presiunea maximă este stabilită la 1,50 kgf/cmp. Planşeul de peste sala de reuniuni este susţinut pe cadre de mare deschidere ale căror grinzi cu goluri mari (de tip Vierendeel) sunt mascate în zidurile despărţitoare ale etajului superior.

Deschiderile mari şi încărcările importante caracteristice acestui tip de construcţie, tratată într-o arhitectură sobră, funcţională, au fost rezolvate economic.

Clădirea a fost executată între anii 1935 și 1936 și se comportă bine.

[Ing. Emil Prager - Betonul armat în România, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1979]

Imobilul Frida Cohen

Imobilul Frida Cohen este cel mai înalt imobil desenat de Marcel Iancu, construit într-o zonă negustorească veche a Bucureştilor. Are un singur acces principal, către un hol de intrare monumental, care permite circulaţia pe două scări principale şi o scară de serviciu, toate trei orientate către o semicurte de lumină orientată aproximativ către nord.

Imobilul are două tronsoane cu parter, cinci etaje şi două etaje retrase; pe fiecare etaj sunt două apartamente şi o garsonieră pe tronson, cu un spaţiu extrem de raţionalizat. Circulaţia în apartamente este comandată de un hol central, luminat indirect.

Faţada este dinamizată de elementul vertical comun tuturor etajelor şi de ritmul balcoanelor cu parapeţi orizontali concavi, care continuă dincolo de faţada spre piaţetă, comandând un ritm secundar pe faţada laterală, în adâncimea parcelei.

###

Ultima serie de fotografii a fost realizată cu ocazia unui itinerar ghidat de două fermecătoare doamne - Coca şi Delia - şi organizat sub auspiciile JCC. Cele mai sincere mulţumiri lui Adrian pentru tot sprijinul acordat.

[textul adaptat după Centenarul Marcel Iancu 1895-1995, Editura Simetria, UAR şi Editura Meridiane, 1996]

Bucureştii care se duc

Asistăm la un ritm furios de transformare a aspectului general al Bucureştilor. Nici o capitală din Europa n-a suferit transformări radicale, aşa cum suferă Bucureştii. Nu cunosc situaţia din Suedia, Norvegia sau Rusia, dar cred că nici în aceste ţări, capitalele şi principalele lor oraşe au rămas cu acelaşi aspect.

În jurul marilor oraşe, mai de pretutindeni este adevărat, s-au creat după război, cartiere întregi, moderne, dând astfel periferiei cu totul alt aspect, dar centrul a rămas în toate părţile aproape intact.

Ceea ce se întâmplă la noi este curios. Dacă în oraşele din Occident este explicabil că nu se fac transformări ca la noi, prin faptul că acolo, centrul acelor oraşe, a şi fost încăputat cu clădiri mari şi aproape uniforme, de mai bine de o jumătate de secol ; dar cum se explică faptul că nici oraşele din Orient n-au suferit transformări ca la noi : Belgrad, Sofia, Salonic, Athena, Istambul, clădirile noi se numără uşor, cu toate că situaţia politică, economică şi socială, e cam la fel ca la noi. Bucureştii se transformă, nu numai la mahala, unde încă mai există destul teren de clădit, dar şi la centru, unde o schimbare este extrem de costisitoare.

Dacă ar încerca cineva să scrie, măcar pe scurt, istoricul mahalalelor, vreau să zic al caselor de care se leagă oarecari amintiri : istorice, politice, etc., i-ar trebui multe volume, mai ales dacă ar întrebuinţa clişee. Ce voi putea deci să scriu eu în cadrul unui articol de cotidian?





Cine trece prin piaţa teatrului Naţional, martoră a de mai bine de trei sferturi de veac la atâtea mişcări şi transformări, poate vedea uşor că imobilul Vanicu din colţ cu strada Regală, ce adăposteşte jos băcănia cea mai la modă azi, a lui Dragomir, iar deasupra Clubul partidului d-lui Grigore Filipescu, îşi trăieşte ultimul trimestru. E posibil, ca chiar îndată după Sf. Gheorghe, nemiloasele târnăcoape să se înfigă în acoperişul răscopt al imobilului.

