vineri, aprilie 24, 2009

Rezervorul de la Cotroceni


Rezervorul de la Cotroceni are rolul de a asigura înmagazinarea unei rezerve de apă, precum şi de a regla debitul şi presiunea apei potabile în reţeaua de distribuţie. Rezervorul este îngropat pentru a păstra o temperatură relativ constantă a apei, neafectată de variaţiile temperaturii exterioare. Datorită consumului permanent, apa nu poate stagna în rezervor.

În anul 1879 au fost reluate preocupările edilitare de alimentare cu apă a Bucureştilor întrerupte de Războiul de Independenţă (1877-1878). Primarul Bucureştilor formează o comisie care are sarcina de a revizui proiectul realizat în 1876 de către inginerul francez Léon Guilloux, director general al căilor ferate române. Comisia este formată din Léon Lalanne (1811-1892), inginer şi inspector general în poduri şi şosele în Franţa din 1867; Carl Culmann (1821-1881), inginer german de mecanică a structurilor şi profesor la Politehnica din Zürich, şi Arnold Bürkli-Ziegler (1833-1894), inginer german specialist renumit în sisteme de apă şi canalizare şi inginer şef al oraşului Zürich. Comisia propune realizarea unui sistem modern de alimentare cu apă prin construcţia unor mari filtre de nisip la Bîcu-Arcuda, de unde apa Dâmboviţei, decantată şi filtrată urmează să fie adusă printr-un apeduct pâna la Cotroceni, iar de aici, distribuită prin cădere liberă în tot oraşul, fără a fi necesară o instalaţie de pompare, dată fiind diferenţa de nivel între Dealul Cotrocenilor şi majoritatea cartierelor bucureştene.

Primăria aprobă proiectul realizat de comisie şi publică în 1882 licitaţia pentru darea în intreprindere a lucrărilor de captare şi aducere a apei în Bucureşti. Se prevăd următoarele lucrări: captarea apelor, tratarea prin decantare şi filtrare, construcţia apeductului, precum şi a unui rezervor pentru regularizarea debitului apei potabile provenite din Dâmboviţa. Carl Culmann şi Arnold Bürkli-Ziegler preiau conducerea lucrărilor de aducere a apei în oraş. Culmann moare în 1882, Bürkly-Zigler continuă lucrările, împreună cu o echipă compusă din trei ingineri români: Matac, Simion and Giupescu, însărcinaţi cu supervizarea şi conducerea lucrărilor.

În cadrul lucrărilor, o parte din apa Dâmboviţei este preluată printr-un canal construit între Brezoaiele şi Arcuda. Se construiesc la Arcuda trei bazine de 1.000 m lungime şi 10 m lăţime pentru decantarea apei, iar la Bâcu, două bazine de filtrare cu nisip a 1.000 m lungime şi 10 m lăţime. Apa decantată şi filtrată de la Arcuda este colectată printr-un apeduct în lungime de 15,5 km într-un rezervor de 10.000 m.c. construit la Cotroceni. Apa potabilă adusă prin apeduct intră într-o cameră cu dimensiunile 2,70x2,30 m, apoi într-o conductă de fontă cu diametrul de 750 mm, apoi fiind distribuită liber în compartimentul rezervorului. Proiectul lui Bürkli-Ziegler propune realizarea a încă trei compartimente de rezervor, de acelaşi volume cu primul. Lucrările începute în 1882 trebuie terminate în 1884, dar se prelungesc pâna în 22 septembrie 1888, când este pus în funcţiune în mod oficial sistemul de alimentare cu apă potabilă. Lucrările de la Bâcu-Arcuda nu vor reuşi să rezolve problema apei în Bucureşti, calitatea ei lăsând mult de dorit. Debitul realizat este de 25-30.000 mc/zi iar în timpul iernii scade uneori până la 10.000 mc/zi.

