joi, februarie 28, 2013

Artiştii şi cutia de fier


- Aşadar, dumneata construieşti noul sediu al băncii ?
Celălalt ridică din umeri.
- Mare scofală. O cutie de fier, modă americană, douăsprezece etaje, numai birouri. Ce legătură are asta cu arta ? Dar aşa se întîmplă cînd noi, artiştii, ajungem sclavii speculaţiilor şi exploatatorilor.
- Oh, oh ! făcu Andreas, căruia asemenea cuvinte îi păreau în ziua aceea expresia unei ingratitudini grosolane. Dar Kokott îţi continuă ideea insinuant şi foarte repede :
- Fără ei, n-o putem scoate la capăt. Eu, de exemplu, am mult talent, dar puţini bani. De aceea, m-am lăsat transformat de ăsta...
Şi arătă cu degetu-i gros, îngălbenit de tutun, spre Türkheimer, care mergea înaintea lor.

- M-am lăsat transformat de ăsta într-o maşină de construit.
- Aha ! într-o maşină de construit, observă Andreas, fără să înţeleagă despre ce este vorba.
- Ei, procedeele lor sînt bine cunoscute. Mi-a împrumutat o grămadă de bani, o sumă cum nu mai văzusem pînă atunci ; trebuia să construiesc cu ei casa. Bineînţeles, n-au fost destui şi, cînd furnizorii m-au strîns în chingi din cauza plăţilor restante, a trebuit să dau faliment. Dumneata mă întrebi de ce eu, ca artist, mă ocup de asemenea lucruri nedemne, dar, ce vrei, trebuie să trăieşti.
- Şi din ce trăieşti dumneata ?
- Ei, din banii pe care mi-i dă ca să-mi ţin gura.
- A ! din banii pe care ţi-i dă ca să-ţi ţii gura. Spune mai departe !

- Cînd am dat faliment, creditorii nu s-au ales, bineînţeles, cu nimic, dat fiind că, din păcate, n-am nici un fel de avere. Casa a intrat în posesia lui, pentru că, fireşte, avea o ipotecă de rangul întîi pentru banii pe care mi-i împrumutase. Meseriaşii n-au căpătat nici un ban ; nu aveau nici o dovadă scrisă. Din mare mila le-a îngăduit... ce crezi ?
- Ce ?
- Să lucreze mai departe la noua clădire. Ceea ce şi fac cît se poate de bucuroşi.
- Grandios ! observă Andreas, cu jumătate de glas, transportat de admiraţie. Kokott făcea, în spatele lui Türkheimer, o mutră de parcă ar fi vrut să-l înghită. Îşi arăta caninii.

- Îţi închipui, probabil, că din ce mi se cuvenea ca onorar, n-am văzut nici un ban. Şi nici n-am vreo perspectivă, deoarece, de cînd mă ştiu, sînt datornicul lui. Aproape în fiecare zi vine cîte o poliţă la scadenţă şi trebuie să fiu bucuros dacă o să mă lase să-i construiesc toată viaţa case pe gratis. Dar dacă într-o bună zi dau de el pe vreo schelă, apoi să ştii că o să coboare mult mai repede decît i-ar face plăcere.

[Heinrich Mann - Ţara huzurului, traducere de Dumitru Hâncu]

luni, februarie 25, 2013

Tărâmul necunoscut


Dacă aş putea crea un spaţiu pe care oamenii nu l-au experimentat înainte, dacă acest spaţiu ar putea fi consistent cu viaţa lor sau le-ar oferi un vis pentru viitor : acesta ar fi felul de structură pe care caut să o creez. [Tadao Ando]


Trăim într-o epocă a reproducţiei. Cele mai multe lucruri, din care se compune imaginea noastră despre lume, nu le-am văzut niciodată cu ochii noştri, mai bine zis : le-am văzut cu ochii noştri, dar fără să fim de faţă ; sîntem telespectatori, teleascultători, teleştiutori. Poţi să nu fi plecat niciodată din orăşelul tău, vocea lui Hitler îţi răsună totuşi limpede în urechi, pe şahul Persiei l-ai văzut de la trei metri distanţă, ştii cum urlă musonul peste Himalaia sau cum arată lumea la o mie de metri sub nivelul mării.

Le ştim de-acum pe toate. Asta nu înseamnă că am fi ajuns vreodată la o mie de metri sub nivelul mării sau pînă aproape sus pe Everest (cum s-a întîmplat cu elveţienii)!

