Opt vitralii

Aşa se face că biserica noastră a ajuns vestită prin vitraliile ei superbe şi că i s-a dat hramul sfîntului Nicolae - patronul copiilor, graţie administratorului rămas anonim.

Biserica are opt vitralii laterale ; în schiţele lui Houtekiet fuseseră prevăzute douăsprezece, dar la rugămintea lui Baert, s-a renunţat la patru dintre ele, cîte două pe fiecare latură, sub cuvînt că într-o biserică nu e cazul să fie prea multă lumină ; în realitate, însă, din motive de economie.

Cele opt vitralii laterale înfăţişează singurele episoade cunoscute din viaţa sfîntului Nicolae. În primul vitraliu, sfîntul se plimbă înconjurat de copii ; doi copii, pe care-i ţine în braţe, îi mîngîie barba. În cel de-al doilea vitraliu, un măcelar, c-un topor la brîu, prinde trei copii care fug. În al treilea vitraliu, măcelarul taie cu toporul unul din aceşti copii ; deşi vitraliul e privit de jos în sus, căpşorul copilului poate fi văzut atîrnînd între picioarele şi braţele lui, deasupra unei covăţi. Un alt copil stă ghemuit pe vine, ascunzîndu-şi faţa în palme, într-un colţ de lîngă poartă : îşi aşteaptă rîndul la descăpăţînare. În al patrulea vitraliu, sfîntul binecuvîntează covata cu capete din vitraliul anterior, astfel încît copiii care scapă nevătămaţi se pot ridica, mulţumind Domnului şi sfîntului Nicolae.

Ajungem la nava laterală din miazănoapte. Primul vitraliu e divizat în două părţi ; în prima, un tînăr e bătut şi alungat din casa lui de către un individ degenerat, de bună seamă tatăl său, un beţiv năprasnic. În cealaltă jumătate a vitraliului, o fată e alungată din casă de către o mamă pocită la culme. În cel de-al doilea vitraliu, flăcăul şi fata se căsătoresc : se ţin de mînă, iar un preot le acoperă braţele cu patrafirul său. În al treilea vitraliu, tînăra pereche se jeluieşte într-o cocioabă părăginită, ale cărei ferestruici au geamurile sparte. Deasupra căminului atîrnă o cruciuliţă ; alt mobilier nu se vede. În sfîrşit, în al patrulea vitraliu sfîntul Nicolae aruncă nişte galbeni prin uşa întredeschisă a cocioabei ; tînăra pereche îngenunchiază în faţa lui, mulţumindu-i şi rugîndu-se. În mijloc, deasupra altarului, un vitraliu uriaş înfăţişează pe Isus binecuvîntînd copiii aduşi de mumele lor.

Crezînd că aceste vitralii fuseseră comandate şi plătite de Nard Baert, strămoşii noştri pretindeau că el însuşi le închinase sfîntului Nicolae, căruia Nard îi datora cei patru copii ai săi. În Cristosul cu barba castanie din vitraliul de deasupra altarului, ei îl recunoscură numaidecît pe Houtekiet, căruia femeile din Deps îi aduceau copiii, spunîndu-i : Uite încă un prunc de-al tău!
- Ştiam eu că am mulţi copii, dar nu ştiam că am atîţia ! exclamă Houtekiet într-o zi.

Era un răspuns plin de umorul caracteristic depsienilor, care nu prea luau lucrurile în serios, dar locuitorii satelor din jur le vedea cu totul altfel. Nu puţini recurgeau acum la injurii veninoase. Oamenii aceştia desluşeau pînă şi în sfîntul Nicolae chipul lui Houtekiet ; cît despre vitraliile în care apărea măcelarul, ar fi fost o dovadă că strămoşii moştri famelici îşi mîncau copiii... Iar tînăra pereche, ar fi fost un băiat şi o fată cărora părinţii le interziseseră să meargă la Deps, dar care se duseseră totuşi acolo şi rămăseseră sterpi, şi pe deasupra şi săraci. De aceea, în cel de-al patrulea vitraliu, tinerii îl rugau în genunchi pe Houtekiet - adică pe sfîntul Nicolae : "Nu-ţi cerem bani, te rugăm doar să intri la noi o clipă!"...

Era o adevărată insultă, dar strămoşilor noştri nu le păsa, fiindcă le plăcea să se veselească, şi fiindcă nu înţelegeau să se lepede de Houtekiet.


[Gerard Walschap - Houtekiet, în traducerea lui Petre Solomon]

Dreptatea turnurilor

Luni de zile, ea nu-i mai pomeneşte nimic de biserică. Între timp, depsienii lucrează de zor la amenajarea unor drumuri largi, pietruite, şi consolidate cu balast adus de la cărămidăria lui Houtekiet sau de la casele oamenilor.

Ifigenia simte în sfîrşit că a sosit momentul să-i vorbească din nou ; nitam-nisam, îi povesteşte cum, pînă la vîrsta de paisprezece ani, şi-a petrecut vacanţele într-un vechi castel, monument istoric - un fel de hardughie, dominată de un foişor ascuţit. Într-una din vacanţele ei, a constatat cu uimire că foişorul fusese dărîmat pînă la temelia de piatră şi fusese înlocuit cu un altul. Potrivit explicaţiilor primite de ea, foişorul fusese dărîmat din pricina înclinării sale, dar întrucît şi noul turn era la fel de înclinat, stăpînii castelului i-au cerut socoteală antreprenorului. Acesta s-a apucat atunci să măsoare toate turnurile din împrejurimi, pentru a demonstra că nu se poate construi un turn cu totul drept...

Houtekiet o ascultă îngîndurat pe Ifigenia, iar cînd ea sfîrşeşte de povestit, îi spune că el, unul, e în stare să contruiască un turn cu totul şi cu totul drept. Şi se uită în ochii Ifigeniei şi ai lui Baert, pentru a vedea dacă se îndoiesc de spusele lui. Nici el, nici Baert nu bănuiesc, oricît de deştepţi ar fi, că femeia asta aparent naivă îi duce de nas, pentru a-i sili să-i împlinească visul vieţii sale.

[...]

În zilele acelea, Houtekiet nu mai putea fi văzut nicăieri : se închidea în vreunul din turnurile din împrejurimi, la înălţimea clopotelor, cam acolo unde grinzile se îmbucă cu zidăria. Rămînea ore întregi cu ochii ţintă la un detaliu sau altul, pentru a vedea cum e alcătuit un asemenea turn. Înarmat cu un metru şi cu un fir cu plumb, se urca pînă-n vîrful turnului, de unde privea, prin lucarnă, Deps-ul.

[Gerard Walschap - Houtekiet, în traducerea lui Petre Solomon]

Un trecut nelimpezit

Robert se obişnuise să facă deosebirea între cei care spuneau "la o halbă de bere" şi cei care pentru acelaşi scop propuneau "o sticlă de vin", şi-şi pusese în gînd să-i evite pe amatorii de vin, nu fiindcă el ar fi preferat o halbă de bere ci, înainte de toate, fiindcă avea o bănuială că cei care considerau vinul drept cea mai potrivită băutură pentru o asemenea întîlnire n-ar mai fi aceiaşi vechi camarazi. Avea impresia că în spatele unei asemenea invitaţii se ascundea o infamie de genul "doar-acum-putem-să-ne-permitem", iar el parcă nu se simţea bine în compania unor foşti colegi care acum "îşi puteau permite".

În acelaşi timp se amuza de el însuşi şi de exaltările sale de tînăr romanţios, care în lagăr se jurase că, odată ajuns acasă, oricît de bine i-ar merge, la fiecare aniversare a eliberării sale din prizonierat, în loc să mănînce dintr-o farfurie, să mănînce dintr-o cutie de tablă ruginită, cu o lingură de lemn, şi numai supă de sfeclă sau supă de arpacaş fără pic de grăsime şi carne. La prima aniversare a şi încălcat dealtfel jurămîntul, avînd în vedere că pe vremea aceea nu aveau decît cartofi de mîncare.

Cu toate acestea nu renunţa, cel puţin în mare, la criteriul său ridicol cu privire la băuturi. N-ai decît să bei vin, îşi zicea el, dar ca atitudine nu face impresie bună, mai ales cînd ţii să subliniezi că acum ne-am putea permite.

***

Nu încape îndoială că ţi s-a năzărit, gîndea el, aşa ţi se întîmplă cînd tîrăşti după tine un trecut nelimpezit, ceea ce, de altfel, nu-i decît o expresie dramatică, nelalocul ei. Cîteva lucruri neclare nu fac încă un trecut nelimpezit.

