vineri, august 14, 2009

Anul 1959 şi Fundaţia Dalles

În anul 1930, Academia Română iniţiază un concurs public de proiecte pentru realizarea clădirii Fundaţiei Dalles, pe terenul şi în baza unei donaţii provenite de la familia Dalles. Concursul este câştigat de proiectul de arhitectură al profesorului arhitect Horia Teodoru.

Planul cadastral al zonei la 1911, în care se evidenţiază proprietatea familiei Dalles

Horia Teodoru este un arhitect român, cu studii la Ecole des Beaux-Arts din Paris, până în anul 1925, alături de alţi arhitecţi români ai timpului. La întoarcerea în ţară, după studiile urmate la una dintre cele mai conservatoare şcoli de arhitectură, se alătură mişcării care căuta să creeze o nouă arhitectură în România. Toţi membrii acestei mişcări, deşi cu studii clasice, rejectează academismul francez în arhitectură şi preiau principiile fundamentale ale modernismului. Imobilele ridicate de membrii mişcării moderniste în Bucureştii anilor 1930 demonstrează înţelegerea principiilor arhitecturii clasice - armonie, ritm, proporţii echilibrate - indiferent de interpretările individuale aduse de fiecare arhitect în parte.

Faţada Fundaţiei Ioan I. Dalles

Între anii 1926-1928, Horia Teodoru studiază la Accademia di Belle Arti din Roma, unde se specializează în probleme legate de restaurare. Profesor la Academia de Belle-Arte din Bucureşti începând cu 1931, Horia Teodoru lucrează şi în cadrul Comisiei Monumentelor Istorice. În calitate de restaurator, participă la lucrările de restaurare realizate la Curtea Veche, Palatul Cotroceni, biserica Colţea, biserica Sf. Gheorghe. Ca profesor şi teoretician este renumit pentru lucrările sale în domeniul perspectivei.


Imagini ale bulevardului I.C. Brătianu, având în dreapta imobilul Creditul Minier, care acoperă clădirea Fundaţiei Dalles (anii 1930)
O perspectivă laterală a Fundaţiei Dalles, o contribuţie de la dunedenisip.

În proiectul imobilului Fundaţiei Dalles, Horia Teodoru îi are drept colaboratori pentru capitolul de rezistenţă - beton armat - pe inginerii Aurel Beleş şi Dumitru Marcu. Construcţia este executată de antrepriza Emil Prager din cărămidă şi beton armat. Acoperişurile sălilor mari sunt realizate din ferme metalice, prevăzute cu largi suprafeţe de sticlă, ce permit iluminatul natural al sălilor de expoziţie prin plafon. Clădirea dată în folosinţă în anul 1932 are finisaje speciale din piatră şi marmură, cu tâmplărie metalică.

Faţada concavă a Fundaţiei Dalles

Imobilul Fundaţiei Dalles cuprinde săli largi de expoziţie şi o sală de concerte cu anexe şi servicii, deasupra unui subsol larg. Ea constituie un model de construcţie funcţională, dimensionată arhitectonic just şi echilibrat, pentru a satisface scopurile multiple ale unei afluenţe mari de public. Sala de concerte şi conferinţe constituită pe un plan trapezoidal cu tavanul în suprafaţă curbă dispune de un balcon cu vizibilitate bună şi acustică de nivel superior. Faţada concav-modernistă reaminteşte linia monumentalismului neoclasic de tip fascist.

Planul imobilului Fundaţiei Dalles

În anii de după cel de-al doilea război mondial, printre prefacerile semnificative ale Bucureştilor se pot evidenţia cele legate de continuarea desenării imaginii marilor bulevarde, proiectate în anii 1930, inclusiv prin înlocuirea imobilelor puternic avariate după bombardamentele din 1944. Imaginea arterei majore nord-sud - bulevardului I.C. Brătianu, denumit Nicolae Bălcescu/General Magheru în anii puterii populare, în armonie cu piaţa şi bulevardul 1848 - este caracterizată de un amestec de imobile moderniste având peste 5 nivele şi imobile patriarhale de înălţime mică. Decizia principală a noilor cârmuitori este aceea de a completa această imagine prin imobile înalte, adecvate spiritului vremii, destinate în principal locuinţelor. Până spre sfărşitul anilor 1960 această decizie duce la completarea tuturor fronturilor şi pieţelor importante din centrul Bucureştilor.


Blocul care acoperă Fundaţia Dalles, în construcţie în 1960

Ca urmare a proiectului realizat în anul 1959, imobilul Fundaţiei Dalles este parţial înghiţit de o plombă a frontului construit, având la sud calcanul imobilului Creditul Minier, de la care preia alinierea şi înălţimea cornişei.