Iar în ceea ce priveşte viaţa noastră lăuntrică, lucrurile se petrec la fel. Le ştim de-acum pe toate.

Dar cum naiba aş putea să-i dovedesc apărătorului meu că nu mi-am descoperit instinctele primare datorită lui Carl Gustav Jung, că nu cunosc gelozia datorită lui Proust, Spania datorită lui Hemingway, Parisul datorită lui Ernst Jünger, Eleveţia datorită lui Mark Twain, Mexicul datorită lui Graham Greene, spaima de moarte datorită lui Bernanos, sentimentul ratării datorită lui Kafka şi cîte altele datorită lui Thomas Mann?

E adevărat că, pe de altă parte, nu trebuie să-i fi citit niciodată pe aceşti domni, căci auzi de ei de la ceilalţi cunoscuţi care, la rîndul lor, trăiesc deja din plagiat.

Ce timpuri! Nu înseamnă nimic faptul de-a fi văzut peştii-spadă, sau de-a fi iubit de o mulatră, ai fi putut la fel de bine să te duci la un matineu cu filme de artă ; nici gîndurile nu mai reprezintă mare lucru, o, nu, în vremurile acestea a devenit o raritate doar capul care plagiază un singur gânditor ; dă dovadă de multă personalitate cel care vede lumea cu ochii lui Heidegger şi numai cu ai lui, noi ceilalţi înotăm cu toţii într-un cocktail ce conţine aproximativ totul, amestecat fiind în modul cel mai rafinat de Eliot ; ştim de toate şi nici măcar povestirile noastre despre lumea vizibilă nu mai înseamnă nimic ; pentru noi, astăzi, nu mai există nici o terra incognita.

La ce bun să tot povesteşti! Nu înseamnă că ai şi fost de faţă.



[Max Frisch, Eu nu sînt Stiller, traducere de Ondine Cristina Dăscăliţa]

marți, februarie 12, 2013

Voinţa unei epoci


1.

Să interpretăm, spune ea dezabuzată, astăzi totul trebuie interpretat ; cum tocmai sîntem în plină activitate : poate că ar trebui să interpretăm, pentru a ne distra, cele ce se petrec acolo sus. Duce sarbacana la gură şi-i îndreaptă deschiderea minusculă spre Heller. Nu eşti de acord, domnule coleg? Din exemplul dumitale se poate vedea încotro duc toate : nu mai e suficient să vezi, să auzi ; trebuie să ne explicăm unul altuia cele văzute şi auzite. Un fapt fără interpretare n-are nici un preţ. Un eveniment fără lămurire este nedesăvârşit. O idee fără comentariu nu spune nimic.

Altădată, nu-i aşa, oamenii trăiau ; astăzi viaţa nu este decît un prilej pentru a fi interpretată. Iar de-aici rezultă pierderi nemaiauzite. A interpreta, a comenta, a explica : o facem ca profesionişti, mulţi dintre noi chiar trăiesc din asta, şi ce iese pînă la urmă? În cel mai bun caz, constatări provizorii. Înlăturăm oleacă învelişul, ridicăm cortina. Vrem să ajungem foaie cu foaie pînă la inima cepii. A interpreta : deschidem, hotărîţi, scoica, e goală - ne concentrăm atenţia asupra sidefului, nu ajungem la nici o concluzie, atunci ridicăm scoica la ureche, se aude un vuiet, am putea spune : e marea.

De la fereastră la masă, căutînd ţinte pe care să le ochească, acum cu sarbacana, ca un flaut, la gură : doctor Süssfeld împărtăşeşte colegilor surprinşi îndoieli, îndoieli nicidecum recente, căci o ia de departe, mărturiseşte că interpretarea acţiunilor, a caracterelor, a ideilor i-au apărut întotdeauna ca un lucru foarte discutabil : de cele mai multe ori se ajunge la "pe de o parte - pe de altă parte".

Dacă prin interpretare s-ar înţelege : a lua în posesie într-un chip nou, a confirma contradicţiile de neînlăturat, dacă a interpreta ar fi sinonim cu propria ta descoperire, atunci ea, Rita Süssfeld, n-ar fi probabil în aşa măsură împotrivă. Dar unde se sfîrşeşte mai întotdeauna? Se dezvăluie silnic taine, se luminează artificial întunecimi străvechi, se dă un aspect plăcut contradicţiilor. Totul este pus în lumină, numerotat. Iar rezultatul? Ne interpretăm viaţa, transformând-o într-o plictiseală fără vreun petic de întuneric.