Planul Bucureştilor la 1911, cu poziţia primului compartiment al rezervorului de la Cotroceni (din cele patru proiectate)

Necesitatea unei bune distribuţii a apei potabile în zonele mai înalte din Bucureşti impune construirea la Grozăveşti a unei uzine electrice pentru pomparea apei (90.000 m.c. pe zi). Lucrarea este executată de firma Echer-Weiss din Zurich (1885-1888) sub conducerea inginerului german Lindley. Între 1890-1891 este finalizat rezervorul compensator de la Iancului (Foişorul de Foc). Acesta nu serveşte scopurilor pentru care a fost prevăzut deoarece pompele de la Grozăveşti nu sunt suficient de puternice. Ridicarea apei in rezervor nu se produce decat în 1924, însă atunci nu se mai consideră necesară darea sa în exploatare.

Planul Bucureştilor la 1936, cu poziţia rezervorului de la Cotroceni

Pentru a suplimenta apa potabilă necesară Bucureştilor, Primăria cere efectuarea de prospecţiuni de identificare a unor surse noi. Din raţiuni politico-militare (poziţia sursei de apă şi a apeductului în interiorul inelului de fortificaţii) se optează pentru captarea apelor subterane din sud-vestul oraşului, din zona Bragadiru-Cornetu. Elie Radu, cel care studiase apele subterane din aceasta zonă, este numit director al lucrărilor de la Bragadiru. Între anii 1899-1901, lucrările sunt realizate de o societate particulară, pentru ca după 1901 să fie executate în regie. Staţia de captare a apei de la Bragadiru cuprinde 20 de puţuri şi se întinde între Clinceni şi Şoseaua Bucureşti-Domneşti. Rezervoarele colectoare de la Bragadiru sunt iniţial în număr de două, fiecare de câte 3.500 m.c., de aici apa ajunge la Cotroceni printr-un apeduct în lungime de 9,4 km. Construirea staţiei de la Bragadiru are efecte pozitive pentru Bucureşti, creşte calitatea şi cantitatea apei potabile.


Imagine din timpul construcţiei primului compartiment al rezervorului (1882-1888)

In 1901 sunt terminate lucrările de la uzina maşinilor de la Grozăveşti şi cele ale rezervorului de la Cotroceni. Inaugurarea oficială are loc la 1 septembrie 1901, când se pun în mişcare pompele de la Bragadiru. În 1906 este realizat al doilea compartiment al rezervorului de la Cotroceni, cu un volum identic cu primul, de 10.000 m.c. În 1931 se construieşte încă un compartiment, de 6.500 m.c., iar în 1932 se mai adaugă un nou compartiment, de 8.100 m.c.

Imagine aeriană a zonei la 2009, în care se poate observa poziţia compartimentelor (cu sprijinul Google Earth)

Imagine aeriană a zonei la 2009, în care se poate observa poziţia compartimentelor (cu sprijinul Maps Live)


Traseul aproximativ al apeductului dintre Staţia de la Roşu şi rezervorul de la Cotroceni (cu galben). Cu verde este figurat traseul prin zona de protecţie sanitară amenajată de curând ca zonă verde/parc.

joi, aprilie 23, 2009

Povestea unei ezitări - Teatrul Naţional (1983-1985)

Viaduct roman, Segovia, Spania


Naşterea noii faţade a TNB, fotografie realizată la expoziţia de fotografie a lui Andrei Pandele de la Galeria etaj 3/4, în perioada 20 decembrie 2007 - 3 februarie 2008

Povestea unei ezitări - Teatrul Naţional (1983-1985)


Faţadele Teatrului Naţional prezentate mai jos au fost fotografiate de Cristian Popescu între anii 1983-1985. Fotografiile au fost scanate după reproducerile din cartea "Bucureşti- Arhipelag. Demolările anilor '80: ştergeri, urme, reveniri", autor Cristian Popescu, cu colaborarea lui Adrian Majuru, editor Adina Kenereş, apărută la Editura Compania în 2007. Toate drepturile aparţin editurii.


martie/aprilie 1983 - Butaforii ale propunerilor de faţade destinate vizionările organizate pentru Conducător.

