joi, august 01, 2013

Opt vitralii

Aşa se face că biserica noastră a ajuns vestită prin vitraliile ei superbe şi că i s-a dat hramul sfîntului Nicolae - patronul copiilor, graţie administratorului rămas anonim.

Biserica are opt vitralii laterale ; în schiţele lui Houtekiet fuseseră prevăzute douăsprezece, dar la rugămintea lui Baert, s-a renunţat la patru dintre ele, cîte două pe fiecare latură, sub cuvînt că într-o biserică nu e cazul să fie prea multă lumină ; în realitate, însă, din motive de economie.

Cele opt vitralii laterale înfăţişează singurele episoade cunoscute din viaţa sfîntului Nicolae. În primul vitraliu, sfîntul se plimbă înconjurat de copii ; doi copii, pe care-i ţine în braţe, îi mîngîie barba. În cel de-al doilea vitraliu, un măcelar, c-un topor la brîu, prinde trei copii care fug. În al treilea vitraliu, măcelarul taie cu toporul unul din aceşti copii ; deşi vitraliul e privit de jos în sus, căpşorul copilului poate fi văzut atîrnînd între picioarele şi braţele lui, deasupra unei covăţi. Un alt copil stă ghemuit pe vine, ascunzîndu-şi faţa în palme, într-un colţ de lîngă poartă : îşi aşteaptă rîndul la descăpăţînare. În al patrulea vitraliu, sfîntul binecuvîntează covata cu capete din vitraliul anterior, astfel încît copiii care scapă nevătămaţi se pot ridica, mulţumind Domnului şi sfîntului Nicolae.

Ajungem la nava laterală din miazănoapte. Primul vitraliu e divizat în două părţi ; în prima, un tînăr e bătut şi alungat din casa lui de către un individ degenerat, de bună seamă tatăl său, un beţiv năprasnic. În cealaltă jumătate a vitraliului, o fată e alungată din casă de către o mamă pocită la culme. În cel de-al doilea vitraliu, flăcăul şi fata se căsătoresc : se ţin de mînă, iar un preot le acoperă braţele cu patrafirul său. În al treilea vitraliu, tînăra pereche se jeluieşte într-o cocioabă părăginită, ale cărei ferestruici au geamurile sparte. Deasupra căminului atîrnă o cruciuliţă ; alt mobilier nu se vede. În sfîrşit, în al patrulea vitraliu sfîntul Nicolae aruncă nişte galbeni prin uşa întredeschisă a cocioabei ; tînăra pereche îngenunchiază în faţa lui, mulţumindu-i şi rugîndu-se. În mijloc, deasupra altarului, un vitraliu uriaş înfăţişează pe Isus binecuvîntînd copiii aduşi de mumele lor.

Crezînd că aceste vitralii fuseseră comandate şi plătite de Nard Baert, strămoşii noştri pretindeau că el însuşi le închinase sfîntului Nicolae, căruia Nard îi datora cei patru copii ai săi. În Cristosul cu barba castanie din vitraliul de deasupra altarului, ei îl recunoscură numaidecît pe Houtekiet, căruia femeile din Deps îi aduceau copiii, spunîndu-i : Uite încă un prunc de-al tău!
- Ştiam eu că am mulţi copii, dar nu ştiam că am atîţia ! exclamă Houtekiet într-o zi.

Era un răspuns plin de umorul caracteristic depsienilor, care nu prea luau lucrurile în serios, dar locuitorii satelor din jur le vedea cu totul altfel. Nu puţini recurgeau acum la injurii veninoase. Oamenii aceştia desluşeau pînă şi în sfîntul Nicolae chipul lui Houtekiet ; cît despre vitraliile în care apărea măcelarul, ar fi fost o dovadă că strămoşii moştri famelici îşi mîncau copiii... Iar tînăra pereche, ar fi fost un băiat şi o fată cărora părinţii le interziseseră să meargă la Deps, dar care se duseseră totuşi acolo şi rămăseseră sterpi, şi pe deasupra şi săraci. De aceea, în cel de-al patrulea vitraliu, tinerii îl rugau în genunchi pe Houtekiet - adică pe sfîntul Nicolae : "Nu-ţi cerem bani, te rugăm doar să intri la noi o clipă!"...

Era o adevărată insultă, dar strămoşilor noştri nu le păsa, fiindcă le plăcea să se veselească, şi fiindcă nu înţelegeau să se lepede de Houtekiet.


[Gerard Walschap - Houtekiet, în traducerea lui Petre Solomon]

vineri, iulie 19, 2013

Dreptatea turnurilor

Luni de zile, ea nu-i mai pomeneşte nimic de biserică. Între timp, depsienii lucrează de zor la amenajarea unor drumuri largi, pietruite, şi consolidate cu balast adus de la cărămidăria lui Houtekiet sau de la casele oamenilor.