Din clişeul de faţă se vede ce ameninţător se ridică în coasta lui un imobil nou, ce s-a făcut din strada Academiei, începând din faţa ministerului de interne şi a cărui faţadă va fi pe calea Victoriei (imobilul Generala, n.n.).

Casa Vanicu, în care a fost mult timp sediul clubului conservator, a fost şi ea martoră a multor evenimente. Toate manifestaţiile politice neagreate de guverne şi cari voiau să treacă la Palat aci erau oprite. Soldaţii se înşiruiau din colţul acestei case în jos spre teatru. Când se putea sparge acest baraj un altul se făcea în dreptul Pasagiului Român. De obicei geamurile Casei Vanicu cădeau jertfă nemulţumiţilor, ce nu erau lăsaţi să manifesteze la Palat. Pietrele aruncate în soldaţi nimereau geamurile clubului de la Vanicu.

Dar toate au un sfârşit şi Casa Vanicu îl va avea pe al ei, rămânând doar o amintire din ce în ce mai ştearsă în memoria contimporanilor.

[C. Orăşianu în Viitorul, 1935]

Hala de peşte

Cetăţeanul obişnuit, care nu-şi face promenada la ore fixe între Capşa şi Corso, avea o dorinţă. Cam veche şi care-l mistuia de ani de zile: mutarea halelor. Prea erau în inima Bucureştilor şi prea se găseau într-un hal de murdărie...

Vara mai ales, cu toată străduinţa primăriei, situaţia era imposibilă. Hala de peşte infecta străzi întregi. Pietonii ocoleau de la distanţă locul. Apoi lipsa de spaţiu pentru negustorii de zarzavat şi cei de fructe provoca în permanenţă încăierări între cele două tabere, iar înghesuiala de la cumpărăturile de dimineaţă asigura pungaşilor de buzunare o activitate rodnică.

Erau, vedeţi deci, destule motive care reclamau mutarea halei într-un loc mai potrivit faţă de necesităţile populaţiei, de cele urbanistice şi de sănătatea publică.



Egoiste interese politice creaseră însă celor din hală un regim privilegiat. Le era indiferentă indignarea obştească după cum bravau şi dispoziţiile pe care primarul se încumeta să le ia contra lor. D. Donescu despre care nu se poate spune că nu-i om de înţeles, i-a amânat o dată, de două ori... Când a văzut însă cu cine are de-a face, a treia oară, i-a evacuat cu forţa. Odată cu negustorii de peşte au plecat spre noua hală şi fructarii cu zarzavagiii.

Până în primăvară când expiră ultimul termen de mutare acordat măcelarilor, lucrările de modernizare plănuite de edili nu pot fi împlinite. Din această cauză, dealul spre patriarhie sau circulaţia tumultoasă de pe Dâmboviţa acoperită nu oferă un aspect estetic şi nici o perspectivă armonioasă. Mai încolo când se va încălzi timpul se vor ridica resturile din lemnăria gheretelor, completându-se toaleta locului. De bună seamă că se va dărâma şi scheletul fostei hale de peşte din care mai exală mirosurile atât de puţin atractive şi unde şobolanii continuă să se adăpostească.



Fosta hală de peşte arată ca pârjolită de foc. Având pereţii luaţi cu totul, s-au depozitat în ea vântul şi ploaia. Scheletul clădirii vrea parcă să protesteze prin semeţia lui contra nenorocirii suferite. Aşa cum este, trădează o arhitectură de meşteşug subţire. A fost oare destinată de la început această construcţie să fie un loc de desfacere a peştelui sau s-a plănuit din ea un spital sau teatru?