Apare motivul arcelor/bolţilor în plin cintru (în jumătate de arc de cerc), care mimează elementele structurale utilizate de romani pentru susţinerea drumurilor sau a aducţiunilor de apă. Pe de altă parte, noile elemente cu funcţie pur decorativă preiau imaginea arcelor utilizate în faţada originală ca elemente cu adevărat structurale de sprijin pentru cornişă.


martie/aprilie 1983 - Faţada centrală

Două dintre cele cinci uşi de acces de pe faţada monumentală, placată cu travertin roşu (care mai este încă vizibilă sub noua faţadă, în prezent) sunt actualizate ideologic, cu arce şi panouri decorative în relief. Panourile rotunde în relief de sub arce preiau elemente de simbolistică heraldică. Panoul rotund din stânga reprezintă probabil capul de bour/zimbru, aşa cum este prezent pe stema principatului Moldovei începând cu secolul al XIV-lea: flancat la stânga de o roză cu cinci petale, iar la dreapta de o semilună şi având între coarne o stea cu cinci colţuri.


martie/aprilie 1983 - Faţada laterală, dinspre Sala mică

Arcele mimează că suportă cornişa, care aici este actualizată în două versiuni, pentru a putea permite Conducătorului să aleagă varianta cea mai potrivită


martie/aprilie 1983 - Imagine de ansamblu a procesului de instalare a butaforiei (schele pe faţada centrală)


14 martie 1984 - Şantierul pentru supraetajare

Elementele în arce de cerc care maschează sistemele de ventilaţie pentru Sala mare , precum şi marginea acoperişului sunt acoperite cu elemente structurale. În partea dreaptă a imaginii se conturează scara laterală pentru accesul la viitoarele spaţii 3/4. Peste Sala mare va apărea Sala rondă, gestionată în prezent ca spaţiu de spectacole de către Centrul Naţional al Dansului Bucureşti. Din acest motiv, toată tubulatura sistemului de ventilaţie va fi redirecţionată prin spaţii mascate între pereţii construcţiei nou create.


10 mai 1985 - Şantierul pentru supraetajare

Portalul monumental este instalat, arcele sunt realizate în forma aprobată de Conducător. Peste şirul de arce este instalat un rând de grinzi profilate.


iulie 1985 - Şantierul pentru supraetajare


iulie 1985 - Şantierul pentru supraetajare

Rândul de grinzi profilate este înlocuit cu un nou rând de arce în plin centru, mai mici, care susţin o cornişă falsă. În spatele arcelor mici este un spaţiu gol, aflat deasupra acoperişului. Pentru a atenua evidentul ridicol al soluţiei "arhitecturale", spaţiile sunt obturate cu panouri din materiale ieftine. Cârpeala tipic comunistă este vizibilă pe orice fotografie contemporană a TNB. (vezi, de exemplu http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/1/1/1706/4031557/1/teatrul-national-bucuresti.jpg)

Pentru cei ce vor să descopere rădăcini comune: http://www.newtony.info/images/metopera.JPG

joi, aprilie 09, 2009

Frontonul Palatului Universităţii din Bucureşti



FRONTÓN, frontoane, s.n. 1. Element de formă triunghiulară, mărginit de o cornişă, care încoronează faţada unui edificiu 2. Element de arhitectură, alcătuit dintr-o cornişă curbă sau frântă, care se găseşte deasupra intrării unui edificiu, deasupra unei uşi etc. – Din fr. fronton

TIMPÁN, timpane, s.n. 1. (Anat.) Membrană elastică care desparte partea externă a urechii de cea mijlocie, transmiţând prin vibraţii undele sonore la urechea internă. 2. Instrument muzical de percuţie, asemănător cu toba, dar care poate fi acordat; paucă. 3. (Arhit.) Suprafaţă de zidărie netedă sau ornamentată cu sculpturi, situată între o grindă orizontală şi un arc de deasupra golului unei uşi sau al unei ferestre. – Din (1, 3) fr. tympan, (2) it. timpano.


