Rîsete în şandrama

- Te duci la vot?
- Trebuie să mă duc, ca belgian ce sînt. Altminteri plătesc două sute de franci amendă.
- Eu îi votez pentru prima dată în viaţa mea pe socialişti, pentru că Van Acker nu vrea să-i mai urmărească pe băieţii care s-au dus la muncă în Germania. Ştiu că procedează aşa pentru că asta îi aduce cîteva sute de mii de alegători, dar ceea ce contează este gestul.
- Eu nu ştiu cu cine să votez. Fie că trebuie să votezi cu indivizi pe care nu-i cunoşti, care spun că au desfăşurat în timpul războiului o activitate patriotică lăudabilă, în umbră, deci un om obişnuit n-a văzut niciodată nimic din această activitate patriotică desfăşurată în clandestinitate, fie că-i cunoşti dinainte de 1940 şi sînt tot aceiaşi indivizi care au întins-o la Londra cu pantalonii plini de căcat. Şi dacă nu sînt ei, e unchiul lor, sau cumnatul lor.
- Iar deosebirea aia de nuanţe, nu e decît praf în ochii cetăţeanului de rînd. Sînt solidari toţi unii cu alţii. Sindicat, delegat, acţionar, militar. Ca să-şi vîndă ziarele, le dau şi ziarelor diferite nuanţe, dar totul e dictat şi aranjat dinainte. Noi o luăm un pic mai spre stînga, şi apoi un pic mai spre dreapata, un tango, şi între timp ne scoatem umbrelele.
- Cum naiba de se ţine toată şandramaua asta la un loc, cum de nu se destramă şi nu se rupe!
- Păi sînt toţi solidari între ei. Şi alcătuiesc împreună un singur mare băligar. Ai voie să-ţi vîri atîtea degete în casa de bani şi nici un deget în plus, sau îţi înfig un pumnal în spate. Bine, e în regulă, am să-mi ţin ochii închişi în timp ce tu ţii degetele în casa de bani. Aoleu, mă înjunghii totuşi pe la spate? Păi de, trebuia să fii destul de şiret ca să nu-mi întorci spatele.

[...]

- Vii în casă, să joci cărţi, unchiule Omer?
- Nu, cred că azi n-am să ies.
- Dar n-ai ieşit de o săptămână.
- Zilele proaste nu contează într-o săptămână. Nici fratele Beniamin n-a înţeles asta.

”Toate zilele sînt la fel„ , spunea el, şi pac cu măciuca în cap. ”Nu e o măciucă„ , zicea fratele Beniamin, este un goedendag, adică o bună-ziua, cum se numeau măciucile medievale flamande. Şi pac cu ea în cap. ”Nu-mi place să văd mutre triste, ai un acoperiş deasupra capului, şi mîncare în gură şi la nevoie ăştia te şterg şi la cur, cel mai neînsemnat lucru pe care poţi să-l faci este să nu faci o mutră tristă cînd trec eu„ , şi pac cu bună-ziua, ”trebuie să-i spui bună-ziua vieţii„ , spunea el, ”hai, toţi odată, bună-ziua, Viaţă! Viaţă, bună-ziua! şi : O nouă dimineaţă, fără griji în viaţă!„ , şi fratele Beniamin cînta mai tare ca toţi.

Uneori eram mulţumiţi. Ce zici, Louis, eram mulţumiţi? Ai dreptate, n-am voie să întreb, trebuie să-mi cunosc locul. N-am să mai fiu niciodată mulţumit ca înainte, uneori mi se strîmbă gura, şi aud în gît ceva ca un scuipat, sau ca o midie care vrea să iasă, dar rîsul nu vine, nici chiar în ziua cea mai bună, ăla vine abia cînd nu mai e ziuă, ci noapte...

Konrad a spus : ”Uită-te în ochii mei, şi vrei-nu-vrei, ai să rîzi„ , şi mi se spune că am rîs, dar dacă nici tu singur nu ştii, Louis, atunci ai rîs? Şi chiar dacă aş fi rîs, asta înseamnă că sînt mulţumit? ”Uită-te în ochii mei„ , a spus Konrad ; e uşor de spus, dacă ştii că te îneci în ochii lui şi că ochii lui te sorb spre întuneric şi pînă să îţi dai seama, ai trecut pragul întunericului şi ai dispărut.

[...]

Dalle : Care este culmea dragostei de Flandra?
Wanten : Aiasta n-o şciu dăloc.
Dalle : Să mori de foame cu o pîine franţuzească subsuoară.

[Hugo Claus - Mîhnirea Belgiei, în traducerea lui H.R. Radian]