Dacă nu o dărâmau, putea să mai dăinuiască, atât de solid pare clădită. Acum scheletul ei serveşte de reazem ţigănuşilor văcsuitori şi chivuţelor guralive. Şi asta după cum am spus până în primăvară. Apoi de existenţa halei de peşte vor vorbi numai documentele primăriei.



De altfel lumea a şi început s-o uite. Deprinzându-se să facă târguielile în noua hală din Obor, populaţia şi-a întocmit un itinerar care omite vechea piaţă. Este şi explicabil, când în Obor se găseşte de toate şi mai ieftin din cauza vecinătăţii cu sursele de aprovizionare.

La Obor era întotdeauna animaţie. Mutarea halei de peşte şi a pieţelor de fructe şi zarzavat a mărit animaţia cu un procent destul de ridicat.

A crescut de asta şi deverul afacerilor negustorilor de pe aici. Drumul spre hale este marcat cu vestigii din epoca târgului moşilor. Mai stau de pildă, reclamele diferitelor bazaruri şi a prăvăliilor cu specialitatea în turtă dulce.

Hala pentru desfacerea peştelui are două compartimente. În clădire se face vânzarea en-detail, iar pe un loc viran din apropiere se găsesc descărcate lăzile, pentru revânzători. Este desigur o măsură de bună prevedere, sanitară, de a nu se centraliza într-un singur loc toată vânzarea.

Hala rezervată vânzării en-detail este spaţioasă, asfaltată, are ferestre mari şi e înzestrată după toate regulile de igienă. Acum după ce le-a mai trecut năduful, negustorii o găsesc chiar mai bună decât aceea veche.



De clienţi nici vorbă că-s mulţumiţi. După cum sunt bucuroşi şi de noile pieţe de zarzavat şi fructe. Gheretele unde se vând legumele şi produsele pomicole au o înfăţişare tip. Sunt construite uniform, înşiruite în trei sau patru rânduri mi se pare, una după alta.

Vadul aici e în proces de formaţie. Până se va obişnui complet lumea, edilii vor ca hala să fie terminată. În acest scop, primăria a deplasat numeroase echipe de "zilaşi", care sub supravegherea unui inginer lucrează la introducerea apei. De asemenea, uzina electrică a delegat pe dl. inginer Isaia, cu lucrările pentru întinderea reţelei electrice prin toate ungherile cuprinse în întinderea halei.

Este o activitatea vie care atrage o mulţime de cetăţeni. Ei urmăresc cu pasiune toată truda asta pentru urbanizarea oborului care adăposteşte hala, hala Capitalei.

[Universul, 1935]

Instalaţiile unui ziar modern

Miile de cititori, care aşteaptă nerăbdători revărsarea amurgului, pentru a savura din nou paginile Ordinei, sunt mărturia vie a succesului mereu crescând al ziarului nostru.

Cotidian modern de cea mai occidentală ţinută, Ordinea a devenit cel mai important şi răspândit ziar de seară, provocând o adevărată revoluţie în presa românească. Orice ochi atent şi nepărtinitor poate observa uşor că Ordinea a început să facă şcoală.



Prin frumoasele ei fotografii, care plasticizează banale fapte diverse, ce ascund adesea tragedii nebănuite sau evenimente cu răsunet mondial; prin titlurile ei sugestive ce rezumă cuprinsul articolelor, suscitând interesul cititorului, cât şi prin aranjamentul de ansamblu al paginilor, Ordinea a determinat, pe lângă admiraţia unanimă a celor mai exigenţi cititori, un pronunţat curent de emulaţie, mulţi confraţi nesfiindu-se să calce pe urmele ei.