Cînd cineva poate privi retrospectiv spre o existenţă în care totul, dar absolut totul rimează, în care lucrurile s-au desfăşurat într-un mod la fel de ordonat şi de sistematic ca-ntr-un şir aritmetic, atunci existenţa aceasta n-a fost decît respingător de anostă, pasivă, ba chiar trîndavă, şi se pune întrebarea dacă o asemenea viaţă este posibilă în lumea noastră cu ale ei dileme, cazuri de forţă majoră, capcane şi alternative.

Dacă ai fi dispus să te supui la un examen drastic, ţi-ar veni în minte mult mai multe lucruri care să te pună pe jăratic ; motive să te ruşinezi s-ar găsi cu nemiluita, la fel şi imagini, de la care gîndurile ar vrea să se-ndepărteze în salturi cît mai repezi. Nu este decît normal să se întîmple aşa. dar la fel de normal este ca omul să ţină piept problemelor şi să nu dea bir cu fugiţii în faţa lor, oricît s-ar teme de răspunsuri.

[Hermann Kant - Aula, în traducerea excepţională a lui Nicolae Köhl]

Rîsete în şandrama

- Te duci la vot?
- Trebuie să mă duc, ca belgian ce sînt. Altminteri plătesc două sute de franci amendă.
- Eu îi votez pentru prima dată în viaţa mea pe socialişti, pentru că Van Acker nu vrea să-i mai urmărească pe băieţii care s-au dus la muncă în Germania. Ştiu că procedează aşa pentru că asta îi aduce cîteva sute de mii de alegători, dar ceea ce contează este gestul.
- Eu nu ştiu cu cine să votez. Fie că trebuie să votezi cu indivizi pe care nu-i cunoşti, care spun că au desfăşurat în timpul războiului o activitate patriotică lăudabilă, în umbră, deci un om obişnuit n-a văzut niciodată nimic din această activitate patriotică desfăşurată în clandestinitate, fie că-i cunoşti dinainte de 1940 şi sînt tot aceiaşi indivizi care au întins-o la Londra cu pantalonii plini de căcat. Şi dacă nu sînt ei, e unchiul lor, sau cumnatul lor.
- Iar deosebirea aia de nuanţe, nu e decît praf în ochii cetăţeanului de rînd. Sînt solidari toţi unii cu alţii. Sindicat, delegat, acţionar, militar. Ca să-şi vîndă ziarele, le dau şi ziarelor diferite nuanţe, dar totul e dictat şi aranjat dinainte. Noi o luăm un pic mai spre stînga, şi apoi un pic mai spre dreapata, un tango, şi între timp ne scoatem umbrelele.
- Cum naiba de se ţine toată şandramaua asta la un loc, cum de nu se destramă şi nu se rupe!
- Păi sînt toţi solidari între ei. Şi alcătuiesc împreună un singur mare băligar. Ai voie să-ţi vîri atîtea degete în casa de bani şi nici un deget în plus, sau îţi înfig un pumnal în spate. Bine, e în regulă, am să-mi ţin ochii închişi în timp ce tu ţii degetele în casa de bani. Aoleu, mă înjunghii totuşi pe la spate? Păi de, trebuia să fii destul de şiret ca să nu-mi întorci spatele.

[...]

- Vii în casă, să joci cărţi, unchiule Omer?
- Nu, cred că azi n-am să ies.
- Dar n-ai ieşit de o săptămână.
- Zilele proaste nu contează într-o săptămână. Nici fratele Beniamin n-a înţeles asta.

”Toate zilele sînt la fel„ , spunea el, şi pac cu măciuca în cap. ”Nu e o măciucă„ , zicea fratele Beniamin, este un goedendag, adică o bună-ziua, cum se numeau măciucile medievale flamande. Şi pac cu ea în cap. ”Nu-mi place să văd mutre triste, ai un acoperiş deasupra capului, şi mîncare în gură şi la nevoie ăştia te şterg şi la cur, cel mai neînsemnat lucru pe care poţi să-l faci este să nu faci o mutră tristă cînd trec eu„ , şi pac cu bună-ziua, ”trebuie să-i spui bună-ziua vieţii„ , spunea el, ”hai, toţi odată, bună-ziua, Viaţă! Viaţă, bună-ziua! şi : O nouă dimineaţă, fără griji în viaţă!„ , şi fratele Beniamin cînta mai tare ca toţi.

Uneori eram mulţumiţi. Ce zici, Louis, eram mulţumiţi? Ai dreptate, n-am voie să întreb, trebuie să-mi cunosc locul. N-am să mai fiu niciodată mulţumit ca înainte, uneori mi se strîmbă gura, şi aud în gît ceva ca un scuipat, sau ca o midie care vrea să iasă, dar rîsul nu vine, nici chiar în ziua cea mai bună, ăla vine abia cînd nu mai e ziuă, ci noapte...

Konrad a spus : ”Uită-te în ochii mei, şi vrei-nu-vrei, ai să rîzi„ , şi mi se spune că am rîs, dar dacă nici tu singur nu ştii, Louis, atunci ai rîs? Şi chiar dacă aş fi rîs, asta înseamnă că sînt mulţumit? ”Uită-te în ochii mei„ , a spus Konrad ; e uşor de spus, dacă ştii că te îneci în ochii lui şi că ochii lui te sorb spre întuneric şi pînă să îţi dai seama, ai trecut pragul întunericului şi ai dispărut.

[...]

Dalle : Care este culmea dragostei de Flandra?
Wanten : Aiasta n-o şciu dăloc.
Dalle : Să mori de foame cu o pîine franţuzească subsuoară.

[Hugo Claus - Mîhnirea Belgiei, în traducerea lui H.R. Radian]

Supa celor răsfăţaţi

Lucrurile erau totuşi foarte limpezi, oricît de întunecate i-ar fi apărut sufletului unei mame ce ridica mereu capacul castronului de supă şi se tot uita zadarnic în juru-i.

[...]

Ca un viitor teolog zelos nu arăta prietenul meu ; căci la tinerii domni trupeşia, pe care el, Gogoaşă, o avea încă de pe atunci, vine abia mai tîrziu, cînd pot recîştiga la propria lor masă, într-o parohie ce-i hrăneşte bine, tot ceea ce au păgubit cîndva la masa gratuită de bursieri.

Dar el era bun, din cale-afară de bun.

El, cel puţin, de dragul părinţilor, încerca să flămînzească, pregătindu-se astfel pentru cea mai priincioasă profesie de pe pămînt.

"Ce nu faci pentru o mamă nu numai încăpăţînată, ci şi plînsă, şi pentru un tată de-a dreptul fanatic şi înverşunat în dorinţa lui de a-şi îndruma fiul spre cel mai la îndemînă studiu în stare să asigure cea mai îmbelşugată existenţă? Doar nu poţi nimici speranţele cele mai frumoase ale bătrînilor.

Şi-apoi, Eduard, bunii oameni doresc totuşi să se aleagă şi ei cu ceva, pentru că au adus un fiu pe lumea asta plină de ciolane roase, coji uscate de pîine şi apă de fîntînă cît se poate de sănătoasă, limpede, răcoroasă şi mai ales ieftină."

[...]

"Stine, azi avem un musafir şi, dacă nu mă-nşel, unul foarte răsfăţat în ţări străine. Ce facem? Bărbatu-meu l-a poftit la masă şi pentru cineva care vine de-atît de departe nu avem nimic ca lumea în casă."

"Păi da, se văitase acel probabil al doilea geniu bun al bucătăriei lui Gogoaşă, întotdeauna păţim aşa pe nepusă masă şi la timpul cel mai nepotrivit - apoi adăugase cu siguranţă : Ei, chiar aşa rău n-o fi de domnul ăsta străin şi nici de noi, aici la reduta roşie. Slavă Domnului, găinile şi hulubăria le avem oricum totdeauna la îndemînă."


Ştiam de la răposata mea mamă care era răspunsul şi alinarea :

"Oricum, Stine, să facem o supă bună. Aşa ceva le place chiar şi celor mai răsfăţaţi."

[Wilhelm Raabe - Reduta roşie, traducere de Ion Roman]

Douăsprezece ferestre

Tac.

- Ce mai e nou? întrebă Rita după un timp.

Rolf îi aruncă o privire scurtă. Vrea într-adevăr să știe? Apoi o informează :

- Construim acum douăsprezece ferestre pe schimb.

Spune asta așa, simplu, dar amîndoi știu că îndărătul unei astfel de fraze se ascunde un întreg roman. Patimi, fapte eroice, intrigi - tot ce dorești. În toate ziarele apar zilnic zeci de asemenea fraze, dar fraza asta o poate înțelege foarte bine Rita, cuvînt cu cuvînt.