Imagine din sala principală de expoziţie a Fundaţiei Dalles (anii 1960)

Noul imobil are destinaţia de locuinţe şi este subordonat politicilor timpului atât în ceea ce priveşte imaginea sa vizuală, cât şi în aspectele privind conceptul de locuire urbană. Masa construită ocupă vechiul scuar din faţa fundaţiei şi este formată din două aripi/scări simetrice.

Blocul Dalles în anii 1960

Faţada preia elementele de vocabular preferate pentru sfârşitul anilor 1950 - registre, cadre şi grile rectangulare - care deşi neagă în mod declarativ afilierea la modernism, nu sunt cu totul străine de raţionalismul anilor 1930. Clădirea are două nivele ce corespund unei înălţimi acoperitoare pentru imobilul lui Horia Teodoru şi şapte nivele locuibile. Spaţiile din imobilul înghiţit sunt extinse pe sub noul imobil către limita frontului construit şi sunt accesibile în continuare publicului, păstrându-şi funcţiile. Proiectul blocului de locuinţe este realizat de o echipă de arhitecţi aflată sub coordonarea lui Octav Doicescu.

Planul etajului curent, imobilul Dalles, aripa stângă

Imagine în care se poate vedea imobilul lui Horia Teodoru, acoperit parţial de cel al lui Octav Doicescu (2009, de pe bing.com)

Planul cadastral al zonei la 1984

vineri, august 07, 2009

Imobilul Scala, 1935


Imobilul Scala din Bucureşti a fost ridicat în anul 1935 şi reprezintă o creaţie a lui Rudolf Fränkel, un arhitect de frunte al avangardismului din Berlinul anilor 1930, emigrat în România în vara anului 1933, ca urmare a persecuţiilor regimului nazist îndreptate asupra evreilor.

Rudolf Fränkel a fost elevul lui Erich Mendelsohn, arhitect evreu german, cunoscut în anii 1920 pentru imobilele sale în manieră expresionistă. Începând cu anii 1930, Eric Mendelsohn militează pentru definirea unui nou curent în arhitectura imobilelor cu funcţii publice: funcţionalismul dinamic. Erich Mendelsohn emigrează în 1933 în Anglia.

Imobilul Scala este destinat birourilor, având spaţii comerciale la parter şi adăpostind în interior o sală pentru un cinematograf. Clădirea este remarcabilă în special pentru cele două referinţe subtile la spiritul anilor 1930. Masa construită este structurată în două volume articulate la nivelul străzii.

Volumul din stânga, uşor retras de la frontul construit, este definit de o structură vizuală de tip grilă, slogan stilistic al adepţilor raţionalismului. La început de secol 20, raţionalismul milita pentru stabilirea unei noi ordini sociale şi estetice ca răspuns la traumele majore ale Germaniei: războiul pierdut, ameninţarea unei noi revoluţii şi şocul hipreinflaţiei. Sub influenţa ideologiilor sociale din acea perioadă, erau urmărite minimizarea conflictelor sociale în interiorul Republicii de la Weimar, dar şi obţinerea unei eficienţe ridicate a acţiunilor umane. Ca rezultate în fondul construit, raţionalismul a produs o simplificare a maselor, o reducere a volumelor la elementar, multiplicate prin serialitate şi repetiţie. Nevoile de bază ale individului erau considerate a fi identice, deci satisfacerea lor se preta standardizării şi producţiei de masă. Elementele construite erau structurate în relaţie cu funcţiile îndeplinite, prin utilizarea exclusivă a raţiunii, regulilor şi normelor tehnice. Oraşele riscau astfel să suporte un proces de sărăcire vizuală şi spirituală, de proletarizare prin replicare continuă.

Pornind de la decizia de ruptură ireparabilă faţă de trecut, raţionalismul a determinat apariţia unor speranţe utopice într-un viitor mai bun, posibil pe fondul unui mediu caracterizat de o debusolare socială generală, şi având un impact direct asupra esteticii la modă. Abordarea fundamentală era aceea de eliminare a stilurilor istorice, considerate ca fiind un exerciţiu stupid de recreare nostalgică a unei lumi sociale dispărute. Urma o căutare, construcţie şi stabilire a unei noi ordini, ca reflexie a condiţiilor moderne ale existenţei umane. Realitatea urma să fie tratată în mod frust, contribuind la adâncirea breşei cu trecutul. Din punct de vedere ideologic, prin reprezentanţii săi, raţionalismul susţinea că estetica modernistă poate transforma omul şi societatea, determinând generarea unei noi etape de armonie şi creativitate. De aici până la ideologiile de stânga mai era doar un pas.