Acest îmbucurător efect poate fi constatat zi de zi, în organe de presă, (care până acum nu prea duceau casă bună cu estetica şi arta fotografică) în care apar din ce în ce mai numeroase clişee şi titluri, ce aspiră la o cât de fugară comparaţie cu ziarul nostru, la o cât de infimă părticică din marea simpatie de care Ordinea se bucură în rândurile cititorilor, al căror plebiscit o proclamă în fiece zi cel mai estetic, mai bine informat şi mai răspândit cotidian de seară. Tirajul - fantastic pentru dâmboviţenele noastre meleaguri - atins de Ordinea a fost oficial confirmat de certificatele publicate de noi la timp.



Pentru a satisface pe deplin curiozitatea cititorilor noştri, care n-au avut, poate, toţi prilejul să ştie câtă muncă încordată, câtă energie şi câte sacrificii se ascund între pereţii unei redacţii de ziar, dăm aici fotografiile unei părţi din încăperile în care se scrie şi se gospodăreşte Ordinea.



În primul rând, cabinetul d-lui Virgil Kerciu, energicul şi entuziastul nostru director, care, cu concursul neprecupeţit al d-lui Gh. Kerciu, un excelent gospodar, a reuşit să facă din Ordinea un ziar model.







Vine la rând sala reporterilor şi tinerilor redactori, poreclită Prisaca, fiindcă toţi băieţii de la Ordinea sunt harnice albine, ce cară zilnic în fagurii zaţului rodul trudei lor entuziaste.







Iaţă şi sala administraţiei, unde tronează ca un Jupiter Tonans, neobositul drumeţ şi visternic d. colonel Margaritopol, administratorul general al gazetei.



Priviţi acum anticamera d-lui Virgil Kerciu şi sala de aşteptare, pline totdeauna de oaspeţi, care cer informaţii, îşi spun păsul sau cer publicarea unui rând (de obicei de cel puţin trei pagini...) pentru repararea unei nedreptăţi.


Lipsesc din panoplie: Camera Sportului unde se intră numai pe risc personal (fiind reşedinţa d-lui Virgil Economu) şi atelierul fotografic, fiindcă d-nii Ionescu şi Dode sunt foarte rar acasă, sau, dacă sunt, developează şi fiindcă... totdeauna cizmarul poartă ghete rupte.





[Ordinea, 1935]

Monumentul Eroilor Aerului

Imediat după războiul cel mare, bătrânii aviatori şi-au manifestat dorinţa pentru imortalizarea în bronz a eroismului colegilor lor, căzuţi la postul lor de onoare şi al victoriei Aviaţiei Române. Încercările lor n-aveau sorţi de izbândă şi mergeau foarte greu până în anul 1924, când A.S.R. Principele Carol, Moştenitorul Tronului - Inspector General al Aeronauticii - ia Preşedinţia unui Comitet restrâns, hotărât a aduce la îndeplinire acest dor sfânt al tuturor aeronaviganţilor. Acest Comitet a fost constituit în anul 1923. S-a urmărit de la început ca acest monument să fie o operă naţională, care să reprezinte "Sacrificiul Aviatorilor şi Victoria Aviaţiei".

Pentru aceasta s-a cerut câte o machetă contra cost domnilor sculptori: Jalea, Medrea, Severin, Dimitriu-Bârlad. Machetele prezentate n-au fost acceptate de Comitet căci nu reprezentau Sacrificul Aviatorilor şi Victoria Aviaţiei.

S-a făcut atunci concurs public cu trei premii în valoare totală de 40.000 lei; s-au prezentat 14 proiecte, care au fost expuse la Ateneul Român în ziua de 02 iulie 1925. Comitetul a premiat trei, şi anume: D-l Faur (Schmidt). D-na L. General Kotzebue (român basarabean) şi D-l Spiridon Georgescu. Nici una dintre machetele prezentate nu erau în vederile Comitetului; atunci s-a făcut apel prin Ataşaţii Militari, la Sculptorii străini pentru un concurs internaţional. Nu s-a primit nici un răspuns satisfăcător!