Pentru că nu-i vine altceva mai potrivit în minte, fata spune :

- Păi, sînteți o brigadă celebră.

Rîd amîndoi cu poftă.

[...]

În realitate, Meternagel se gîndise la cu totul altceva. Se vedea pe el însuși, cum umbla, acum un an și jumătate prin uzină - ca un zăpăcit, își zice azi - ca un buhai bolnav, și cum rămînea din cînd în cînd locului să spună unuia din brigadă : "O să facem zece ferestre într-un schimb, să-ți aduci aminte de cuvintele mele". Tovarășii săi de lucru îl priveau cu milă și ripostau : "Ai gărgăuni". Și acum ce simplu îi povestise fetei : douăsprezece ferestre pe zi.

De parcă asta n-ar însemna nimic, de parcă toate astea s-ar face singure.

E bine că se găsește mereu cîte unul care mai poate să se mire ; eu unul m-am dezvățat să mă mai mir, n-am ce-i face, dar mititica asta, cînd o să fie iar sănătoasă, n-o să contenească a se mira de toate și de fiecare lucru în parte.

- Mai ții minte cum ți-am descris brigada noastră?

- Da, răspunde Rita, îmi amintesc.

Meternagel profitase de faptul că fata era curioasă să cunoască oamenii. Împotriva acestei porniri n-ai ce face, la fel cum alții nu se pot opri să fumeze. Și Schwarzenbach observase acest lucru, de aceea era atît de sigur că o va convinge. Dar Meternagel era și mai șiret decît Schwarzenbach.

Un răstimp urmărise cu cîtă luare-aminte se purta fata cu bărbații din brigadă, ca și cum fiecare dintre ei ar fi ascuns în sine o încărcătură de dinamită. Observase și cum se complăceau bărbații în această situație, apoi își zisese : "De ce să facă și Rita toate greșelile pe care le face fiecare la început?" De aceea îi spuse :

- Ascultă, fetițo! Știi că sîntem o brigadă celebră.

- Da, răspunsese Rita ascultătoare, dar nu numai ascultătoare.

Și se gîndea la evidențierile și la numeroasele articole de ziar, unde era menționată brigada, se gîndea însă și la cearta dintre Meternagel și Kuhl.

- Bine, făcuse Rolf, atunci știi lucrul cel mai important. Acum am să te fac să înțelegi ceea ce este aproape la fel de important : cum trebuie să te porți cu oameni celebri.

[Christa Wolf, Der Geteilte Himmel, în traducerea lui Camil Baltazar]

Un relief

Raoul Überbein nu era iubit în capitală. Toată considerația pentru medalia sa de salvator și pentru înspăimîntătoarea sa rîvnă ; dar omul acesta nu era un concetățean agreabil, un coleg plăcut, un funcționar ireproșabil. Cei mai bine intenționați vedeau în el un om ciudat, cu un fel de a fi îndîrjit și nefericit în truda sa neostoită, un om care nu știa ce este duminica, repaosul, destinderea, și care, după împlinirea datoriei, nu se pricepea să fie un om printre oameni.

Acest fiu natural al unei aventuriere se ridicase prin muncă, fără mijloace materiale, din adîncurile societății, dintr-o tinerețe sumbră și fără perspective, printr-o voință dîrză, pînă la treapta de învățător, de titrat universitar, de profesor de liceu ; ajunsese - ”obținuse” cum spuneau unii - să fie chemat la colegiul de la ”Fazanerie” ca profesor al unui principe din neam de mare duce ; și, cu toate acestea, nu-și afla odihnă, satisfacție, bucuria tihnită a vieții.

Dar viața, cum remarcase foarte adecvat un cap deștept în legătură cu doctorul Überbein, viața nu se rezolvă în cadrul profesiunii și al realizărilor, ci își are cerințele și îndatoririle ei pur omenești, a căror ignorare înseamnă un păcat mai greu decît o anumită jovialitate față de sine și față de alții, în domeniul muncii ; și, oricum, nu se poate considera o personalitate armonioasă decît cel care știe să dea fiecărui lucru - profesiunii și faptului de a fi om, vieții și realizării - ceea ce este al său.

Lipsa de sentiment colegial al lui Überbein trebuia să influențeze în defavoarea lui. Evita orice sociabilitate față de tovarășii de profesiune ; iar relațiile sale de prietenie se limitau la o persoană dintr-o altă ramură a științei, un medic și specialist în boli de copii cu puțin simpaticul nume de Sammet, care avea dealtfel multă clientelă și cu care poate că Überbein se potrivea în privința anumitor trăsături de caracter.

Doar extrem de rar - și atunci doar ca o favoare - participa la masa permanentă care îi reunea pe profesorii de liceu, după truda și povara zilei, la un pahar de bere, la un joc de cărți, la un schimb de idei liber asupra chestiunilor publice ; în rest își petrecea serile - după cum se știa de la gazda sa - și o mare parte din noapte cu munca științifică, în camera sa de lucru - în timp ce culoarea feței îi devenea, în mod constant, mai vineție, iar în ochi i se citea efortul excesiv.

Autoritățile se văzuseră determinate, la scurtă vreme după reîntoarcerea sa de la castelul ”Fazaneria”, să-l numească profesor definitiv. Ce mai voia să ajungă? Director? Profesor universitar? Ministru al învățămîntului? Un lucru era sigur și anume că, în lipsa de măsură și neostoiala rîvnei sale, se ascundea - sau mai curînd nu se mai ascundea - lipsa de modestie și aroganța.

Comportarea lui, felul lui fanfaron de a vorbi tare și tăios supăra, enerva, îndîrjea. Față de colegii mai în vîrstă sau de superiorii din corpul profesoral nu păstra tonul care s-ar fi cuvenit. Se purta părintește cu oricine, de la director pînă la cel mai mărunt profesor suplinitor ; iar felul său de a vorbi despre sine, ca despre un om care ”a dat cu nasul prin multe”, și de a se fuduli cu ”destin și tărie încordată”, manifestînd totodată un binevoitor dispreț față de toți cei ”care n-au nevoi” și care ”își aprind dimineața un trabuc”, era fără îndoială plin de îngîmfare.

Elevii îl iubeau și el obținea rezultate excelente, asta-i adevărat. Dar, în rest, doctorul avea mulți dușmani în oraș, mai mulți decît nici prin vis nu i-ar fi trecut ; iar rezerva generală, cum că influența lui asupra prințului n-ar fi fost chiar de dorit, fu exprimată pînă și de o parte din presă...

[Thomas Mann - Alteţă regală, traducere de Mihai Isbăşescu]

Artiştii şi cutia de fier

- Aşadar, dumneata construieşti noul sediu al băncii ?
Celălalt ridică din umeri.
- Mare scofală. O cutie de fier, modă americană, douăsprezece etaje, numai birouri. Ce legătură are asta cu arta ? Dar aşa se întîmplă cînd noi, artiştii, ajungem sclavii speculaţiilor şi exploatatorilor.
- Oh, oh ! făcu Andreas, căruia asemenea cuvinte îi păreau în ziua aceea expresia unei ingratitudini grosolane. Dar Kokott îţi continuă ideea insinuant şi foarte repede :
- Fără ei, n-o putem scoate la capăt. Eu, de exemplu, am mult talent, dar puţini bani. De aceea, m-am lăsat transformat de ăsta...
Şi arătă cu degetu-i gros, îngălbenit de tutun, spre Türkheimer, care mergea înaintea lor.

- M-am lăsat transformat de ăsta într-o maşină de construit.
- Aha ! într-o maşină de construit, observă Andreas, fără să înţeleagă despre ce este vorba.
- Ei, procedeele lor sînt bine cunoscute. Mi-a împrumutat o grămadă de bani, o sumă cum nu mai văzusem pînă atunci ; trebuia să construiesc cu ei casa. Bineînţeles, n-au fost destui şi, cînd furnizorii m-au strîns în chingi din cauza plăţilor restante, a trebuit să dau faliment. Dumneata mă întrebi de ce eu, ca artist, mă ocup de asemenea lucruri nedemne, dar, ce vrei, trebuie să trăieşti.
- Şi din ce trăieşti dumneata ?
- Ei, din banii pe care mi-i dă ca să-mi ţin gura.
- A ! din banii pe care ţi-i dă ca să-ţi ţii gura. Spune mai departe !