Ifigenia simte în sfîrşit că a sosit momentul să-i vorbească din nou ; nitam-nisam, îi povesteşte cum, pînă la vîrsta de paisprezece ani, şi-a petrecut vacanţele într-un vechi castel, monument istoric - un fel de hardughie, dominată de un foişor ascuţit. Într-una din vacanţele ei, a constatat cu uimire că foişorul fusese dărîmat pînă la temelia de piatră şi fusese înlocuit cu un altul. Potrivit explicaţiilor primite de ea, foişorul fusese dărîmat din pricina înclinării sale, dar întrucît şi noul turn era la fel de înclinat, stăpînii castelului i-au cerut socoteală antreprenorului. Acesta s-a apucat atunci să măsoare toate turnurile din împrejurimi, pentru a demonstra că nu se poate construi un turn cu totul drept...

Houtekiet o ascultă îngîndurat pe Ifigenia, iar cînd ea sfîrşeşte de povestit, îi spune că el, unul, e în stare să contruiască un turn cu totul şi cu totul drept. Şi se uită în ochii Ifigeniei şi ai lui Baert, pentru a vedea dacă se îndoiesc de spusele lui. Nici el, nici Baert nu bănuiesc, oricît de deştepţi ar fi, că femeia asta aparent naivă îi duce de nas, pentru a-i sili să-i împlinească visul vieţii sale.

[...]

În zilele acelea, Houtekiet nu mai putea fi văzut nicăieri : se închidea în vreunul din turnurile din împrejurimi, la înălţimea clopotelor, cam acolo unde grinzile se îmbucă cu zidăria. Rămînea ore întregi cu ochii ţintă la un detaliu sau altul, pentru a vedea cum e alcătuit un asemenea turn. Înarmat cu un metru şi cu un fir cu plumb, se urca pînă-n vîrful turnului, de unde privea, prin lucarnă, Deps-ul.

[Gerard Walschap - Houtekiet, în traducerea lui Petre Solomon]

joi, iunie 20, 2013

Un trecut nelimpezit


Robert se obişnuise să facă deosebirea între cei care spuneau "la o halbă de bere" şi cei care pentru acelaşi scop propuneau "o sticlă de vin", şi-şi pusese în gînd să-i evite pe amatorii de vin, nu fiindcă el ar fi preferat o halbă de bere ci, înainte de toate, fiindcă avea o bănuială că cei care considerau vinul drept cea mai potrivită băutură pentru o asemenea întîlnire n-ar mai fi aceiaşi vechi camarazi. Avea impresia că în spatele unei asemenea invitaţii se ascundea o infamie de genul "doar-acum-putem-să-ne-permitem", iar el parcă nu se simţea bine în compania unor foşti colegi care acum "îşi puteau permite".

În acelaşi timp se amuza de el însuşi şi de exaltările sale de tînăr romanţios, care în lagăr se jurase că, odată ajuns acasă, oricît de bine i-ar merge, la fiecare aniversare a eliberării sale din prizonierat, în loc să mănînce dintr-o farfurie, să mănînce dintr-o cutie de tablă ruginită, cu o lingură de lemn, şi numai supă de sfeclă sau supă de arpacaş fără pic de grăsime şi carne. La prima aniversare a şi încălcat dealtfel jurămîntul, avînd în vedere că pe vremea aceea nu aveau decît cartofi de mîncare.

Cu toate acestea nu renunţa, cel puţin în mare, la criteriul său ridicol cu privire la băuturi. N-ai decît să bei vin, îşi zicea el, dar ca atitudine nu face impresie bună, mai ales cînd ţii să subliniezi că acum ne-am putea permite.

***

Nu încape îndoială că ţi s-a năzărit, gîndea el, aşa ţi se întîmplă cînd tîrăşti după tine un trecut nelimpezit, ceea ce, de altfel, nu-i decît o expresie dramatică, nelalocul ei. Cîteva lucruri neclare nu fac încă un trecut nelimpezit.

Cînd cineva poate privi retrospectiv spre o existenţă în care totul, dar absolut totul rimează, în care lucrurile s-au desfăşurat într-un mod la fel de ordonat şi de sistematic ca-ntr-un şir aritmetic, atunci existenţa aceasta n-a fost decît respingător de anostă, pasivă, ba chiar trîndavă, şi se pune întrebarea dacă o asemenea viaţă este posibilă în lumea noastră cu ale ei dileme, cazuri de forţă majoră, capcane şi alternative.