Întrunindu-se din nou Comitetul a cerut celor trei premiaţi a face modificări machetelor, în spiritul vederilor sale şi a autorizat pe Lt. Col. av Dr. Anastasiu Victor a se ocupa în numele Comitetului cu aducerea la îndeplinire a acestei opere. Din împrejurări de forţă majoră s-a întârziat luarea unei hotărâri până când comitetul, prin Procesul-Verbal no. 10, a hotărât a accepta modificările proiectului d-nei L. Kotzebue. După mai multe serii de modificări Comitetul acceptă macheta d-nei Lydia General Kotzebue, (român basarabean), în ziua de 21 februarie 1927.



Din acest moment începe goana după o serie de fapte importante de îndeplinit şi anume: contractele pentru execuţie; adunarea fondurilor care erau prea mici; căutarea şi intervenţiuni pentru acceptarea locului pentru monument; materialul de construcţie; piatră şi obţinerea bronzului, fundaţia etc. Împrejurări defavorabile şi neprevăzute fac, ca realizarea acestor îndepliniri să meargă foarte greu sau deloc! Lucrările aproape stagnau din lipsa de fonduri şi puţina bunăvoinţă a autorităţilor. Comitetul cu greu se străduia pentru a continua lucrările.

Steaua aviatorilor nu apusese; ea intrase în norii unei furtuni trecătoare, ca să reapară mai strălucitoare! În anul 1930 spre finele lunii iunie, Primăria Municipiului Bucureşti ne oferă locul de mulţi ani cerut pe şoseaua Jianu, unde s-au început lucrările şi este azi înălţat monumentul.

Ministerul de Război ne-a oferit bronzul necesar aproape în întregime (12.000 kg). Nu s-a lansat liste de subscripţie, dar multe autorităţi în cap cu Banca Naţională a României au fost binevoitoare şi s-au putut strânge fondurile necesare; în bună parte însă, din contribuţia aviatorilor: fie din prima lor de zbor, fie o cotă de la încasările meetingurilor aeriene la care luau parte aviatorii militari, în diferite oraşe ale ţării.

M.S. Regele Carol II imprimă un ritm energic construcţiei acestui monument şi în anul 1935 la 20 iulie - Sfântul Ilie - patronul Aviaţiei, monumentul este inaugurat, fiind dezvelit de însuşi M.S. Regele Carol al II-lea, care înconjurat de întreaga aeronautică, trage Cordonul Tricolor care face să cadă într-o singură mişcare pânza care acoperea acest monument de peste 20 metri înălţime.



Fundaţia este formată dintr-un radier de meton armat, la 2,50 metri adâncime, din care de ridică la suprafaţa pământului 27 stâlpi de beton armat, care se pierd la diverse etaje ale monumentului. Dintre aceştia, 4 stâlpi se urcă până în vârful obeliscului; iar o grindă de fier care este în mijloc, lată de 50 cm (ca grinzile de fier de la podurile metalice) intră în figura înaripată din vârf cam 1 metru peste care s-a turnat ciment.

Soclul şi obeliscul sunt din piatră de Bánpatak (Carpaţii Apuseni) şi a fost în întregime construit de firma Tomat & Comp., după ce planul a fost controlat de domnul arhitect Antonescu.

Pe soclu piesele de bronz reprezintă:

În faţă: Crucea Virtutea Aeronautică cu spade; emblema eroismului aviatorilor.

Pe celelalte 3 laturi pagini de bronz cu numele aviatorilor căzuţi din zbor sau accident de avion, sau din ascensiunile din balon. Ulterior în ziua patronului aviaţiei Sf. Ilie în anul 1939 s-a fixat în jurul soclului 7 foi de bronz cu numele a 91 aeronaviganţi căzuţi din zbor în ultimii 5 ani.