- Cînd am dat faliment, creditorii nu s-au ales, bineînţeles, cu nimic, dat fiind că, din păcate, n-am nici un fel de avere. Casa a intrat în posesia lui, pentru că, fireşte, avea o ipotecă de rangul întîi pentru banii pe care mi-i împrumutase. Meseriaşii n-au căpătat nici un ban ; nu aveau nici o dovadă scrisă. Din mare mila le-a îngăduit... ce crezi ?
- Ce ?
- Să lucreze mai departe la noua clădire. Ceea ce şi fac cît se poate de bucuroşi.
- Grandios ! observă Andreas, cu jumătate de glas, transportat de admiraţie. Kokott făcea, în spatele lui Türkheimer, o mutră de parcă ar fi vrut să-l înghită. Îşi arăta caninii.

- Îţi închipui, probabil, că din ce mi se cuvenea ca onorar, n-am văzut nici un ban. Şi nici n-am vreo perspectivă, deoarece, de cînd mă ştiu, sînt datornicul lui. Aproape în fiecare zi vine cîte o poliţă la scadenţă şi trebuie să fiu bucuros dacă o să mă lase să-i construiesc toată viaţa case pe gratis. Dar dacă într-o bună zi dau de el pe vreo schelă, apoi să ştii că o să coboare mult mai repede decît i-ar face plăcere.

[Heinrich Mann - Ţara huzurului, traducere de Dumitru Hâncu]

Tărâmul necunoscut

Dacă aş putea crea un spaţiu pe care oamenii nu l-au experimentat înainte, dacă acest spaţiu ar putea fi consistent cu viaţa lor sau le-ar oferi un vis pentru viitor : acesta ar fi felul de structură pe care caut să o creez. [Tadao Ando]


Trăim într-o epocă a reproducţiei. Cele mai multe lucruri, din care se compune imaginea noastră despre lume, nu le-am văzut niciodată cu ochii noştri, mai bine zis : le-am văzut cu ochii noştri, dar fără să fim de faţă ; sîntem telespectatori, teleascultători, teleştiutori. Poţi să nu fi plecat niciodată din orăşelul tău, vocea lui Hitler îţi răsună totuşi limpede în urechi, pe şahul Persiei l-ai văzut de la trei metri distanţă, ştii cum urlă musonul peste Himalaia sau cum arată lumea la o mie de metri sub nivelul mării.

Le ştim de-acum pe toate. Asta nu înseamnă că am fi ajuns vreodată la o mie de metri sub nivelul mării sau pînă aproape sus pe Everest (cum s-a întîmplat cu elveţienii)!

Iar în ceea ce priveşte viaţa noastră lăuntrică, lucrurile se petrec la fel. Le ştim de-acum pe toate.

Dar cum naiba aş putea să-i dovedesc apărătorului meu că nu mi-am descoperit instinctele primare datorită lui Carl Gustav Jung, că nu cunosc gelozia datorită lui Proust, Spania datorită lui Hemingway, Parisul datorită lui Ernst Jünger, Eleveţia datorită lui Mark Twain, Mexicul datorită lui Graham Greene, spaima de moarte datorită lui Bernanos, sentimentul ratării datorită lui Kafka şi cîte altele datorită lui Thomas Mann?

E adevărat că, pe de altă parte, nu trebuie să-i fi citit niciodată pe aceşti domni, căci auzi de ei de la ceilalţi cunoscuţi care, la rîndul lor, trăiesc deja din plagiat.

Ce timpuri! Nu înseamnă nimic faptul de-a fi văzut peştii-spadă, sau de-a fi iubit de o mulatră, ai fi putut la fel de bine să te duci la un matineu cu filme de artă ; nici gîndurile nu mai reprezintă mare lucru, o, nu, în vremurile acestea a devenit o raritate doar capul care plagiază un singur gânditor ; dă dovadă de multă personalitate cel care vede lumea cu ochii lui Heidegger şi numai cu ai lui, noi ceilalţi înotăm cu toţii într-un cocktail ce conţine aproximativ totul, amestecat fiind în modul cel mai rafinat de Eliot ; ştim de toate şi nici măcar povestirile noastre despre lumea vizibilă nu mai înseamnă nimic ; pentru noi, astăzi, nu mai există nici o terra incognita.

La ce bun să tot povesteşti! Nu înseamnă că ai şi fost de faţă.

[Max Frisch, Eu nu sînt Stiller, traducere de Ondine Cristina Dăscăliţa]

Voinţa unei epoci

1.

Să interpretăm, spune ea dezabuzată, astăzi totul trebuie interpretat ; cum tocmai sîntem în plină activitate : poate că ar trebui să interpretăm, pentru a ne distra, cele ce se petrec acolo sus. Duce sarbacana la gură şi-i îndreaptă deschiderea minusculă spre Heller. Nu eşti de acord, domnule coleg? Din exemplul dumitale se poate vedea încotro duc toate : nu mai e suficient să vezi, să auzi ; trebuie să ne explicăm unul altuia cele văzute şi auzite. Un fapt fără interpretare n-are nici un preţ. Un eveniment fără lămurire este nedesăvârşit. O idee fără comentariu nu spune nimic.

Altădată, nu-i aşa, oamenii trăiau ; astăzi viaţa nu este decît un prilej pentru a fi interpretată. Iar de-aici rezultă pierderi nemaiauzite. A interpreta, a comenta, a explica : o facem ca profesionişti, mulţi dintre noi chiar trăiesc din asta, şi ce iese pînă la urmă? În cel mai bun caz, constatări provizorii. Înlăturăm oleacă învelişul, ridicăm cortina. Vrem să ajungem foaie cu foaie pînă la inima cepii. A interpreta : deschidem, hotărîţi, scoica, e goală - ne concentrăm atenţia asupra sidefului, nu ajungem la nici o concluzie, atunci ridicăm scoica la ureche, se aude un vuiet, am putea spune : e marea.

De la fereastră la masă, căutînd ţinte pe care să le ochească, acum cu sarbacana, ca un flaut, la gură : doctor Süssfeld împărtăşeşte colegilor surprinşi îndoieli, îndoieli nicidecum recente, căci o ia de departe, mărturiseşte că interpretarea acţiunilor, a caracterelor, a ideilor i-au apărut întotdeauna ca un lucru foarte discutabil : de cele mai multe ori se ajunge la "pe de o parte - pe de altă parte".

Dacă prin interpretare s-ar înţelege : a lua în posesie într-un chip nou, a confirma contradicţiile de neînlăturat, dacă a interpreta ar fi sinonim cu propria ta descoperire, atunci ea, Rita Süssfeld, n-ar fi probabil în aşa măsură împotrivă. Dar unde se sfîrşeşte mai întotdeauna? Se dezvăluie silnic taine, se luminează artificial întunecimi străvechi, se dă un aspect plăcut contradicţiilor. Totul este pus în lumină, numerotat. Iar rezultatul? Ne interpretăm viaţa, transformând-o într-o plictiseală fără vreun petic de întuneric.

[Rita Süssfeld, în Das Vorbild, Siegfried Lenz, în traducerea excepţională a d-lui Ion Roman]


2.

Fiecare material are propriile sale caracteristici pe care trebuie să le înţelegem dacă dorim să îi dăm o folosinţă. Această afirmaţie nu este mai puţin adevărată în cazul oţelului şi betonului (decât în cazul lemnului, cărămizii şi pietrei). Trebuie să ne reamintim că totul depinde de modul în care folosim un material, nu de material în sine. Materialele noi nu sunt cu necesitate materiale superioare. Fiecare material este doar ceea ce facem din el. Trebuie să fim la fel de familiari cu funcţiile clădirilor noastre ca şi cu materialele noastre. Trebuie să învăţăm ce poate fi, ce trebuie să fie şi ce nu trebuie să fie o clădire, de asemenea. Şi pe măsură ce devenim conştienţi de materiale, aşa cum trebuie să înţelegem funcţiile, tot aşa trebuie să devenim familiari cu factorii psihologici şi spirituali ai zilelor noastre.

Nici o activitate culturală nu este posibilă altminteri ; pentru că suntem dependenţi de spiritul vremurilor noastre.

[Mies van der Rohe, în Discurs inaugural, Illinois Institute of Technology, 1938]

În joacă şi fără stil, despre stil

În general, prin stil se înţelege totalitatea elementelor (de formă şi conţinut) prin care se caracterizează creaţia unui arhitect, şcoală sau curent, sau chiar a unei epoci. Termenul de stil comportă multiple semnificaţii, uneori chiar contradictorii. Se poate vorbi în ansamblu de stilul unei epoci, luând în considerare suma particularităţilor ce pot fi identificate la mai mulţi arhitecţi. Sub acest raport,  noţiunea de stil se referă îndeosebi la totalitatea mijloacelor de expresie folosite şi la gramatica sau limbajul caracteristic respectivei perioade.

În esenţă, un stil cuprinde un ansamblu organic şi coerent de mijloace, care sunt puse în serviciul expresiei arhitecturale. Mijloacele de expresie pot influenţa în mod decisiv esenţa arhitecturii, dar numai în cazurile în care arhitectul le descoperă sau le dă o altă formă graţie geniului său creator.