Dacă ai fi dispus să te supui la un examen drastic, ţi-ar veni în minte mult mai multe lucruri care să te pună pe jăratic ; motive să te ruşinezi s-ar găsi cu nemiluita, la fel şi imagini, de la care gîndurile ar vrea să se-ndepărteze în salturi cît mai repezi. Nu este decît normal să se întîmple aşa. dar la fel de normal este ca omul să ţină piept problemelor şi să nu dea bir cu fugiţii în faţa lor, oricît s-ar teme de răspunsuri.


[Hermann Kant - Aula, în traducerea excepţională a lui Nicolae Köhl]

miercuri, iunie 12, 2013

Rîsete în şandrama


- Te duci la vot?
- Trebuie să mă duc, ca belgian ce sînt. Altminteri plătesc două sute de franci amendă.
- Eu îi votez pentru prima dată în viaţa mea pe socialişti, pentru că Van Acker nu vrea să-i mai urmărească pe băieţii care s-au dus la muncă în Germania. Ştiu că procedează aşa pentru că asta îi aduce cîteva sute de mii de alegători, dar ceea ce contează este gestul.
- Eu nu ştiu cu cine să votez. Fie că trebuie să votezi cu indivizi pe care nu-i cunoşti, care spun că au desfăşurat în timpul războiului o activitate patriotică lăudabilă, în umbră, deci un om obişnuit n-a văzut niciodată nimic din această activitate patriotică desfăşurată în clandestinitate, fie că-i cunoşti dinainte de 1940 şi sînt tot aceiaşi indivizi care au întins-o la Londra cu pantalonii plini de căcat. Şi dacă nu sînt ei, e unchiul lor, sau cumnatul lor.
- Iar deosebirea aia de nuanţe, nu e decît praf în ochii cetăţeanului de rînd. Sînt solidari toţi unii cu alţii. Sindicat, delegat, acţionar, militar. Ca să-şi vîndă ziarele, le dau şi ziarelor diferite nuanţe, dar totul e dictat şi aranjat dinainte. Noi o luăm un pic mai spre stînga, şi apoi un pic mai spre dreapata, un tango, şi între timp ne scoatem umbrelele.
- Cum naiba de se ţine toată şandramaua asta la un loc, cum de nu se destramă şi nu se rupe!
- Păi sînt toţi solidari între ei. Şi alcătuiesc împreună un singur mare băligar. Ai voie să-ţi vîri atîtea degete în casa de bani şi nici un deget în plus, sau îţi înfig un pumnal în spate. Bine, e în regulă, am să-mi ţin ochii închişi în timp ce tu ţii degetele în casa de bani. Aoleu, mă înjunghii totuşi pe la spate? Păi de, trebuia să fii destul de şiret ca să nu-mi întorci spatele.


[...]

- Vii în casă, să joci cărţi, unchiule Omer?
- Nu, cred că azi n-am să ies.
- Dar n-ai ieşit de o săptămână.
- Zilele proaste nu contează într-o săptămână. Nici fratele Beniamin n-a înţeles asta.

”Toate zilele sînt la fel„ , spunea el, şi pac cu măciuca în cap. ”Nu e o măciucă„ , zicea fratele Beniamin, este un goedendag, adică o bună-ziua, cum se numeau măciucile medievale flamande. Şi pac cu ea în cap. ”Nu-mi place să văd mutre triste, ai un acoperiş deasupra capului, şi mîncare în gură şi la nevoie ăştia te şterg şi la cur, cel mai neînsemnat lucru pe care poţi să-l faci este să nu faci o mutră tristă cînd trec eu„ , şi pac cu bună-ziua, ”trebuie să-i spui bună-ziua vieţii„ , spunea el, ”hai, toţi odată, bună-ziua, Viaţă! Viaţă, bună-ziua! şi : O nouă dimineaţă, fără griji în viaţă!„ , şi fratele Beniamin cînta mai tare ca toţi.

Uneori eram mulţumiţi. Ce zici, Louis, eram mulţumiţi? Ai dreptate, n-am voie să întreb, trebuie să-mi cunosc locul. N-am să mai fiu niciodată mulţumit ca înainte, uneori mi se strîmbă gura, şi aud în gît ceva ca un scuipat, sau ca o midie care vrea să iasă, dar rîsul nu vine, nici chiar în ziua cea mai bună, ăla vine abia cînd nu mai e ziuă, ci noapte...

Konrad a spus : ”Uită-te în ochii mei, şi vrei-nu-vrei, ai să rîzi„ , şi mi se spune că am rîs, dar dacă nici tu singur nu ştii, Louis, atunci ai rîs? Şi chiar dacă aş fi rîs, asta înseamnă că sînt mulţumit? ”Uită-te în ochii mei„ , a spus Konrad ; e uşor de spus, dacă ştii că te îneci în ochii lui şi că ochii lui te sorb spre întuneric şi pînă să îţi dai seama, ai trecut pragul întunericului şi ai dispărut.