Frontonul Palatului Universităţii din Bucureşti, în prezent


Palatul Universităţii din Bucureşti, în 1923



Palatul Universităţii din Bucureşti, 
 puternic avariat după raidurile aviaţiei aliate asupra Bucureştilor din 4 aprilie 1944

---

Palatul Universităţii din Bucuresti (numele iniţial al construcţiei este Palatul Academiei) a fost realizat în stil neoclasic de Alexandru Orăscu (1817-1894), care a fost şi rector între 1885–1889, pe locul fostului colegiu Sfântu Sava. Ridicarea construcţiei a început în 10 octombrie 1857 şi a fost finalizată la 14 decembrie 1869. Corpurile laterale ale palatului au fost ridicate între anii 1912-1926 după planurile arhitectului N. Ghica-Budeşti (1869-1943).



La comanda arhitectului Alexandru Orăscu, în 1862, frontonul în manieră neoclasică este ornamentat cu un basorelief de către Karl Storck (1826 - 1887) împreună cu asistentul său, Waibel, şi un elev de-al său, Paul Focşăneanu (1840 - 1869), fost student al Academiei din Berlin şi bursier al statului romăn la Roma. Triunghiul frontonului este străjuit de doi grifoni şi o acvilă. Karl Storck introduce simbolistica mitologică şi alegorică în sculptura românească. Acest basorelief reprezenta un subiect antic, Minerva încununând artele şi ştiinţele, în piatră de Rusciuc. În scena centrală, Minerva întinde o cunună de lauri unei figuri alegorice cu o liră în mână, alegoria poeziei. La dreapta şi la stânga zeiţei apar ştiinţele şi artele, drapate sau nude. Basorelieful este prima realizare de acest gen din secolul al XIX-lea, din România. Compoziţia nu este suficient de armonioasă şi unitară. Acest gen de lucrare a rămas unicat în cariera lui Karl Storck.

Relieful a fost distrus la numai 80 de ani de la construcţia sa, în timpul bombardamentelor aeriene anglo-americane din 4 aprilie 1944 şi nu a mai fost refăcut ulterior. Piatra de Rusciuc (astăzi Ruse, Bulgaria) a fost frecvent utilizată pentru realizarea de lucrări de sculptură şi elemente de arhitectură. Căteva exemple din Bucureşti sunt: catedrala Sfântul Iosif, Palatul Fundaţiei Carol I (înainte de incendiul din 1989) sau Palatul Băncii Naţionale din strada Lipscani.


Palatul Universităţii din Bucureşti, în prima variantă, pe două nivele





Palatul Universităţii din Bucureşti, în varianta extinsă, supraînălţată şi mansardată la corpul din dreapta între anii 1912-1926, conform proiectului lui Nicolae Ghica-Budeşti.

Palatul Universității în anul 1954. Corpul central al clădirii, avariat după bombardamentele din 1944, a fost demolat complet, pe locul acestuia fiind amenajat un părculeț.

Palatul Universităţii după reconstrucţia din anii 1960, tronsonul corespunzător intrării principale este încă la roșu (foto din 1971)
---

Minerva este numele roman al zeiţei greceşti Atena. Minerva era fiica lui Jupiter. Considerată zeiţă virgină a luptătorilor, poeziei, medicinei, înţelepciunii, comerţului, ţesutului şi meseriilor, precum şi inventatoarea muzicii. Ca zeiţă a înţelepciunii, imaginea Minervei apare frecvent ca simbol al instituţiilor din domeniul educaţional.

Secvenţa următoare de fotografii prezintă fragmente din basorelieful realizat pe frontonul Palatului Universităţii de către Karl Storck, recuperate după bombardamentele aeriene anglo-americane din 4 aprilie 1944 şi păstrate la Muzeul "Frederic şi Cecilia Storck" din Bucureşti, str. Vasile Alecsandri nr.16 (fotografii realizate în 26 aprilie 2009). Fragmentele sunt prezentate în ordinea în care sunt expuse în curtea laterală a muzeului, de la stânga către dreapta.