Figurile care înconjoară abeliscul în forma unei spirale ascendente reprezintă "sacrificiul eroilor aerului" încununat pe figura înaripată din vârful obeliscului care reprezintă prin zborul calm şi sigur "Victoria Aviaţiei". Această figură din vârf cântăreşte circa 5.000 kg; are circa 5 metri înălţime şi o suprafaţă proiectată de circa 9 m.p. Piesele de bronz au fost turnate în turnătoria V.V. Răşcanu, care le-a montat pe soclu.

Acest monument pe lângă că reprezintă concepţia D-nei L. Kotzebue, el a fost în întregime lucrat de autoare, cu sforţări demne de admirat, pentru toate detaliile construcţiei, până la turnarea în bronz.

[Monografia Monumentului "Eroilor Aerului", Bucureşti, 1939]

Un general

"Care nevoiaş n-a auzit de inima bună a prefectului Poliţiei Capitalei? Care cetăţean al ţării n-a aflat de spiritul de perfectă legalitate, deplină urbanitate şi - mai ales - caldă umanitate, care caracterizează pe domnul general Gabriel Marinescu? Noţiunea cuvântului poliţist îţi trezeşte - fără să vrei - imaginea unui om rece, calculat, lipsit de suflet, omul ce caută să te spioneze, să-ţi pătrundă în cutele cele mai adânci ale sufletului, omul lipsit de orice sentiment de omenie sau de dragoste pentru aproapele său. A trebuit să vie în fruntea Prefecturii Poliţiei Capitalei dl. general Gabriel Marinescu ca să schimbe această impresie. Actualul ministru al ordinei publice a dat pildă subalternilor săi, demonstrând că un adevărat poliţist este din cap până-n picioare un om al datoriei, dublat însă de o caldă înţelegere faţă de suferinţa omenească şi de o adevărată dragoste pentru aproapele său.

După ce ani de-a rândul poliţia noastră a fost hulită şi discreditată, generalul Gabriel Marinescu a dăruit ţării prima poliţie civilizată, ridicând la culmi nebănuite atât prestigiul instituţiei, cât şi acela al slujbaşului ei. Necruţător cu infractorii, actualul ministru al ordinei publice este în acelaşi timp un adevărat părinte al subalternilor săi şi un binefăcător al tuturor năpăstuiţilor şi nevoiaşilor. Multe, foarte multe din operele de binefacere ale generalului Gabriel Marinescu sunt cunoscute de public. Dar şi mai multe sunt cele necunoscute. Cu modestia care-l caracterizează, generalul Gabriel Marinescu a fost totdeauna prezent acolo unde trebuie uscată o lacrimă, alinată o suferinţă, împlinită o nevoie.

În viaţa publică, generalul Gabriel Marinescu s-a evidenţiat prin calităţile sale de realizator. Pretutindeni pe unde a trecut actualul ministru al ordinei publice a rămas o perfectă rânduială, o ireproşabilă onestitate şi o instituţie înălţată din temelii, pentru folosul obştesc. Nu vom trece în revistă toate realizările d-lui general; înşiruirea lor ar fi prea lungă şi ar ocupa multe pagini.

Imobilul vechi al Prefecturii Poliţiei Capitalei

Palatul Prefecturii Poliţiei este o realizare monumentală ce se datoreşte exclusiv d-lui general Gabriel Marinescu. Dintr-o clădire mică, neîncăpătoare, ce nu satisfăcea nici pe departe nevoile unei instituţii atât de importante şi atât de vaste, toate serviciile de poliţie s-au mutat într-un palat ce-ar putea face cinste oricărei instituţii similare. Ani de-a rândul s-a resimţit lipsa unei cazărmi pentru auxiliarii poliţiei - jandarmii pedeştri. Astăzi, această lipsă este pe cale a fi împlinită. Alături de Palatul Prefecturii s-a ridicat clădirea monumentală a noii cazărmi a jandarmilor pedeştri."