Atunci când se apreciază creaţia unui singur arhitect, în mod obligatoriu prin stil se denotă modul în care autorul a asimilat utilizarea mijloacelor de expresie arhitecturală, ceea ce configurează mai precis valoarea intrinsecă specifică creaţiilor sale. În cadrul acestui context, se apreciază poziţia filosofică şi estetică, măiestria artistică, influenţele arhitecturale preluate, elementele noi ce apar, toate acestea comparate şi raportate la alţi arhitecţi, fie din trecut, fie din generaţia proprie. Această analiză de stil se poate lărgi şi la nivel de epocă, dar caracterizarea va fi subiectivă, întrucât se preferă elementele determinante apărute la cei mai reprezentativi arhitecţi ai epocii, dar şi în acest caz contradictorii, pentru că un arhitect nu se repetă – ca viziune formală – în imaginea oferită de un alt arhitect. Datorită acestor raporturi reale, despre o epocă se poate vorbi doar în general, în urma unui efort de abstractizare şi conceptualizare.

Stilul poate avea şi o conotaţie care se substituie noţiunilor de gen arhitectural sau formă arhitecturală. Nu de puţine ori, stilul se confundă cu maniera, preluându-se astfel anumite elemente de vocabular şi sintaxă arhitecturală specifice unei epoci. Manierism există în fiecare perioadă istorică, însă şi aici pot interveni mutaţii şi acţiuni conştient corective.

Noţiunea de stil a fost folosită de şcolile naţionale de arhitectură pentru a sublinia orientarea lor estetică şi filosofică. Nu puţini sunt arhitecţii care au militat cu multă perseverenţă şi cu rezultate de valori inegale pentru definirea şi utilizarea unui „stil naţional”. Formularea respectivă a fost necesară pentru obţinerea unei distincţii între stilul vernacular şi stilul oficial. Chiar şi aici au apărut nuanţe diferite, în funcţie de talentul fiecărui arhitect şi de coerenţa universului reprezentărilor sale artistice. Un stil, chiar şi naţional, este o noţiune care îşi poate schimba esenţa şi forma în decursul timpului.

Piaţa Unirii - Compoziţia

Ansamblul de clădiri preconizat să susţină în viitor fronturile clădite a fost studiat în raport cu prezenţa unor importante elemente, dintre care unele, prin participarea lor directă, aduc o valoroasă contribuţie la asigurarea caracterului reprezentativ al pieţei, iar altele au creat condiţii obligate în determinarea soluţiei.

Prin perspectiva laterală realizată, dealul Marii Adunări Naţionale cu clădirile sale monumentale şi istorice a constituit un element de prim ordin în compoziţia arhitectural-urbanistică a ansamblului ; de asemenea, s-a urmărit ca Hanul lui Manuc şi Spitalul Brâncovenesc să fie menţinute cu un cadru local adecvat, evitându-se amplasarea în imediata lor vecinătate a unor clădiri care prin volum şi proporţii să le diminueze importanţa şi caracterul lor tradiţional.

Un aspect dificil în rezolvarea pieţei îl constituie - după cum am arătat - o serie de elemente obligate care determină rezolvarea dimensiunilor şi cadrului. Spaţiul mare dintre fronturile de nord şi de sud (cca 350 m) este rezultatul poziţiei şenalului Dâmboviţei, care taie într-o pronunţată diagonală piaţa ; deşi acoperit cu planşeu, lăţimea de cca 30 m a acestui şenal, folosit atât în prezent, cât şi în viitor ca principal emisar al oraşului, limitează practic un teritoriu peste care nu se pot amplasa construcţii importante şi grele.

Pe de altă parte, poziţia bd. Gh. Coşbuc, arteră importantă de prim rang în circulaţie, cu aşezarea ei oblică faţă de celelalte artere de acces, cu fronturi bine clădite şi flancând elementul natural al dealului Marii Adunări Naţionale, stabileşte de asemenea condiţii obligatorii în ordonarea cadrului ; însuşi relieful acestui deal formează limita pieţei în această direcţie.

Accesele splaiurilor Dâmboviţei, cu respectivele lor amprize larg dimensionate, condiţionează poziţiile fronturilor ce limitează piaţa pe laturile de nord şi de sud.

Toate aceste realităţi atrag după sine greutăţi în controlarea spaţiului şi a cadrului arhitectural, în care prezenţa unor bogate plantaţii existente intervine de asemenea cu o pondere ce nu poate fi neglijată.

În aceste condiţii, singurele fronturi ce pot fi construite cu noi obiective sunt cel de sud şi de est, frontul de nord fiind susceptibil a primi doar unele completări integrate în regimul bulevardului 1848 şi armonizate în măsura posibilităţilor cu clădirile existente învecinate.

De aceea, pe latura de nord a pieţei este propusă o construcţie P+9 etaje, integrată regimului blocurilor învecinate de pe bd. 1848, iar către hanul lui Manuc se prevede un corp de legătură P+1 cu o tratare arhitecturală specială, pentru ca aceasta să se încadreze în spiritul acestui obiectiv şi să închidă unele vederi nefavorabile către faţadele posterioare bulevardului.

Pe latura opusă bd. 1848 se propune de asemenea o clădire care să nu depăşească cornişa blocurilor existente, front care formează un cadru bisericii existente şi care se racordează apoi cu clădirile de pe calea Călăraşi.

Toate aceste construcţii ar primi magazine la parter, etajele putând fi utilizate fie ca locuinţe, fie destinate unor birouri de instituţii centrale.

Elementul dominant al pieţei, atât ca verticală, cât şi ca volum, îl va constitui noua clădire a hotelului. Prevăzut la o capacitate de cca 800 de paturi, dotat cu restaurante, bar, complex comercial şi alte unităţi de deservire, hotelul va constitui capătul de perspectivă dinspre nord pe magistrala N-S, cât şi pe splaiul Unirii, dinspre partea de est a oraşului. Amplasarea hotelului pe latura vestică a magistralei N-S a fost gândită astfel pentru a asigura o diversitate în aşezarea punctelor înalte din lungul axei majore a oraşului - bd. Bălcescu - 1848 - magistrala N-S, puncte situate pe ambele laturi ale acestui traseu în principalele lui pieţe, ţinându-se seamă în acest sens de poziţia clădirii hotelului Intercontinental recent realizat.

În vederea optimei deserviri a acestui nou şi principal obiectiv se prevăd în jurul său degajările şi parcajele la sol necesare, precum şi contruirea unui parcaj subteran de mare capacitate tratat însă pe un singur nivel, datorită prezenţei la mică adâncime a stratului de apă freatică. Un corp mai puţin înalt al hotelului, cuprinzând unităţi de deservire, va face trecerea volumetrică către şirul de clădiri P+1/2 etaje din lungul aleii care accede la Marea Adunare Naţională.

Magistrala N-S va fi completată în continuare cu blocuri bară şi elemente turn, păstrând ritmul şi arhitectura construcţiilor deja realizate şi legate între ele cu magazine la parter care vor forma puncte de interes, dând viaţă şi animaţie acestui ansamblu.

Latura de est a pieţei, care constituie şi frontul cel mai lung, se propune a primi o serie de unităţi comerciale, dintre care elementul dominant va fi un mare magazin universal. Cuprinzând o varietate de profile, dotată de asemenea cu unităţi de alimentaţie publică - cofetării, baruri etc. - şi construită pe 4-6 niveluri, clădirea va susţine această latură a pieţei printr volumul şi tratarea sa, fiind şi un puternic punct de polarizare a populaţiei.

În vederea marcării accesului magistralei E-V în piaţă, clădirea magazinului se propune a avea un element mai înalt de susţinere a perspectivei la intersecţia axei N-S cu calea Călăraşi, unde ar fi aşezate şi principalele intrări, datorită prezenţei în imediata vecinătate a ieşirilor din pasajul pietonier subteran proiectat în zona intersecţiei.

În dreptul magazinului universal, sub magistrala N-S, se propune a se realiza un alt mare parcaj subteran, de asemenea cu un singur nivel, având o capacitate de cca 1.000 locuri, menit să deservească acest complex de dotări şi să acopere în parte necesităţile ce se resimt în zona învecinată.

După cum s-a arătat, pe frontul laturii de vest se va păstra pentru o lungă perioadă Spitalul Brâncovenesc cu bogata sa plantaţie înconjurătoare ; dar în larga perspectivă se întrevede posibilitatea construirii şi a acestui front la regimul de înălţime al zonei (P+9/10 etaje), închegându-se această latură a pieţei şi acoperind în măsura posibilului deschiderea exagerat de mare spre Palatul de Justiţie.

Odată cu realizarea acestei laturi, atunci când posibilităţile economice vor permite renunţarea la unele clădri ale Spitalului Brâncovenesc sau chiar mutarea acestuia într-un local nou, cadrul arhitectural al pieţei Unirii se va contura unitar şi definitiv închegat.

Arh. Radu M. Gherghel

[Revista Arhitectura, 1970]

Piaţa Unirii - circulaţia

Analizarea grelelor condiţii de desfăşurare a circulaţiei şi transportului în comun în piaţa Unirii, precum şi a consecinţelor ce se răsfrâng din această cauză în cadrul oraşului, a condus la analizarea mai multor variante de soluţionare, în care s-a ţinut seamă atât de caracterul reprezentativ arhitectural al pieţei, cât şi de rolul său de principal nod de circulaţie al oraşului, ambele constituind elemente de principiu ale schiţei de sistematizare a municipiului Bucureşti.

Studiile de specialitate întocmite cu ocazia proiectării au avut la bază un indice de motorizare auto de 250 de vehicule convenţionale la 1.000 de locuitori - grad de motorizare considerat drept corespunzător în perspectivă la dimensionarea reţelei stradale a oraşului şi implicit a arterelor majore ce converg în piaţă.

Din calculele făcute au rezultat apreciabile valori de trafic viitoare, după cum urmează :
- pe axa nord-sud, cca. 3.200 vehicule convenţionale pe oră şi sens ;
- pe axa splaiul Independenţei - est-vest - (Călăraşi sau viitoarea străpungere), cca. 3.800 vehicule convenţionale pe oră şi sens ;
- pe bd. Coşbuc către splaiul Unirii - cca. 1.900 vehicule convenţionale pe oră şi sens ;
- pe axa splaiul Unirii - splaiul Independenţei cca. 2.700 de vehicule convenţionale pe oră şi sens.

În aceste condiţii, concepţia de bază în rezolvarea circulaţiei şi transportului în comun din piaţa Unirii a pornit de la necesitatea descongestionării acesteia şi de la redistribuirea fluxurilor auto şi de călători atât în cadrul pieţei, cât şi într-un teritoriu înconjurător mai larg.

În cadrul strict al pieţei, descongestionarea şi redistribuirea poate fi realizată prin crearea a două noduri principale de circulaţie situate pe magistrala N-S la extremităţile pieţei ; prezenţa acestor două noduri ar anula actuala convergenţă într-un singur punct a fluxurilor ce se scurg pe cele două axe majore ale oraşului (N-S şi E-V), cu cele de pe diagonala formată de actualul traseu al bd. Gh. Coşbuc. În sistemul propus, axa bd. Coşbuc - calea Călăraşi urmează a fi deviată pe latura sudică a pieţei, asigurându-i-se continuitatea prin splaiul Unirii şi apoi prin intermediul unui întreg sistem stradal existent, lărgit sau rectificat către zona de est a oraşului.

În teritoriul mai larg înconjurător, punerea în valoare a unor trasee de lungă bătaie, în bună parte existente şi formate din str. Fabrica de Chibrituri - bd. Mărăşeşti - calea Dudeşti va contribui în mod hotărâtor la degajarea pieţei Unirii de puternicul trafic de tranzit de lungă distanţă, adică de acele legături de circulaţie şi transport în comun care se formează între cartierele din S-V oraşului (Ferentari - Alexandriei) şi cele din zona de Est (Titan - 23 August).

Prin această separare care ţine aşadar seamă de traficul de destinaţie şi de cel de tranzit, se evită debuşarea în piaţa Unirii a unor mari fluxuri, element deosebit de dezavantajos pentru funcţionarea în bune condiţiuni a acestei plăci turnante şi de schimb a circulaţiei şi transportului în comun din cadrul oraşului.

Ţinând seamă de elementele mai sus menţionate, studiile de circulaţie efectuate pe parcursul proiectării au dus la analizarea a trei variante de soluţionare bazate pe denivelarea nodurilor în cadrul pieţei, după cum urmează:
- V1 - varianta cu pasaj superior N-S şi cu denivelarea nodurilor de circulaţie de la intersecţia magistralei N-S cu magistrala E-V şi apoi cu prelungirea bd. Coşbuc - splaiul Unirii ;
- V2 - varianta cu pasaj superior E-V, cu denivelarea numai a nodului magistralei N-S cu magistrala E-V ;
- V3 - varianta cu pasaj inferior E-V, cu denivelarea la nivel inferior a aceluiaşi nod.

Fiecare dintre cele trei variante prezintă unele avantaje şi dezavantaje, dar care - deşi coroborate cu factori secundari funcţionali, tehnici şi de ordin economic - nu conduc la detaşarea în mod determinat a uneia dintre soluţii.

[revista Arhitectura, 1970]

Cheia Raiului

O fotografie publicată recent pe una dintre reţelele sociale îmi oferă ocazia să evoc existenţa (dar şi sfârşitul) unui produs extrem de cunoscut în anii neostalinismului ceauşist : săpunul Cheia. Acest săpun pentru utilizare universală a fost produs pentru o perioadă de timp îndelungată de către fabrica de săpun Stella, ale cărei imobile au fost demolate în anul 2004, pentru a face loc noului tip de comerţ.

Fondată la sfârşitul secolului al XIX-lea de către Iulius Hoffmaier, principalul ei obiect de activitate era producerea de săpun. După cel de-al doilea război mondial, în 1948, fabrica este naţionalizată. În anul 1975 - în plină perioadă de dezvoltare industrială a României, bazată pe cumpărarea de licenţe tehnologice de la companiile occidentale - fabrica este retehnologizată şi devine principalul producător de săpun din Romania.

În colecţia ziarului Universul din anii 1930 am descoperit câteva reclame la acest  săpun bine-cunoscut românilor.  Cu acestă ocazie, împărtaşesc cu cititorii acestui blog şi nostalgia atingerii pătrăţoase şi amintirea mirosului diluat de levănţică.

Fabrica Stella din şoseaua Colentina, figurată pe planul din anul 1934 :

Proiecte pentru Piaţa Unirii

De-a lungul magistralei Nord-Sud, cea mai de seamă arteră din Bucureşti şi rută internaţională, se înşiră câteva pieţe. Ultima dintre ele, Piaţa Unirii, constituie o temă urbanistică deosebit de complexă. Dificultăţile soluţionării provin, în primul rând, din două elemente topografice locale : panta dealului Patriarhiei şi şerpuirea cursului Dâmboviţei cu planşeul ce o acoperă parţial. Situaţia se complică prin modul cum converg străzile în acest nod rutier, destinat a avea - în viitoarea dezvoltare a Capitalei - traficul cel mai intens, cu tranzitul şi încrucişarea unor multiple mijloace de circulaţie şi de transport în comun. Se mai adaugă diversitatea de aspect şi amplasarea neregulată a clădirilor de importanţă istorică, obligator a fi menţinute şi puse în valoare, armonizate cu noua ambianţă generală.

În trecut, serviciul de cadastru studiase o serie de variante pentru acest centru de mare interes. De asemenea, a avut loc, între cele două războaie mondiale, un concurs urbanistic. Cu toate rezultatele lui neconcludente, au fost atunci executate câteva amenajări peisagistice. Dar nu s-a ridicat nici o clădire, ca început de încadrare arhitectonică a vastei întinderi.

Acum, în primă reconstrucţie socialistă, odată cu remodelarea Capitalei, a sosit momentul de a se definitiva configuraţia Pieţei Unirii spre a se păşi la lucrările de realizare. În acest scop, a fost lansată recent o competiţie publică de idei pentru sistematizarea nu numai a pieţei propriu-zise, ci şi a zonei limitrofe. Larga participare a însemnat un mare succes : 71 de proiecte au fost depuse până la termenul fixat (16 noiembrie 1959). Din păcate, mai mult de jumătate dintre ele - unele meritorii - nu au putut fi luat în considerare la clasament, căci nu corespundeau condiţiilor regulamentului referitoare la prezentarea grafică.

Tema program a concursului prevedea, printre altele, conservarea zonei arheologice a Curţii Vechi, odată cu clădirile Marii Adunări Naţionale, ale Patriarhiei şi Aşezămintele Brâncoveneşti. Cât despre Hanul lui Manuc (devenit apoi Hotel Dacia) se lăsa la latitudinea concurenţilor ca el să fie menţinut sau dărâmat. Socotim însă necesară păstrarea şi apoi restaurarea sa, ca una dintre prea puţinele construcţii laice rămase moştenire din trecut. Sistematizarea urmează să ţină seama de fluxurile circulatorii ocazionale, solemne, cu formarea şi trecerea de cortegii, netrecându-se cu vederea nici viitoarea creştere generală a autolocomoţiei. La încadrarea arhitecturală a pieţei nu se cerea vreun edificiu public nou, ci doar blocuri de locuit având la parter spaţii comerciale. O mare importanţă s-a atribuit monumentului Unirii, amplasării, volumului şi siluetei acestuia în raport cu clădirile proiectate, participanţii la concurs putând completa după voie piaţa şi cu alte dotări decorative.