Volumul din dreapta, predominant, reprezintă un manifest al noii estetici definite de Erich Mendelsohn, în încercarea acestuia de a construi o critică a raţionalismului şi de a defini o nouă abordare a funcţionalismului strict. Cele două volume sunt separate vizual prin decroşare la nivelul faţadei, rămânând articulate organic, într-o metaforă de plasare a rădăcinilor funcţionalismului în raţionalism.

În anii 1930, Erich Mendelsohn, profesor al lui Rudolf Fränkel, milita pentru transformarea spaţiului urban într-un spaţiu estetic însufleţit. Arhitectura urma să preia sub aspect formal atributele funcţionalismului strict: liniile drepte şi evitarea culorilor. Din punct de vedere ideologic, referinţa fundamentală era deplasată de la abordarea uniformă, standardizată a indivizilor, către o abordare umanistă. Construcţia urma să fie rezultatul unui proces determinat exclusiv de necesităţile fundamentale ale omului, ca răspuns la cerinţele de utilizare zilnică. Sub acest principiu, imobilele, ca şi maşinile, erau considerate ca extensii ale organismului uman, concept revoluţionar pentru spaţiul construit. Spre deosebire de răceala raţionalismului şi funcţionalismului, noua abordare a arhitecturii urmărea definirea şi conservarea specificităţii geografice şi istorice ca o negaţie a tipizării şi serializării. Oraşele constituiau individualităţi ce nu puteau fi uniformizate.

Din această perspectivă umanistă, imobilele erau rearticulate în relaţie cu viaţa străzilor şi cu spaţiile neconstruite. Noul sistem de principii evita crearea unei societăţi marcate de monotonie, dominate de mase inconsistente şi lipsite de viaţă. Erich Mendelsohn era încrezător în geniul creator al individului, care ar putea determina valoarea şi frumuseţea unei clădiri, prin utilizarea inteligentă a principiilor raţionalismului şi funcţionalismului strict, prin negarea civilizaţiei mecaniciste. Walter Gropius, militant principal al raţionalismului, era convins că frumuseţea unei clădiri este rezultatul exclusiv al armoniei dintre formă şi funcţie, al efortului conjugat al artiştilor şi meseriaşilor, şi nu al unui singur creator, de a deriva forma din funcţiile furnizate de spaţiul construit, prin utilizarea de reguli raţionale.

După Erich Mendelsohn, marea arhitectură era determinată nu numai de relaţia formă-funcţie, ci şi de stabilirea unei legături organice între funcţie şi dinamism. Funcţionalismul era privit doar ca o precondiţionare a arhitecturii, ca un set obligatoriu de cerinţe tehnice, de la care creatorul trebuia să plece în tentativa de ştergere a graniţelor dintre real şi ireal, raţiune şi simţire, limite şi infinit. Arhitectura putea prinde viaţă.

Volumul din dreapta respectă regulile formale ale noului funcţionalism, numit de Erich Mendelsohn "dinamică arhitecturală". Curbura structurii, lipsa ornamentaţiei, finisajele mate şi netede, atenţia asupra iluminatului prin benzile de ferestre mobilizează masa construită într-o formă arhitecturală cu o expresie spaţială dinamică. Anvelopa curbă a volumului determină mişcarea oamenilor la nivelul trotuarului, a maşinilor pe artera de circulaţie, a ochiului în procesul de percepţie. Structura este organică în relaţie cu spaţiul vecin neconstruit prin magazinele de la parter, care au ferestre largi, ce permit nu numai expunerea mărfurilor, dar şi vizibilitatea directă asupra spaţiului din interiorul clădirii. Ferestrele nu mai sunt simple goluri pentru iluminare naturală, ci un mijloc complex de expresie a dinamismului în unghiul dintre cele două străzi. Masa construită se dizolvă în spaţiu, benzile de beton nu mai au greutate. Pe timpul nopţii, benzile iluminate din interior modifică percepţia asupra volumului, devenind linii directoare, metaforă a ritmului modern şi a mişcării.

Volumul constituie o expresie a modului în care Erich Mendelsohn concepea tensiunea dinamică ca latenţă energetică a materialelor folosite: beton, metal, sticlă. Admirator al lui Einstein, Mendelsohn privea relaţia dintre funcţie şi dinamică ca posibilitate a fiecărui material de a genera energie, ca tensiune între static şi mişcare. Dinamica arhitecturii era condiţia fundamentală a modernismului, mediator între tradiţie şi progres.

Semnificaţia arhitecturală a imobilului Scala derivă din vigoarea relaţiei dintre volumele construite şi spaţiul adiacent, din consecinţele proporţiilor sale organice şi din referinţele subtile la calităţile spirituale ale anilor 1930. Imobilul Scala este veridic şi sincer faţă de sine.