[...]

Dalle : Care este culmea dragostei de Flandra?
Wanten : Aiasta n-o şciu dăloc.
Dalle : Să mori de foame cu o pîine franţuzească subsuoară.

[Hugo Claus - Mîhnirea Belgiei, în traducerea lui H.R. Radian]

joi, martie 21, 2013

Supa celor răsfăţaţi


Lucrurile erau totuşi foarte limpezi, oricît de întunecate i-ar fi apărut sufletului unei mame ce ridica mereu capacul castronului de supă şi se tot uita zadarnic în juru-i.

[...]

Ca un viitor teolog zelos nu arăta prietenul meu ; căci la tinerii domni trupeşia, pe care el, Gogoaşă, o avea încă de pe atunci, vine abia mai tîrziu, cînd pot recîştiga la propria lor masă, într-o parohie ce-i hrăneşte bine, tot ceea ce au păgubit cîndva la masa gratuită de bursieri.

Dar el era bun, din cale-afară de bun.

El, cel puţin, de dragul părinţilor, încerca să flămînzească, pregătindu-se astfel pentru cea mai priincioasă profesie de pe pămînt.

"Ce nu faci pentru o mamă nu numai încăpăţînată, ci şi plînsă, şi pentru un tată de-a dreptul fanatic şi înverşunat în dorinţa lui de a-şi îndruma fiul spre cel mai la îndemînă studiu în stare să asigure cea mai îmbelşugată existenţă? Doar nu poţi nimici speranţele cele mai frumoase ale bătrînilor.

Şi-apoi, Eduard, bunii oameni doresc totuşi să se aleagă şi ei cu ceva, pentru că au adus un fiu pe lumea asta plină de ciolane roase, coji uscate de pîine şi apă de fîntînă cît se poate de sănătoasă, limpede, răcoroasă şi mai ales ieftină."

[...]

"Stine, azi avem un musafir şi, dacă nu mă-nşel, unul foarte răsfăţat în ţări străine. Ce facem? Bărbatu-meu l-a poftit la masă şi pentru cineva care vine de-atît de departe nu avem nimic ca lumea în casă."

"Păi da, se văitase acel probabil al doilea geniu bun al bucătăriei lui Gogoaşă, întotdeauna păţim aşa pe nepusă masă şi la timpul cel mai nepotrivit - apoi adăugase cu siguranţă : Ei, chiar aşa rău n-o fi de domnul ăsta străin şi nici de noi, aici la reduta roşie. Slavă Domnului, găinile şi hulubăria le avem oricum totdeauna la îndemînă."


Ştiam de la răposata mea mamă care era răspunsul şi alinarea :

"Oricum, Stine, să facem o supă bună. Aşa ceva le place chiar şi celor mai răsfăţaţi."



[Wilhelm Raabe - Reduta roşie, traducere de Ion Roman]

joi, martie 14, 2013

Douăsprezece ferestre

Tac.

- Ce mai e nou? întrebă Rita după un timp.
Rolf îi aruncă o privire scurtă. Vrea într-adevăr să știe? Apoi o informează :
- Construim acum douăsprezece ferestre pe schimb.

Spune asta așa, simplu, dar amîndoi știu că îndărătul unei astfel de fraze se ascunde un întreg roman. Patimi, fapte eroice, intrigi - tot ce dorești. În toate ziarele apar zilnic zeci de asemenea fraze, dar fraza asta o poate înțelege foarte bine Rita, cuvînt cu cuvînt.

Pentru că nu-i vine altceva mai potrivit în minte, fata spune :
- Păi, sînteți o brigadă celebră.

Rîd amîndoi cu poftă.

[...]

În realitate, Meternagel se gîndise la cu totul altceva. Se vedea pe el însuși, cum umbla, acum un an și jumătate prin uzină - ca un zăpăcit, își zice azi - ca un buhai bolnav, și cum rămînea din cînd în cînd locului să spună unuia din brigadă : "O să facem zece ferestre într-un schimb, să-ți aduci aminte de cuvintele mele". Tovarășii săi de lucru îl priveau cu milă și ripostau : "Ai gărgăuni". Și acum ce simplu îi povestise fetei : douăsprezece ferestre pe zi.

De parcă asta n-ar însemna nimic, de parcă toate astea s-ar face singure.
E bine că se găsește mereu cîte unul care mai poate să se mire ; eu unul m-am dezvățat să mă mai mir, n-am ce-i face, dar mititica asta, cînd o să fie iar sănătoasă, n-o să contenească a se mira de toate și de fiecare lucru în parte.

- Mai ții minte cum ți-am descris brigada noastră?
- Da, răspunde Rita, îmi amintesc.

Meternagel profitase de faptul că fata era curioasă să cunoască oamenii. Împotriva acestei porniri n-ai ce face, la fel cum alții nu se pot opri să fumeze. Și Schwarzenbach observase acest lucru, de aceea era atît de sigur că o va convinge. Dar Meternagel era și mai șiret decît Schwarzenbach.

Un răstimp urmărise cu cîtă luare-aminte se purta fata cu bărbații din brigadă, ca și cum fiecare dintre ei ar fi ascuns în sine o încărcătură de dinamită. Observase și cum se complăceau bărbații în această situație, apoi își zisese : "De ce să facă și Rita toate greșelile pe care le face fiecare la început?" De aceea îi spuse :
- Ascultă, fetițo! Știi că sîntem o brigadă celebră.
- Da, răspunsese Rita ascultătoare, dar nu numai ascultătoare.
Și se gîndea la evidențierile și la numeroasele articole de ziar, unde era menționată brigada, se gîndea însă și la cearta dintre Meternagel și Kuhl.

- Bine, făcuse Rolf, atunci știi lucrul cel mai important. Acum am să te fac să înțelegi ceea ce este aproape la fel de important : cum trebuie să te porți cu oameni celebri.

[Christa Wolf, Der Geteilte Himmel, în traducerea lui Camil Baltazar]

miercuri, martie 06, 2013

Un relief


Raoul Überbein nu era iubit în capitală. Toată considerația pentru medalia sa de salvator și pentru înspăimîntătoarea sa rîvnă ; dar omul acesta nu era un concetățean agreabil, un coleg plăcut, un funcționar ireproșabil. Cei mai bine intenționați vedeau în el un om ciudat, cu un fel de a fi îndîrjit și nefericit în truda sa neostoită, un om care nu știa ce este duminica, repaosul, destinderea, și care, după împlinirea datoriei, nu se pricepea să fie un om printre oameni.

Acest fiu natural al unei aventuriere se ridicase prin muncă, fără mijloace materiale, din adîncurile societății, dintr-o tinerețe sumbră și fără perspective, printr-o voință dîrză, pînă la treapta de învățător, de titrat universitar, de profesor de liceu ; ajunsese - ”obținuse” cum spuneau unii - să fie chemat la colegiul de la ”Fazanerie” ca profesor al unui principe din neam de mare duce ; și, cu toate acestea, nu-și afla odihnă, satisfacție, bucuria tihnită a vieții.

Dar viața, cum remarcase foarte adecvat un cap deștept în legătură cu doctorul Überbein, viața nu se rezolvă în cadrul profesiunii și al realizărilor, ci își are cerințele și îndatoririle ei pur omenești, a căror ignorare înseamnă un păcat mai greu decît o anumită jovialitate față de sine și față de alții, în domeniul muncii ; și, oricum, nu se poate considera o personalitate armonioasă decît cel care știe să dea fiecărui lucru - profesiunii și faptului de a fi om, vieții și realizării - ceea ce este al său.

Lipsa de sentiment colegial al lui Überbein trebuia să influențeze în defavoarea lui. Evita orice sociabilitate față de tovarășii de profesiune ; iar relațiile sale de prietenie se limitau la o persoană dintr-o altă ramură a științei, un medic și specialist în boli de copii cu puțin simpaticul nume de Sammet, care avea dealtfel multă clientelă și cu care poate că Überbein se potrivea în privința anumitor trăsături de caracter.

Doar extrem de rar - și atunci doar ca o favoare - participa la masa permanentă care îi reunea pe profesorii de liceu, după truda și povara zilei, la un pahar de bere, la un joc de cărți, la un schimb de idei liber asupra chestiunilor publice ; în rest își petrecea serile - după cum se știa de la gazda sa - și o mare parte din noapte cu munca științifică, în camera sa de lucru - în timp ce culoarea feței îi devenea, în mod constant, mai vineție, iar în ochi i se citea efortul excesiv.

Autoritățile se văzuseră determinate, la scurtă vreme după reîntoarcerea sa de la castelul ”Fazaneria”, să-l numească profesor definitiv. Ce mai voia să ajungă? Director? Profesor universitar? Ministru al învățămîntului? Un lucru era sigur și anume că, în lipsa de măsură și neostoiala rîvnei sale, se ascundea - sau mai curînd nu se mai ascundea - lipsa de modestie și aroganța.

Comportarea lui, felul lui fanfaron de a vorbi tare și tăios supăra, enerva, îndîrjea. Față de colegii mai în vîrstă sau de superiorii din corpul profesoral nu păstra tonul care s-ar fi cuvenit. Se purta părintește cu oricine, de la director pînă la cel mai mărunt profesor suplinitor ; iar felul său de a vorbi despre sine, ca despre un om care ”a dat cu nasul prin multe”, și de a se fuduli cu ”destin și tărie încordată”, manifestînd totodată un binevoitor dispreț față de toți cei ”care n-au nevoi” și care ”își aprind dimineața un trabuc”, era fără îndoială plin de îngîmfare.

Elevii îl iubeau și el obținea rezultate excelente, asta-i adevărat. Dar, în rest, doctorul avea mulți dușmani în oraș, mai mulți decît nici prin vis nu i-ar fi trecut ; iar rezerva generală, cum că influența lui asupra prințului n-ar fi fost chiar de dorit, fu exprimată pînă și de o parte din presă...

[Thomas Mann - Alteţă regală, traducere de Mihai Isbăşescu]

joi, februarie 28, 2013

Artiştii şi cutia de fier


- Aşadar, dumneata construieşti noul sediu al băncii ?
Celălalt ridică din umeri.
- Mare scofală. O cutie de fier, modă americană, douăsprezece etaje, numai birouri. Ce legătură are asta cu arta ? Dar aşa se întîmplă cînd noi, artiştii, ajungem sclavii speculaţiilor şi exploatatorilor.
- Oh, oh ! făcu Andreas, căruia asemenea cuvinte îi păreau în ziua aceea expresia unei ingratitudini grosolane. Dar Kokott îţi continuă ideea insinuant şi foarte repede :
- Fără ei, n-o putem scoate la capăt. Eu, de exemplu, am mult talent, dar puţini bani. De aceea, m-am lăsat transformat de ăsta...
Şi arătă cu degetu-i gros, îngălbenit de tutun, spre Türkheimer, care mergea înaintea lor.

- M-am lăsat transformat de ăsta într-o maşină de construit.
- Aha ! într-o maşină de construit, observă Andreas, fără să înţeleagă despre ce este vorba.
- Ei, procedeele lor sînt bine cunoscute. Mi-a împrumutat o grămadă de bani, o sumă cum nu mai văzusem pînă atunci ; trebuia să construiesc cu ei casa. Bineînţeles, n-au fost destui şi, cînd furnizorii m-au strîns în chingi din cauza plăţilor restante, a trebuit să dau faliment. Dumneata mă întrebi de ce eu, ca artist, mă ocup de asemenea lucruri nedemne, dar, ce vrei, trebuie să trăieşti.
- Şi din ce trăieşti dumneata ?
- Ei, din banii pe care mi-i dă ca să-mi ţin gura.
- A ! din banii pe care ţi-i dă ca să-ţi ţii gura. Spune mai departe !

- Cînd am dat faliment, creditorii nu s-au ales, bineînţeles, cu nimic, dat fiind că, din păcate, n-am nici un fel de avere. Casa a intrat în posesia lui, pentru că, fireşte, avea o ipotecă de rangul întîi pentru banii pe care mi-i împrumutase. Meseriaşii n-au căpătat nici un ban ; nu aveau nici o dovadă scrisă. Din mare mila le-a îngăduit... ce crezi ?
- Ce ?
- Să lucreze mai departe la noua clădire. Ceea ce şi fac cît se poate de bucuroşi.
- Grandios ! observă Andreas, cu jumătate de glas, transportat de admiraţie. Kokott făcea, în spatele lui Türkheimer, o mutră de parcă ar fi vrut să-l înghită. Îşi arăta caninii.

- Îţi închipui, probabil, că din ce mi se cuvenea ca onorar, n-am văzut nici un ban. Şi nici n-am vreo perspectivă, deoarece, de cînd mă ştiu, sînt datornicul lui. Aproape în fiecare zi vine cîte o poliţă la scadenţă şi trebuie să fiu bucuros dacă o să mă lase să-i construiesc toată viaţa case pe gratis. Dar dacă într-o bună zi dau de el pe vreo schelă, apoi să ştii că o să coboare mult mai repede decît i-ar face plăcere.

[Heinrich Mann - Ţara huzurului, traducere de Dumitru Hâncu]

luni, februarie 25, 2013

Tărâmul necunoscut


Dacă aş putea crea un spaţiu pe care oamenii nu l-au experimentat înainte, dacă acest spaţiu ar putea fi consistent cu viaţa lor sau le-ar oferi un vis pentru viitor : acesta ar fi felul de structură pe care caut să o creez. [Tadao Ando]


Trăim într-o epocă a reproducţiei. Cele mai multe lucruri, din care se compune imaginea noastră despre lume, nu le-am văzut niciodată cu ochii noştri, mai bine zis : le-am văzut cu ochii noştri, dar fără să fim de faţă ; sîntem telespectatori, teleascultători, teleştiutori. Poţi să nu fi plecat niciodată din orăşelul tău, vocea lui Hitler îţi răsună totuşi limpede în urechi, pe şahul Persiei l-ai văzut de la trei metri distanţă, ştii cum urlă musonul peste Himalaia sau cum arată lumea la o mie de metri sub nivelul mării.

Le ştim de-acum pe toate. Asta nu înseamnă că am fi ajuns vreodată la o mie de metri sub nivelul mării sau pînă aproape sus pe Everest (cum s-a întîmplat cu elveţienii)!

Iar în ceea ce priveşte viaţa noastră lăuntrică, lucrurile se petrec la fel. Le ştim de-acum pe toate.

Dar cum naiba aş putea să-i dovedesc apărătorului meu că nu mi-am descoperit instinctele primare datorită lui Carl Gustav Jung, că nu cunosc gelozia datorită lui Proust, Spania datorită lui Hemingway, Parisul datorită lui Ernst Jünger, Eleveţia datorită lui Mark Twain, Mexicul datorită lui Graham Greene, spaima de moarte datorită lui Bernanos, sentimentul ratării datorită lui Kafka şi cîte altele datorită lui Thomas Mann?

E adevărat că, pe de altă parte, nu trebuie să-i fi citit niciodată pe aceşti domni, căci auzi de ei de la ceilalţi cunoscuţi care, la rîndul lor, trăiesc deja din plagiat.

Ce timpuri! Nu înseamnă nimic faptul de-a fi văzut peştii-spadă, sau de-a fi iubit de o mulatră, ai fi putut la fel de bine să te duci la un matineu cu filme de artă ; nici gîndurile nu mai reprezintă mare lucru, o, nu, în vremurile acestea a devenit o raritate doar capul care plagiază un singur gânditor ; dă dovadă de multă personalitate cel care vede lumea cu ochii lui Heidegger şi numai cu ai lui, noi ceilalţi înotăm cu toţii într-un cocktail ce conţine aproximativ totul, amestecat fiind în modul cel mai rafinat de Eliot ; ştim de toate şi nici măcar povestirile noastre despre lumea vizibilă nu mai înseamnă nimic ; pentru noi, astăzi, nu mai există nici o terra incognita.

La ce bun să tot povesteşti! Nu înseamnă că ai şi fost de faţă.



[Max Frisch, Eu nu sînt Stiller, traducere de Ondine Cristina Dăscăliţa]

marți, februarie 12, 2013

Voinţa unei epoci


1.

Să interpretăm, spune ea dezabuzată, astăzi totul trebuie interpretat ; cum tocmai sîntem în plină activitate : poate că ar trebui să interpretăm, pentru a ne distra, cele ce se petrec acolo sus. Duce sarbacana la gură şi-i îndreaptă deschiderea minusculă spre Heller. Nu eşti de acord, domnule coleg? Din exemplul dumitale se poate vedea încotro duc toate : nu mai e suficient să vezi, să auzi ; trebuie să ne explicăm unul altuia cele văzute şi auzite. Un fapt fără interpretare n-are nici un preţ. Un eveniment fără lămurire este nedesăvârşit. O idee fără comentariu nu spune nimic.

Altădată, nu-i aşa, oamenii trăiau ; astăzi viaţa nu este decît un prilej pentru a fi interpretată. Iar de-aici rezultă pierderi nemaiauzite. A interpreta, a comenta, a explica : o facem ca profesionişti, mulţi dintre noi chiar trăiesc din asta, şi ce iese pînă la urmă? În cel mai bun caz, constatări provizorii. Înlăturăm oleacă învelişul, ridicăm cortina. Vrem să ajungem foaie cu foaie pînă la inima cepii. A interpreta : deschidem, hotărîţi, scoica, e goală - ne concentrăm atenţia asupra sidefului, nu ajungem la nici o concluzie, atunci ridicăm scoica la ureche, se aude un vuiet, am putea spune : e marea.

De la fereastră la masă, căutînd ţinte pe care să le ochească, acum cu sarbacana, ca un flaut, la gură : doctor Süssfeld împărtăşeşte colegilor surprinşi îndoieli, îndoieli nicidecum recente, căci o ia de departe, mărturiseşte că interpretarea acţiunilor, a caracterelor, a ideilor i-au apărut întotdeauna ca un lucru foarte discutabil : de cele mai multe ori se ajunge la "pe de o parte - pe de altă parte".

Dacă prin interpretare s-ar înţelege : a lua în posesie într-un chip nou, a confirma contradicţiile de neînlăturat, dacă a interpreta ar fi sinonim cu propria ta descoperire, atunci ea, Rita Süssfeld, n-ar fi probabil în aşa măsură împotrivă. Dar unde se sfîrşeşte mai întotdeauna? Se dezvăluie silnic taine, se luminează artificial întunecimi străvechi, se dă un aspect plăcut contradicţiilor. Totul este pus în lumină, numerotat. Iar rezultatul? Ne interpretăm viaţa, transformând-o într-o plictiseală fără vreun petic de întuneric.

[Rita Süssfeld, în Das Vorbild, Siegfried Lenz, în traducerea excepţională a d-lui Ion Roman]


2.

Fiecare material are propriile sale caracteristici pe care trebuie să le înţelegem dacă dorim să îi dăm o folosinţă. Această afirmaţie nu este mai puţin adevărată în cazul oţelului şi betonului (decât în cazul lemnului, cărămizii şi pietrei). Trebuie să ne reamintim că totul depinde de modul în care folosim un material, nu de material în sine. Materialele noi nu sunt cu necesitate materiale superioare. Fiecare material este doar ceea ce facem din el. Trebuie să fim la fel de familiari cu funcţiile clădirilor noastre ca şi cu materialele noastre. Trebuie să învăţăm ce poate fi, ce trebuie să fie şi ce nu trebuie să fie o clădire, de asemenea. Şi pe măsură ce devenim conştienţi de materiale, aşa cum trebuie să înţelegem funcţiile, tot aşa trebuie să devenim familiari cu factorii psihologici şi spirituali ai zilelor noastre.

Nici o activitate culturală nu este posibilă altminteri ; pentru că suntem dependenţi de spiritul vremurilor noastre.

[Mies van der Rohe, în Discurs inaugural, Illinois Institute of Technology, 1938]

miercuri, februarie 06, 2013

În joacă şi fără stil, despre stil



În general, prin stil se înţelege totalitatea elementelor (de formă şi conţinut) prin care se caracterizează creaţia unui arhitect, şcoală sau curent, sau chiar a unei epoci. Termenul de stil comportă multiple semnificaţii, uneori chiar contradictorii. Se poate vorbi în ansamblu de stilul unei epoci, luând în considerare suma particularităţilor ce pot fi identificate la mai mulţi arhitecţi. Sub acest raport,  noţiunea de stil se referă îndeosebi la totalitatea mijloacelor de expresie folosite şi la gramatica sau limbajul caracteristic respectivei perioade.

În esenţă, un stil cuprinde un ansamblu organic şi coerent de mijloace, care sunt puse în serviciul expresiei arhitecturale. Mijloacele de expresie pot influenţa în mod decisiv esenţa arhitecturii, dar numai în cazurile în care arhitectul le descoperă sau le dă o altă formă graţie geniului său creator.

Atunci când se apreciază creaţia unui singur arhitect, în mod obligatoriu prin stil se denotă modul în care autorul a asimilat utilizarea mijloacelor de expresie arhitecturală, ceea ce configurează mai precis valoarea intrinsecă specifică creaţiilor sale. În cadrul acestui context, se apreciază poziţia filosofică şi estetică, măiestria artistică, influenţele arhitecturale preluate, elementele noi ce apar, toate acestea comparate şi raportate la alţi arhitecţi, fie din trecut, fie din generaţia proprie. Această analiză de stil se poate lărgi şi la nivel de epocă, dar caracterizarea va fi subiectivă, întrucât se preferă elementele determinante apărute la cei mai reprezentativi arhitecţi ai epocii, dar şi în acest caz contradictorii, pentru că un arhitect nu se repetă – ca viziune formală – în imaginea oferită de un alt arhitect. Datorită acestor raporturi reale, despre o epocă se poate vorbi doar în general, în urma unui efort de abstractizare şi conceptualizare.

Stilul poate avea şi o conotaţie care se substituie noţiunilor de gen arhitectural sau formă arhitecturală. Nu de puţine ori, stilul se confundă cu maniera, preluându-se astfel anumite elemente de vocabular şi sintaxă arhitecturală specifice unei epoci. Manierism există în fiecare perioadă istorică, însă şi aici pot interveni mutaţii şi acţiuni conştient corective.

Noţiunea de stil a fost folosită de şcolile naţionale de arhitectură pentru a sublinia orientarea lor estetică şi filosofică. Nu puţini sunt arhitecţii care au militat cu multă perseverenţă şi cu rezultate de valori inegale pentru definirea şi utilizarea unui „stil naţional”. Formularea respectivă a fost necesară pentru obţinerea unei distincţii între stilul vernacular şi stilul oficial. Chiar şi aici au apărut nuanţe diferite, în funcţie de talentul fiecărui arhitect şi de coerenţa universului reprezentărilor sale artistice. Un stil, chiar şi naţional, este o noţiune care îşi poate schimba esenţa şi forma în decursul timpului.