Piaţa Unirii, cu dubla ei funcţie festivă şi de circulaţie, nu poate avea caracter pur rezidenţial, cu toate cele 1.000-1.500 de apartamente ce se va cuprinde. Ca simbol al Unirii, şi servind de acces la Marea Adunare Naţională, ea presupune o ţinută demnă, o alură grandioasă. Calităţile estetice ale pieţei şi spiritul ei semnificativ - în lipsa unor noi edificii monumentale, a unor sedii pentru instituţiile sociale, culturale sau administrative - trebuie să rezulte din forma şi dimensiunile ei, din armonia proporţiilor, din plastica expresivă a clădirilor de locuit, dar mai ales din raporturile lor volumetrice.

Proiectele premiate şi cele distinse cu menţiuni posedă câteva trăsături fundamentale comune, găsite juste de juriu. Astfel, în general, compoziţia, de proporţii alungite, se dezvoltă cu axul principal în direcţia nord-sud, oblic faţă de aleea Patriarhiei. Alte caracteristice similare sunt : închiderea cadrului arhitectonic şi îndeosebi continuitatea frontului pe latura estică, subliniind orientarea susmenţionată. La judecată s-au exclus soluţiile cu axe nefireşti, ignorând direcţia principală a oraşului ; tot aşa şi peţele cu contur neorganizat ca arhitectură. Au fost înlăturate, de asemenea, şi rezolvările comportând încrucişări majore chiar în piaţă sau giraţia marelui trafic.

În afara proiectelor clasate primele, era de observat în expoziţie o mare varietatea planimetrică. Abundau formele circulare. Nu lipseau schemele eliptice sau cele cu perimetrul în semicerc. Pieţele tradiţionale, cu caracter clasic, uneori formalist, decorate cu obeliscuri, contrastau cu amplasări haotice, emancipate de orice conformism. Se vedeau formule rigide, cu simetrizări forţate, alături de încadrări arhitectonice neregulate, cu fărâmiţarea fronturilor. În locul unei delimitări nete, în locul unei pieţe citadine precis conturată prin clădiri, câţiva concurenţi au propus un vast spaţiu plantat. Dar plantaţiile de aliniament nu se pot substitui arhitecturii la organizarea incintelor urbane atât de importante.

Premiul I a fost decernat colectivului compus din arhitecţii : Adriana Ciortan, Mihai şi Mircea Enescu şi Al. Popescu Necşeşti.

Piaţa propusă de ei este trapezoidală, cu una din laturile lungi în continuarea Bulevardului 1848. Acesta are acces şi perspectivă descendentă spre spaţiul pieţei, mărginit de clădiri de locuit înalte de 10 etaje. Pe latura nordică, trei blocuri turn cu câte 15 nivele se leagă între ele printr-o construcţie joasă, alcătuind ca un fel de bazament comun, de amenajat ca magazin universal. Din interesantul proiect nu lipsesc neajunsurile. De pildă, închiderea accesului Bulevardului G. Coşbuc spre piaţă, deviindu-se circulaţia respectivă spre Calea Rahovei, apare nejustificată.

Interpretând eronat punctul din program prevăzând : "rezolvarea circulaţiei vehiculelor şi pietonilor la nivelul cerinţelor tehnicii în rapidă dezvoltare", unii concurenţi s-au lansat în viziuni nelalocul lor. În acest sens ar fi de menţionat pieţele echipate cu şosele inelare de beton armat, susţinute de stâlpi sau cele cu artere pe estacade, având rampe curbe şi bucle de acces şi traversări la diferite nivele.

În Piaţa Unirii, pasagiile superioare sau tunelele sunt tot atât de inutile ca şi platformele pentru aterizarea helicopterelor în centrul ei. Ideea circulaţiei etajate a pornit, aici, de la diferenţa de nivel de 7 metri dintre cota pieţei şi aceea a Bulevardului 1848 la Sf. Gheorghe. Dar această denivelare, cele în alte direcţii, precum şi necesităţile previzibile ale viitorului trafic urban nu sunt de natură să îndreptăţească soluţii de anticipare, mergând prea departe cu modernitatea tehnicii, în dauna considerentelor practice, a bunului simţ şi raţiunii estetice.

Piaţa Unirii va lua treptat forma cerută de coordonarea circulaţiei în contextul urbanistic. Ea va căpăta o încadrare arhitectonică demnă de numele ei simbolic şi de funcţia ei festivă, concomitent cu mărirea patrimoniului locativ pentru oamenii muncii din Bucureşti.

Arh. Jean Monda

[Contemporanul, 1960]

Noul Institut Politehnic

Ca urmare a celui mai recent articol publicat pe acest blog, având ca temă desenarea şi realizarea proiectului complex al Institutului Politehnic, sub conducerea reputatului prof. arh. Octav Doicescu, un cititor ne-a întrebat care ar fi fost noima amenajării peisagistice deosebit de complexe de pe cornişa Pirotehniei, în vecinătatea corpului E.

Ca multe alte proiecte iniţiate în timpul regimului socialist şi realizate în mai multe etape întinse pe o durată extrem de lungă, proiectul Institutului Politehnic a suferit nenumărate ajustări şi uneori modificări substanţiale, dictate în principal de dinamica de orientare ideologică a conducerii de partid şi stat din acea vreme.  Principiul inițial de ordonare și ierarhizare a tuturor spațiilor din complex a fost acela de asamblare a unităților funcționale ale Institutului Politehnic (catedre și cele 12 facultăți) după specificul tehnic înrudit, care a condus la realizarea a cinci unități didactice majore, ce corespund corpurilor de clădire principale. O simplă observare a evoluţiei nivelului de funcţionalitate şi a calităţii materialelor utilizate pentru finisaje pornind de la corpurile R-AN-BN, urmate de corpurile C, D şi E şi încheind cu corpul J scoate în evidenţă degradarea normelor de proiectare funcţională şi reducerea drastică a bugetului de investiţii, aspecte ce au condus la pauperizarea rezultatului edificat.

O analiză atentă a machetei prezentate în anii 1970 ilustrează existența unor corpuri de clădire care nu se mai regăsesc nici în planurile din anii 1980, nici în realitate. La sud de corpul R-AN (în stânga, în fotografia de mai jos) apare un corp extins de clădire, cu mai multe tronsoane având zone de ateliere de proiectare în redane, care continuă principiul de proiectare de la corpurile C și E.

Terenul cu declivitatea naturală de aproximativ 12 metri determinat de cornișa Pirotehniei - pe care nu se va mai construi acest corp nou - va prelua în partea de sud acea amenajare peisagistică complexă despre am fost întrebaţi, cu zone de odihnă și bazine cu jocuri de apă, aflată în prezent într-o stare de degradare accentuată.

Vă propun să examinaţi cu atenţie sporită spaţiul situat la est de corpul E, cuprins între tronsoanele amplasate în formă de U, unde în prezent se află o succesiune de terase înierbate în mod natural. Pe machetă se poate observa cum această pantă naturală era proiectată a fi amenjată ca un mare amfiteatru în aer liber, delimitat de un zid de sprijin de formă rectangulară, şi destinat evenimentelor publice desfăşurate în faţa unui auditoriu.

Aproape de mijlocul anilor 1980 este publicată o machetă actualizată a proiectului Institutului Politehnic şi un plan de dezvoltare a acestui proiect complex. Schiţa de amplasare a elementelor construite în zona Grozăveşti-Pirotehnie evidenţiază insistenţa cu care conducătorul proiectului milita pentru completarea proiectului cu funcţiunile rămase nerealizate în anii 1970. Spațiul dintre corpul R și intreprinderea industrială - care fusese ocupat în machetele anterioare de unul din cele cinci corpuri principale de clădire - apare în acest plan fără nici o destinaţie.

Planul de amplasare de mai sus respectă configuraţia arterelor de circulaţie din acei ani, fără a putea anticipa modificarea radicală de la mijlocul anilor 1980 determinată atât de şantierul Centrului Civic, cât şi de închiderea circulaţiei rutiere în multe zone din Bucureşti. În particular, planul precede momentul deschiderii noii străzi care va face legătura printr-o dublă curbă amplă între podul Grozăveşti şi platoul cartierului Drumul Taberei, prin str. Ho-şi-Min şi va segmenta terenul alocat proiectului în două parcele complet separate.

În perimetrul care va fi ulterior alocat circulaţiei rutiere planul prevede extinderea zonei pentru activităţi sportive, utilată - pe lângă sala de sport deja realizată - cu o serie de terenuri pentru jocuri sportive, patinoar şi stadion. În proximitatea stadionului, ale cărui tribune ar fi exploatat diferenţa naturală de nivel, apare desenată o stradă de conexiune între şoseaua Grozăveşti şi bulevardul Armata Poporului, paralelă cu axa principală a staţiei de metrou Politehnica. La nr. 20 este figurată Casa de Cultură a Sectorului 6 (Ecran Club).

Pe planul cadastral de la sfârşitul anilor 1980, parcela dinspre fosta Şosea Grozăveşti încă figura sub titulatura complet lipsită de sens : teren în curs de amenajare. Acest teren este traversat de aleea de acces către staţia de metrou Politehnica, ce subtraversează noua arteră de circulaţie, destinată devierii traficului rutier din zona de protecţie a Palatului Cotroceni.

Spre comparație, iată mai jos un decupaj cu zona dintre lunca Dâmboviței și cornișa Pirotehniei, extras din planul Bucureștilor din anii 1930.

Institutul Politehnic

Într-un top 10 personal al celor mai interesante clădiri desenate şi ridicate în perioada comunistă, prietenul nostru Popescu include şi complexul de clădiri destinat instituţiei cunoscute sub denumirea de Institutul Politehnic Bucureşti. Acest complex a fost proiectat de Institutul Proiect-Bucureşti şi a fost ridicat începând cu mijlocul anilor 1960 pe un amplasament care fusese ocupat către sfârşitul anilor 1940 de o sumă de plantaţii horticole, în zona fostelor moşii ale familiei boierilor Grozăveşti.

Adresa oficială a complexului este Splaiul Independenţei 313, în proximitatea noului complex al căminelor studenţeşti. În perioada de început a lucrărilor de construcţie a noului complex, Institutul Politehnic a primit numele lui Gh. Gheorghiu-Dej, în memoria preşedintelui Consiliului de Stat decedat în primăvara anului 1965.

Succesiunea de evenimente care a condus la alegerea amplasamentului nu este documentată în mod oficial, însă unele amintiri personale publicate într-un volum de memorii rememorează o întâmplare legată de destinul acestui complex proiect arhitectural.

Nucleul de la care s-a dezvoltat acest complex cuprinde trei corpuri de clădire : corpul R (Rectorat) şi corpurile pentru învăţământ general : corpul AN şi corpul BN. Aceste trei corpuri au fost inaugurate în mod oficial în mai multe faze succesive începând cu iulie 1969 şi continuând cu anii 1970-1971. Litera N semnifică un corp de imobil nou ; la momentul deschiderii celor trei localuri noi din Grozăveşti existau corpurile A şi B în complexul istoric al Şcolii de Poduri şi Şosele din strada Gh. Polizu. Corpul R conţine birourile aferente conducerii didactice şi administrative a Institutului, precum şi sediile catedrelor fără laboratoare.

Corpul AN este structurat pe două nivele : nivelul inferior - parterul conţinând amfiteatre, printre care există cel mai spaţios amfiteatru din complex, şi nivelul superior - etajul conţinând săli de seminar (având câte 24 de locuri fiecare). În corpul AN subsolul destinat iniţial vestiarelor individuale este utilizat în prezent de atelierul de multiplicare a lucrărilor interne (fosta "litografie" a I.P.B.).

Corpul BN cuprinde săli având diferite destinaţii : două amfiteatre, mai multe săli de curs şi săli de laborator pentru disciplinele de învăţământ general (Fizică şi Mecanică teoretică), precum şi atelierele pentru proiecte şi desen tehnic, la care se adaugă birourile pentru cadre didactice. La parter, în zona de conexiune cu corpul AN există o serie de cabinete pentru studiul limbilor străine. Sub pantele celor două amfiteatre a existat o zonă de vestiare şi depozitare cu dulapuri individuale pentru studenţi, care este ocupată în prezent de două sedii principale ale bibliotecii (biblioteca tehnică T şi biblioteca de cultură generală M - Marxism - construită pe baza unui fond de cărţi destinat învăţământului politico-ideologic).

Includ mai jos câteva fotografii publicate în perioada construcţiei celor trei corpuri din faza iniţială a proiectului (anul 1965), care ilustrează două vederi asupra machetei cu planul de dispunere a corpurilor de clădire în spaţiul noului complex al Institutului Politehnic.

Din aceste fotografii rezultă faptul că a existat o serie lungă de variaţii majore între macheta prezentată în 1965 şi realitatea edificată, chiar din primele faze ale acestui proiect complex, a cărui realizare completă s-a întins pe o perioadă de mai bine de 10 ani.

Fundaţia Dalles

Construcţia imobilului care adăposteşte Fundaţia Dalles a fost executată în anul 1932 pe baza unui concurs public de proiecte, iniţiat de Academia Română, ca urmare a unui testament şi a unei donaţii.

Proiectul de arhitectură a fost elaborat de prof. arh. Horia Teodoru, iar cel de beton armat de inginerii Aurel Beleş şi Dim Marcu ; execuţia - ing. Emil Prager.

Imobilul conţine săli largi de expoziţie şi sala de concerte cu anexe şi servicii, deasupra unui subsol larg. Întregul plan este tratat simplu cu accese separate, bine şi larg dimensionate, care permit o circulaţie de degajare uşoară a publicului.

Sala de concerte şi conferinţe - construită pe un plan trapezoidal cu tavanul în suprafaţă curbă - dispune de un balcon larg cu o vizibilitate bună şi o acustică perfectă ; poate folosi şi la proiecţii de filme pe un ecran deplasabil.

Construcţia este realizată din cărămidă şi beton, acoperişurile sălilor mari fiind realizate cu ferme metalice, prevăzute cu largi suprafeţe de sticlă ; execuţia este îngrijită, iar clădirea are pardoseli de piatră şi marmură, tâmplărie metalică, rezistând bine, deservind scopul urmărit.

Constituie un model de construcţie funcţională, dimensionată arhitectonic just şi echilibrat pentru a satisface scopurile multiple şi unei afluenţe mari de public.

În ultimii ani clădirea a fost completată cu un bloc de opt etaje pe linia bulevardului, accesul şi parterul fiind înglobate în noua clădire.

Construcţia a fost realizată dintr-un schelet de beton armat şi zidărie, fiind fundată pe tălpi largi pentru a nu depăşi încărcarea terenului de nisipuri argiloase slabe, caracteristice zonei malului învecinat al râului Dâmboviţei, pentru care presiunea maximă este stabilită la 1,50 kgf/cmp. Planşeul de peste sala de reuniuni este susţinut pe cadre de mare deschidere ale căror grinzi cu goluri mari (de tip Vierendeel) sunt mascate în zidurile despărţitoare ale etajului superior.

Deschiderile mari şi încărcările importante caracteristice acestui tip de construcţie, tratată într-o arhitectură sobră, funcţională, au fost rezolvate economic.

Clădirea a fost executată între anii 1935 și 1936 și se comportă bine.

[Ing. Emil Prager - Betonul armat în România, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1979]

Imobilul Frida Cohen

Imobilul Frida Cohen este cel mai înalt imobil desenat de Marcel Iancu, construit într-o zonă negustorească veche a Bucureştilor. Are un singur acces principal, către un hol de intrare monumental, care permite circulaţia pe două scări principale şi o scară de serviciu, toate trei orientate către o semicurte de lumină orientată aproximativ către nord.

Imobilul are două tronsoane cu parter, cinci etaje şi două etaje retrase; pe fiecare etaj sunt două apartamente şi o garsonieră pe tronson, cu un spaţiu extrem de raţionalizat. Circulaţia în apartamente este comandată de un hol central, luminat indirect.

Faţada este dinamizată de elementul vertical comun tuturor etajelor şi de ritmul balcoanelor cu parapeţi orizontali concavi, care continuă dincolo de faţada spre piaţetă, comandând un ritm secundar pe faţada laterală, în adâncimea parcelei.

###

Ultima serie de fotografii a fost realizată cu ocazia unui itinerar ghidat de două fermecătoare doamne - Coca şi Delia - şi organizat sub auspiciile JCC. Cele mai sincere mulţumiri lui Adrian pentru tot sprijinul acordat.

[textul adaptat după Centenarul Marcel Iancu 1895-1995, Editura Simetria, UAR şi Editura Meridiane, 1996]