[Rita Süssfeld, în Das Vorbild, Siegfried Lenz, în traducerea excepţională a d-lui Ion Roman]


2.

Fiecare material are propriile sale caracteristici pe care trebuie să le înţelegem dacă dorim să îi dăm o folosinţă. Această afirmaţie nu este mai puţin adevărată în cazul oţelului şi betonului (decât în cazul lemnului, cărămizii şi pietrei). Trebuie să ne reamintim că totul depinde de modul în care folosim un material, nu de material în sine. Materialele noi nu sunt cu necesitate materiale superioare. Fiecare material este doar ceea ce facem din el. Trebuie să fim la fel de familiari cu funcţiile clădirilor noastre ca şi cu materialele noastre. Trebuie să învăţăm ce poate fi, ce trebuie să fie şi ce nu trebuie să fie o clădire, de asemenea. Şi pe măsură ce devenim conştienţi de materiale, aşa cum trebuie să înţelegem funcţiile, tot aşa trebuie să devenim familiari cu factorii psihologici şi spirituali ai zilelor noastre.

Nici o activitate culturală nu este posibilă altminteri ; pentru că suntem dependenţi de spiritul vremurilor noastre.

[Mies van der Rohe, în Discurs inaugural, Illinois Institute of Technology, 1938]

miercuri, februarie 06, 2013

În joacă şi fără stil, despre stil



În general, prin stil se înţelege totalitatea elementelor (de formă şi conţinut) prin care se caracterizează creaţia unui arhitect, şcoală sau curent, sau chiar a unei epoci. Termenul de stil comportă multiple semnificaţii, uneori chiar contradictorii. Se poate vorbi în ansamblu de stilul unei epoci, luând în considerare suma particularităţilor ce pot fi identificate la mai mulţi arhitecţi. Sub acest raport,  noţiunea de stil se referă îndeosebi la totalitatea mijloacelor de expresie folosite şi la gramatica sau limbajul caracteristic respectivei perioade.

În esenţă, un stil cuprinde un ansamblu organic şi coerent de mijloace, care sunt puse în serviciul expresiei arhitecturale. Mijloacele de expresie pot influenţa în mod decisiv esenţa arhitecturii, dar numai în cazurile în care arhitectul le descoperă sau le dă o altă formă graţie geniului său creator.

Atunci când se apreciază creaţia unui singur arhitect, în mod obligatoriu prin stil se denotă modul în care autorul a asimilat utilizarea mijloacelor de expresie arhitecturală, ceea ce configurează mai precis valoarea intrinsecă specifică creaţiilor sale. În cadrul acestui context, se apreciază poziţia filosofică şi estetică, măiestria artistică, influenţele arhitecturale preluate, elementele noi ce apar, toate acestea comparate şi raportate la alţi arhitecţi, fie din trecut, fie din generaţia proprie. Această analiză de stil se poate lărgi şi la nivel de epocă, dar caracterizarea va fi subiectivă, întrucât se preferă elementele determinante apărute la cei mai reprezentativi arhitecţi ai epocii, dar şi în acest caz contradictorii, pentru că un arhitect nu se repetă – ca viziune formală – în imaginea oferită de un alt arhitect. Datorită acestor raporturi reale, despre o epocă se poate vorbi doar în general, în urma unui efort de abstractizare şi conceptualizare.

Stilul poate avea şi o conotaţie care se substituie noţiunilor de gen arhitectural sau formă arhitecturală. Nu de puţine ori, stilul se confundă cu maniera, preluându-se astfel anumite elemente de vocabular şi sintaxă arhitecturală specifice unei epoci. Manierism există în fiecare perioadă istorică, însă şi aici pot interveni mutaţii şi acţiuni conştient corective.

Noţiunea de stil a fost folosită de şcolile naţionale de arhitectură pentru a sublinia orientarea lor estetică şi filosofică. Nu puţini sunt arhitecţii care au militat cu multă perseverenţă şi cu rezultate de valori inegale pentru definirea şi utilizarea unui „stil naţional”. Formularea respectivă a fost necesară pentru obţinerea unei distincţii între stilul vernacular şi stilul oficial. Chiar şi aici au apărut nuanţe diferite, în funcţie de talentul fiecărui arhitect şi de coerenţa universului reprezentărilor sale artistice. Un stil, chiar şi naţional, este o noţiune care îşi poate schimba esenţa şi forma în decursul timpului.