Imobilul Prefecturii Poliţiei în construcţie - anul 1935

***

În primăvara anului 1935 este începută ridicarea noului local, pe aceeaşi parcelă pe care funcţionase poliţia, prin încorporarea structurilor vechiului imobil. Construcţia acestei clădiri guvernamentale se va face fără transparenţă şi fără licitaţie. Activităţile sunt gestionate de un comitet prezidat de însuşi prefectul Poliţiei şi în componenţa căruia intrau trei mari afacerişti ai vremii - D.Mociorniţa, Max Auschnitt şi M.Malaxa. Gabriel Marinescu era un apropiat al regelui Carol al II-lea, considerat ca fiind membru al camarilei regale. Suma necesară ridicării imobilului s-a obţinut prin subscripţie publică. S-a făcut apel la bucureşteni şi la numeroase instituţii de credit, obţinându-se ajutor în bani şi materiale de construcţie. De asemenea, din fondul Ordinii Publice s-au alocat o sumă importantă, iar strângerea unor sume s-a făcut şi de către Chesturile de Poliţie şi Serviciile Prefecturii Poliţiei Capitalei, funcţionarii poliţieneşti aducându-şi astfel şi ei preţioasa contribuţie.

Palatul este ridicat în şase luni, la sfârşitul lunii octombrie faţada noului edificiu poliţienesc era finisată. Clădirea avea o suprafaţă a urmei la sol de 2.380 mp. Partea din faţă (spre Calea Victoriei) avea şase etaje, iar în spate opt. La vremea construirii, clădirea magazinului "Victoria" de azi era ridicată, însă cea din partea opusă, dinspre str. Eforiei, nu exista (Casa de modă "Venus").

Scara principală a Prefecturii Poliţiei Capitalei

Întregul edificiu avea un număr de 250 de încăperi. La parter, aripa din dreapta era afectată biroului ofiţerului de serviciu, biroul comisarului de serviciu, oficiului central telefonic, registraturii, cabinetelor procurorului şi judecătorului de instrucţie, serviciului contabilităţii, casieriei şi biroului Societăţii Funcţionarilor Publici. La etajul 1 se aflau sala de conferinţe, cu scenă şi balcon, precum şi: cabinetul prefectului Poliţiei Capitalei, cel al secretarului general, biroul directorului de cabinet al prefectului, biroul şefului Poliţiei Sociale, biroul informaţii, biroul şefului Poliţiei Administrative, biroul paşapoarte.

Cabinetul d-lui Prefect al Poliţiei Capitalei

La nivelul al doilea se aflau birourile de Proceduri (Cercetare penală) şi cele ale serviciului Administrativ, în vreme ce etajul următor constituia sediu al Brigăzii de Moravuri şi al serviciului Contencios (spre Calea Victoriei). La scara nr.2, din dreapta, se afla un ascensor care ducea la aripa din spate (vestică), unde existau: atelierul foto (parter), serviciul Poliţiei Judiciare (et.1), serviciul Poliţiei Sociale (et.2), serviciul Controlului Străinilor (et.3). Aripa laterală-dreapta era rezervată pentru: Tribunalul poliţienesc (în curs de înfiinţare), restaurant ("pentru personalul poliţienesc necăsătorit îndeosebi"), un "salon de frizerie", dormitor pentru agenţi şi un altul pentru gardienii publici repartizaţi cu serviciul la Prefectură şi care alcătuiau o echipă operativă: "Echipa de alarmă". Celelalte etaje ale aripii vestice erau destinate ca locuinţe pentru poliţiştii mai nevoiaşi, fiind amenajate mai multe garsoniere şi apartamente.

Palatul Prefecturii Poliţiei Capitalei, astăzi, cu sprijinul bing

-------------------------------------------------------------------------------------


Primul text şi fotografiile din Realitatea Ilustrată nr. 663, 1939, pp. 15-16. Al doilea text de aici. Mai multe informaţii aici

Lucian a publicat un montaj Atunci şi Acum.

Secvenţă dintr-un film ANF prezentând scene din timpul rebeliunii legionare din anul 1941: