Bucureştii care se duc

Asistăm la un ritm furios de transformare a aspectului general al Bucureştilor. Nici o capitală din Europa n-a suferit transformări radicale, aşa cum suferă Bucureştii. Nu cunosc situaţia din Suedia, Norvegia sau Rusia, dar cred că nici în aceste ţări, capitalele şi principalele lor oraşe au rămas cu acelaşi aspect.

În jurul marilor oraşe, mai de pretutindeni este adevărat, s-au creat după război, cartiere întregi, moderne, dând astfel periferiei cu totul alt aspect, dar centrul a rămas în toate părţile aproape intact.

Ceea ce se întâmplă la noi este curios. Dacă în oraşele din Occident este explicabil că nu se fac transformări ca la noi, prin faptul că acolo, centrul acelor oraşe, a şi fost încăputat cu clădiri mari şi aproape uniforme, de mai bine de o jumătate de secol ; dar cum se explică faptul că nici oraşele din Orient n-au suferit transformări ca la noi : Belgrad, Sofia, Salonic, Athena, Istambul, clădirile noi se numără uşor, cu toate că situaţia politică, economică şi socială, e cam la fel ca la noi. Bucureştii se transformă, nu numai la mahala, unde încă mai există destul teren de clădit, dar şi la centru, unde o schimbare este extrem de costisitoare.

Dacă ar încerca cineva să scrie, măcar pe scurt, istoricul mahalalelor, vreau să zic al caselor de care se leagă oarecari amintiri : istorice, politice, etc., i-ar trebui multe volume, mai ales dacă ar întrebuinţa clişee. Ce voi putea deci să scriu eu în cadrul unui articol de cotidian?





Cine trece prin piaţa teatrului Naţional, martoră a de mai bine de trei sferturi de veac la atâtea mişcări şi transformări, poate vedea uşor că imobilul Vanicu din colţ cu strada Regală, ce adăposteşte jos băcănia cea mai la modă azi, a lui Dragomir, iar deasupra Clubul partidului d-lui Grigore Filipescu, îşi trăieşte ultimul trimestru. E posibil, ca chiar îndată după Sf. Gheorghe, nemiloasele târnăcoape să se înfigă în acoperişul răscopt al imobilului.

Din clişeul de faţă se vede ce ameninţător se ridică în coasta lui un imobil nou, ce s-a făcut din strada Academiei, începând din faţa ministerului de interne şi a cărui faţadă va fi pe calea Victoriei (imobilul Generala, n.n.).

Casa Vanicu, în care a fost mult timp sediul clubului conservator, a fost şi ea martoră a multor evenimente. Toate manifestaţiile politice neagreate de guverne şi cari voiau să treacă la Palat aci erau oprite. Soldaţii se înşiruiau din colţul acestei case în jos spre teatru. Când se putea sparge acest baraj un altul se făcea în dreptul Pasagiului Român. De obicei geamurile Casei Vanicu cădeau jertfă nemulţumiţilor, ce nu erau lăsaţi să manifesteze la Palat. Pietrele aruncate în soldaţi nimereau geamurile clubului de la Vanicu.

Dar toate au un sfârşit şi Casa Vanicu îl va avea pe al ei, rămânând doar o amintire din ce în ce mai ştearsă în memoria contimporanilor.

[C. Orăşianu în Viitorul, 1935]

Central Palace

De curând, prietenul nostru Dan, aflat într-o nouă misiune de detectiv urbanist, ne-a adus pe blogul său o nouă serie de istorii fascinante. Dintre acestea, povestea adevărată a vechii clădiri a Legaţiei Ruse se arată a fi excepţional de interesantă, de aceea vă invit să o citiţi aici.



Ce s-a întâmplat pe terenul vechii Legaţii Ruse după demolarea micii clădiri puteţi afla tot de pe blogul lui Dan. Însă ceea ce am descoperit în presa anilor 1930 sunt câteva indicii că este posibil ca imobilul actual de la adresa din Calea Victoriei nr. 23 - atribuit în mai multe surse de specialitate arhitectului George Negoescu şi ridicat în anul 1937 - să fi înlocuit în faza de proiectare şi contractare o parte a unui alt imobil proiectat de un arhitect mai puţin vestit în România : Leon Stern.

Imobilul desenat de arhitectul Negoescu ocupă în prezent doar parcela de la nr. 23, în timp ce pe amplasamentul parcelei de la nr. 25 se află un imobil modernist ridicat în aceeași perioadă de avânt imobiliar. Să fi fost restrâns amplul proiect imobiliar Central Palace de la două parcele la una singură? Să fie oare imobilul de la nr. 25 un alt proiect desenat de arhitectul Leon Stern şi ridicat de antrepriza inginerului Emil Calmanovici şi adaptat la o singură parcelă?




Nu am găsit prea multe informaţii despre arhitectul imobilului Central Palace, cu excepţia unor trimiteri la câteva imobile ridicate în anii 1920 în New York după desenele unui arhitect pe nume Leon Stern. Să fie oare acel Leon Stern din Statele Unite aceeaşi persoană cu Leon Stern din Bucureşti?



Arhitectul din România a mai desenat în anii 1930 un imobil într-o intersecţie vecină cu Calea Victoriei : City Block, renumit pentru forma cilindrică a anvelopei sale. Asocierea lui Leon Stern cu Emil Calmanovici se repetă în ambele proiecte, probabil şi datorită originii etnice a ambilor profesionişti în domeniul construcţiilor urbane.



//Pentru ca istoria să se complice mai mult, sau poate pentru a clarifica destinul parcelei din Calea Victoriei nr. 23, în 1939 apare anunţul publicitar imobiliar de mai jos. În acest anunţ, la adresa menţionată figurează deja punctul de contact al echipei iniţiatoare de proiecte imobiliare, care ocupă un birou la etajul V.



//Pe această nouă parcelă, de vizavi de palatul Curentul, ce s-o mai fi întâmplat cu proiectul arhitectului Leon Stern? În spatele acestui anunţ va fi stat cumva imobilul Belvedere, căzut în timpul cutremurului din 1977?

L.E. (27.04.2018) : În paragraful anterior am făcut o confuzie regretabilă între Leon (Leonel) Stern şi Harry Stern, arhitectul care a desenat imobilul din str. Domniţa Anastasia/Eforie 8.  Casa-bloc numită Central Palace a fost realizată între anii 1939-1940. Mai multe detalii, aici.


Adăugire făcută în 17 mai 2011:

Imobilul de la nr. 23 - cu subsol, parter şi opt etaje executată pe schelet de beton armat - a fost ridicat pe schelet de beton armat în anul 1937. Proiectul de arhitectură îi aparţine lui L. Negoiescu [sic! n.n.], iar cel de beton armat a fost realizat de ing. Jean Hascal. Execuţia imobilului a fost realizată de ing. M. Calmanovici.

Alături de această clădire s-a executat de asemenea în anul 1937 în Calea Victoriei un înalt imobil de raport [la nr. 25 n.n.] cu subsol, parter şi zece etaje, pe schelet de beton armat cu stâlpii din faţadă retraşi din aliniere pentru a avea vitrine libere de stâlpi.

[Anton Moisescu, Eleodor Săftoiu - Betonul în arhitectură, Editura Tehnică, Bucureşti 1964, p.292]

Marele Hotel de pe Bulevard

Grand Hôtel du Boulevard sau Hotel Bulevard, cum este cunoscut mai bine de către bucureşteni, a reuşit de mai multe ori să scape din aria diferitelor planuri de uniformizare a aspectului citadin, fie că este vorba despre planurile de îndreptare a Căii Victoriei din anii 1930, fie că este vorba despre împlinirile arhitecturale majore de la sfârşitul anilor 1950.

Realizare clasică de importanţă majoră a arhitectului Alexandru Orăscu, clădirea care adăposteşte hotelul a fost pusă sub semnul întrebărilor urbaniştilor chiar şi mai târziu, în anii 1970. La vremea respectivă a fost reluată ideea de a rezolva problema ridicată de strangularea Căii Victoriei în dreptul acestui imobil până la două benzi de circulaţie. Soluţia nu era originală şi nici măcar nouă pentru piaţa C.C.A.



"Modificarea funcţiunii la parterul clădirii, pentru realizarea unui portic pietonal care elimină trotuarul, degajând zona carosabilă, va permite crearea a trei fire de circulaţie, încă din prima etapă. În următoarea etapă, va fi posibilă şi crearea firului patru, prin eliminarea similară a trotuarului din dreptul Casei Nifon - monument istoric, la restaurarea căruia este, de asemena, posibilă realizarea unui portic pietonal.

Ambianţa urbană îşi va schimba şi ea caracterul, devenind, din zonă de stricţiune a circulaţiei, o zonă de interes pietonal, ce va integra câteva monumente de valoare, inclusiv Biserica Doamnei, în prezent ascunsă de construcţii parazitare şi rău încadrată arhitectural.

Trebuie să observăm că astfel de rezolvări complexe ale problemelor de reintegrare urbană comportă pentru proiectant dificultăţi serioase, datorită opoziţiei părţilor care trebuie să-şi modifice funcţiunile şi care se pot considera câteodată lezate. De înţelegerea acestora depinde obţinerea acordurilor necesare şi, în ultimă instanţă, succesul reintegrării urbane." [revista Arhitectura, 1976]



Cum s-a pus în armonie ansamblul părţilor şi cum s-a finalizat reintegrarea, se poate vedea în prezent şi se datorează exclusiv declinului sistematic al oraşelor care a urmat anilor 1970.

Biserica Doamnei a fost ascunsă complet, în spatele unui bloc cu pretenţii integratoare la nivel decorativ. Monumentul istoric cu destinaţie de hotel a rămas fără portic, imaginea lui continuând să fie mutilată de calcanele decrepite ale imobilelor din spatele său, ridicate într-o perioadă de speculă imobiliară. În fotografia principală din acest articol, realizată pe la 1960, cu un gest retuşant amuza(n)t, fotoeditorul a înlăturat aceste calcane.

Victoria blocurilor

Problemele care s-au pus Sfatului Popular al Capitalei şi proiectării, pentru reconstruirea Căii Victoriei, sunt numeroase şi dificile.

În primul rând, s-a decis ca închegarea Căii Victoriei să se facă mai ales cu blocuri de locuinţe, deşi, principial, amplasarea de locuinţe pe artere sau pieţe cu ciculaţie intensă nu este cea mai indicată. Adoptarea acestei soluţii a fost determinată mai întâi de existenţa tuturor lucrărilor edilitare, ceea ce face investiţiile mai economice, şi apoi de necesitatea şi dorinţa de a reconstrui şi corecta cu un moment mai devreme una dintre cele mai importante magistrale ale capitalei. Ca urmare a acestei hotărâri s-a ivit dificultatea de a compune blocuri sau pieţe cu volume importante, care se cer a fi tratate monumental, din elementele mici ale locuinţelor economice.

Determinarea celor mai bune soluţii pentru pieţele acestei magistrale este îngreunată şi de existenţa a numeroase clădiri importante, care au fost construite fără a fi fost în prealabil organizate pe plan de sistematizare orăşenească. Necesitatea de integrare arhitecturală ca volum şi expresie plastică în conglomeratul eteroclit al clădirilor în stare bună existente, pe amplasamente cu forme chinuite, având numeroase servituţi adiacente, nu este de natură a simplifica problema.

Piaţa C.C.A., plan de situaţie - varianta 1959
Piaţa C.C.A., plan de situaţie - varianta 1958

Demolarea unor clădiri vechi fără valoare pune problema asigurării prealabile de locuinţe pentru cei mutaţi. Lipsa de spaţii verzi pe cea mai mare parte a traseului pune problema spaţiilor necesare pentru jocul copiilor.

În sfârşit, înscrierea ansamblului blocurilor de locuinţe în parametrii spaţiali şi valorici cei mai economici completează enumerarea principalelor probleme pe care proiectarea s-a străduit să le soluţioneze cât mai bine cu putinţă. Pe ansamblu, proiectarea s-a făcut pe baza unor principii realiste, de economicitate, cu maximum de integrare în situaţiile existente şi minimum de restructurări radicale.

Piaţa C.C.A., perspectivă - varianta 1958

[...]

În general, s-a urmărit integrarea în volume şi elementele importante care determină efectul plastic de ansamblu: cornişele principale, retragerile etajelor, cadenţa şi sensul situării golurilor, înălţimea vitrinelor, materialele de faţadă şi culoarea etc. Despre un stil unitar pe ansambluri mari nu poate fi vorba, din cauza diversităţii de expresie a clădirilor existente.

Acolo unde a fost însă posibil, în special în piaţa C.C.A. şi piaţa Splaiului, proiectarea a urmărit ca ambianţa dominantă a neoclasicului să se înscrie în gândirea de esenţă clasică - deşi expresia proprie va fi contemporană - pentru a intra în acest fel pe linia de concepţie a predecesorilor care au construit clădirile mai importante acolo existente.

[Revista Arhitectura, nr. 6, 1959]

Calea Victoriei astăzi şi mâine

Calea Victoriei - vechiul Pod al Mogoşoaiei - fiinţează încă de pe vremea lui Constantin Brâncoveanu. Traseul ei sinuos şi îngust, dar oarecum pitoresc, străbate oraşul de-a lungul a doi kilometri şi jumătate, constituind o dublură de degajare a circulaţiei de pe magistrala nord-sud. Ea este construită în cea mai mare parte dens şi înalt pe porţiunea cuprinsă între Dâmboviţa şi calea Griviţei, rar şi divers de aici încolo, până în Piaţa Victoriei. Şi dacă în prima parte are un vădit caracter comercial, în cea de-a doua predomină zonele înverzite.

Din păcate, cu toate elementele de preţ pe care le are, calea Victoriei s-a zămislit anarhic sub raportul necesităţilor urbanistice şi armoniei arhitecturale, aşa încât am moştenit-o sub forma unui conglomerat destul de deconcertat - ne-a explicat arh. C. Moşinschi. Alături de adevărate palate, fiinţează aici uneori clădiri vechi, mici şi slute, cândva pe gustul protipendadei; lângă alinieri reglementate, apar strangulări intolerabile; în preajma unor volume corect închegate apar ansambluri anarhice de calcane şi dosuri de clădiri disparate, construite la întâmplare, din interese egoiste şi meschine, cu ignorarea flagrantă a ordinei orăşeneşti.

Deşi calea Victoriei este în cea mai mare parte construită, pune totuşi o serie de probleme grele şi gingaşe, care în cadrul reconstrucţiei oraşului şi pentru prestigiul capitalei R.P.R., nu mai puteau fi lăsate nerezolvate.

Am pornit, cu ajutorul atelierului pentru proiectarea magistralei calea Victoriei (din Institutul "Proiect-Bucureşti" n.m.), de la Piaţa Victoriei, care va primi pe încă două laturi clădiri monumentale constituind poarta de intrare în oraş dinspre şoseaua Kiseleff şi bd. I.V. Stalin.

Din piaţa Victoriei şi până la strada Frumoasă, pe traseul actual, venind spre Palatul Republicii, vor continua ample spaţii verzi pe partea dreaptă şi se vor întregi fronturile clădite înalt pe partea stângă (pe care se află clădirea roşie, fostă Banloc). Între strada Frumoasă şi strada Lt. Lemnea se păstrează traseul actual, cât şi o serie de clădiri importante şi monumentele de arhitectură care se înglobează în spaţii verzi şi compoziţii arhitecturale locale. Aceste compoziţii se extind de o parte şi de alta a magistralei.

Între Lt. Lemnea şi calea Griviţei, calea Victoriei se lărgeşte mult primind două fire de circulaţie şi o zonă centrală înverzită de-a lungul traseului. În ample spaţii verzi situate de o parte şi de alta a magistralei, se creează compoziţii arhitecturale, trasate liber, cu blocuri înalte de locuinţe, înglobând şi fostele case Vernescu, Monteoru, Ghica, Manu şi Disescu, care sunt clădiri declarate monumente de arhitectură. Pe partea dreaptă, între str. N. Iorga şi calea Griviţei se încadrează importantul ansamblu al sediului Academiei R.P.R.



Între palatul C.S.P. şi blocul "Macul Roşu" se ridică un bloc de locuinţe cu parter şi 7 etaje, având 180 de apartamente, iar la colţul cu str. Banului, un bloc de locuinţe cu parter şi 9 etaje, conţinând 83 de apartamente. Se păstrează Muzeul de artă populară, iar în piaţeta creată se amplifică spaţiile verzi şi se creează o fântână arteziană. Între calea Griviţei şi Piaţa Victoriei nu vor exista magazine, zona comercială începând de la calea Griviţei şi continuând până la piaţa Splaiului.

De la calea Griviţei până la Piaţa Republicii se păstrează, pe traseul actual, regimul existent, de clădiri înalte, completându-se pe parcurs cu blocuri spaţiile construite necorespunzător.

În dreptul bisericii Albe se deschide inelul central de circulaţie mare a oraşului, lat de 40 m, între bd. Magheru - cinematograful Patria şi str. Luterană - Ştirbey Vodă. În colţ, lângă blocul fost Mica, se va construi un bloc nou de locuinţe cu parter şi 7 etaje, având 124 de apartamente şi magazine. Pe partea opusă, se va extinde hotelul Athénée-Palace şi se va întregi frontul până la Biserica Albă.



Prin completări, restructurări şi spaţii verzi, Piaţa Republicii va deveni o piaţă centrală monumentală.

Piaţeta din faţa fostului Teatru Naţional se completează cu o dotare publică, încă neprecizată.

Piaţa C.C.A. îşi păstrează caracterul de important nod de circulaţie cu Casa Centrală a Armatei ca element principal, un spaţiu verde şi o fântână arteziană. Concepţia ansamblului, deşi contemporană, se va înscrie pe linia de gândire neoclasică. Latura estică a pieţei de la sala Comedia la magazinul Confecţia se va reconstrui unitar, pe o mare lungime, cu blocuri de locuinţe, având circa 300 apartamente, pe parter şi 8 etaje, cu portice ce vor deschide vederi între sala Comedia şi Biserica Doamnei. Pe locul unde a fost Cartea Românească se clădeşte un bloc monumental, îmbrăcat în travertin, cu portice de jur împrejur, cu 10 etaje conţinând 147 apartamente, cu un mare magazin la subsol, parter şi mezanin. Fostul hotel "Bulevard" se va restructura, căpătând portice pentru pietoni pentru a mări lăţimea carosabilă a străzilor. Aceste portice vor continua şi pe calea Victoriei până în magazinul "Victoria" şi str. Lipscani pentru degajarea circulaţiei auto.

Lângă clădirea Direcţiei Miliţiei Capitalei, se va construi un bloc de locuinţe cu 120 apartamente, iar în locul magazinelor "Compescaria" şi "Romarta copiilor" un altul cu 84 apartamente, cu magazine la parter şi mezanin, portice şi un spaţiu verde. Un alt bloc se va construi în jurul Bisericii Doamnei. La întretăierea cu splaiul Dâmboviţei se construieşte, începând din str. Rîureanu, un bloc cu 173 apartamente cu 10 etaje, având la parter un magazin. Calcanul din spatele bisericii Zlătari se va restructura pentru a prezenta o faţadă corectă către Palatul C.E.C.



În sfârşit, piaţa Splaiului se defineşte prin construirea în axul principal, pe fundaţiile fostului Senat, a unui ansamblu de 4 blocuri cu 328 apartamente şi 11 magazine la parter. Blocurile marginale vor avea 6 nivele, iar blocul central 19 nivele şi 60 m înălţime. Spaţii verzi ample vor înconjura acest ansamblu lângă care Biserica Sf. Spiridon Vechi, monument istoric, va alătura imaginea trecutului din secolul 17. O mare fântână arteziană şi spaţii verzi vor împodobi centrul pieţei. În rest, blocuri de 6 până la 10 etaje vor desena conturul semicircular al pieţei. iar spre dealul Arsenalului se va deschide o mare perspectivă înverzită.



[Informaţia Bucureştiului - oct.-dec. 1959]

Un general

"Care nevoiaş n-a auzit de inima bună a prefectului Poliţiei Capitalei? Care cetăţean al ţării n-a aflat de spiritul de perfectă legalitate, deplină urbanitate şi - mai ales - caldă umanitate, care caracterizează pe domnul general Gabriel Marinescu? Noţiunea cuvântului poliţist îţi trezeşte - fără să vrei - imaginea unui om rece, calculat, lipsit de suflet, omul ce caută să te spioneze, să-ţi pătrundă în cutele cele mai adânci ale sufletului, omul lipsit de orice sentiment de omenie sau de dragoste pentru aproapele său. A trebuit să vie în fruntea Prefecturii Poliţiei Capitalei dl. general Gabriel Marinescu ca să schimbe această impresie. Actualul ministru al ordinei publice a dat pildă subalternilor săi, demonstrând că un adevărat poliţist este din cap până-n picioare un om al datoriei, dublat însă de o caldă înţelegere faţă de suferinţa omenească şi de o adevărată dragoste pentru aproapele său.

După ce ani de-a rândul poliţia noastră a fost hulită şi discreditată, generalul Gabriel Marinescu a dăruit ţării prima poliţie civilizată, ridicând la culmi nebănuite atât prestigiul instituţiei, cât şi acela al slujbaşului ei. Necruţător cu infractorii, actualul ministru al ordinei publice este în acelaşi timp un adevărat părinte al subalternilor săi şi un binefăcător al tuturor năpăstuiţilor şi nevoiaşilor. Multe, foarte multe din operele de binefacere ale generalului Gabriel Marinescu sunt cunoscute de public. Dar şi mai multe sunt cele necunoscute. Cu modestia care-l caracterizează, generalul Gabriel Marinescu a fost totdeauna prezent acolo unde trebuie uscată o lacrimă, alinată o suferinţă, împlinită o nevoie.

În viaţa publică, generalul Gabriel Marinescu s-a evidenţiat prin calităţile sale de realizator. Pretutindeni pe unde a trecut actualul ministru al ordinei publice a rămas o perfectă rânduială, o ireproşabilă onestitate şi o instituţie înălţată din temelii, pentru folosul obştesc. Nu vom trece în revistă toate realizările d-lui general; înşiruirea lor ar fi prea lungă şi ar ocupa multe pagini.

Imobilul vechi al Prefecturii Poliţiei Capitalei

Palatul Prefecturii Poliţiei este o realizare monumentală ce se datoreşte exclusiv d-lui general Gabriel Marinescu. Dintr-o clădire mică, neîncăpătoare, ce nu satisfăcea nici pe departe nevoile unei instituţii atât de importante şi atât de vaste, toate serviciile de poliţie s-au mutat într-un palat ce-ar putea face cinste oricărei instituţii similare. Ani de-a rândul s-a resimţit lipsa unei cazărmi pentru auxiliarii poliţiei - jandarmii pedeştri. Astăzi, această lipsă este pe cale a fi împlinită. Alături de Palatul Prefecturii s-a ridicat clădirea monumentală a noii cazărmi a jandarmilor pedeştri."

Imobilul Prefecturii Poliţiei în construcţie - anul 1935

***

În primăvara anului 1935 este începută ridicarea noului local, pe aceeaşi parcelă pe care funcţionase poliţia, prin încorporarea structurilor vechiului imobil. Construcţia acestei clădiri guvernamentale se va face fără transparenţă şi fără licitaţie. Activităţile sunt gestionate de un comitet prezidat de însuşi prefectul Poliţiei şi în componenţa căruia intrau trei mari afacerişti ai vremii - D.Mociorniţa, Max Auschnitt şi M.Malaxa. Gabriel Marinescu era un apropiat al regelui Carol al II-lea, considerat ca fiind membru al camarilei regale. Suma necesară ridicării imobilului s-a obţinut prin subscripţie publică. S-a făcut apel la bucureşteni şi la numeroase instituţii de credit, obţinându-se ajutor în bani şi materiale de construcţie. De asemenea, din fondul Ordinii Publice s-au alocat o sumă importantă, iar strângerea unor sume s-a făcut şi de către Chesturile de Poliţie şi Serviciile Prefecturii Poliţiei Capitalei, funcţionarii poliţieneşti aducându-şi astfel şi ei preţioasa contribuţie.

Palatul este ridicat în şase luni, la sfârşitul lunii octombrie faţada noului edificiu poliţienesc era finisată. Clădirea avea o suprafaţă a urmei la sol de 2.380 mp. Partea din faţă (spre Calea Victoriei) avea şase etaje, iar în spate opt. La vremea construirii, clădirea magazinului "Victoria" de azi era ridicată, însă cea din partea opusă, dinspre str. Eforiei, nu exista (Casa de modă "Venus").

Scara principală a Prefecturii Poliţiei Capitalei

Întregul edificiu avea un număr de 250 de încăperi. La parter, aripa din dreapta era afectată biroului ofiţerului de serviciu, biroul comisarului de serviciu, oficiului central telefonic, registraturii, cabinetelor procurorului şi judecătorului de instrucţie, serviciului contabilităţii, casieriei şi biroului Societăţii Funcţionarilor Publici. La etajul 1 se aflau sala de conferinţe, cu scenă şi balcon, precum şi: cabinetul prefectului Poliţiei Capitalei, cel al secretarului general, biroul directorului de cabinet al prefectului, biroul şefului Poliţiei Sociale, biroul informaţii, biroul şefului Poliţiei Administrative, biroul paşapoarte.

Cabinetul d-lui Prefect al Poliţiei Capitalei

La nivelul al doilea se aflau birourile de Proceduri (Cercetare penală) şi cele ale serviciului Administrativ, în vreme ce etajul următor constituia sediu al Brigăzii de Moravuri şi al serviciului Contencios (spre Calea Victoriei). La scara nr.2, din dreapta, se afla un ascensor care ducea la aripa din spate (vestică), unde existau: atelierul foto (parter), serviciul Poliţiei Judiciare (et.1), serviciul Poliţiei Sociale (et.2), serviciul Controlului Străinilor (et.3). Aripa laterală-dreapta era rezervată pentru: Tribunalul poliţienesc (în curs de înfiinţare), restaurant ("pentru personalul poliţienesc necăsătorit îndeosebi"), un "salon de frizerie", dormitor pentru agenţi şi un altul pentru gardienii publici repartizaţi cu serviciul la Prefectură şi care alcătuiau o echipă operativă: "Echipa de alarmă". Celelalte etaje ale aripii vestice erau destinate ca locuinţe pentru poliţiştii mai nevoiaşi, fiind amenajate mai multe garsoniere şi apartamente.

Palatul Prefecturii Poliţiei Capitalei, astăzi, cu sprijinul bing

-------------------------------------------------------------------------------------


Primul text şi fotografiile din Realitatea Ilustrată nr. 663, 1939, pp. 15-16. Al doilea text de aici. Mai multe informaţii aici

Lucian a publicat un montaj Atunci şi Acum.

Secvenţă dintr-un film ANF prezentând scene din timpul rebeliunii legionare din anul 1941:

Blocul ce se construieşte în faţa Casei Centrale a Armatei

Pe Calea Victoriei nr. 32-34, acolo unde a fost pe vremuri clădirea "Cartea Românească" distrusă de bombardament în timpul războiului, se va ridica, în scurt timp, un imobil nou, uriaş, de toată frumuseţea.



Întregul ansamblu, al pieţei, având în centru clădirea Casei Centrale a Armatei şi noul bloc, a fost studiat îndeaproape. Blocul, la a cărui construcţie se trece, va avea parter, un mezanin şi opt etaje. Prin volumul său mare, el va acoperi înaltele calcane ale clădirilor din spate. Întreg blocul va fi înconjurat de portice, placate cu travertin, pe sub care vor circula pietonii. La faţada dinspre Calea Victoriei, porticele vor fi înalte de două nivele - parter şi mezanin - iar lateral, pe bd. Republicii şi pe str. Edgar Quinet, precum şi în spatele viitoarei clădiri (căci blocul va avea un spaţiu pe sub care se va face trecerea pietonilor între cele două artere de circulaţie) porticele vor avea numai înălţimea parterului.



Un mare magazin, vizibil pe cele patru laturi ale clădirii, va deţine două subsoluri, parterul şi mezaninul. Magazinul va cuprinde un hol mare central pe înălţimea parterului şi a mezaninului şi un alt hol mare la primul subsol. Deasupra magazinului se vor înălţa opt etaje cu circa 150 de apartamente. După cum se poate vedea în desenul de perspectivă alăturat, logii duble vor marca perechile de etaje. Blocul va avea apartamente de o cameră, două şi trei. În interiorul său, imediat deasupra magazinului, va fi amenajată o grădină, cu un bazin etc. Autorii proiectului noii clădiri (executat în cadrul Institutului "Proiect-Bucureşti"), au asigurat apartamente confortabile la un preţ de cost sub limitele stabilite de plenara C.C. al P.M.R. din 26-28 noiembrie 1958.



Cum clădirea va fi retrasă cu circa 10-12 metri de la linia Căii Victoriei în faţa sa se va crea un mic spaţiu verde.Prin construirea noului bloc, centrul oraşului va fi înzestrat cu încă o clădire modernă, frumoasă, amprentă a noului Bucureşti.



Mai multe despre cele trei clădiri dispărute şi uitate - Casa Bruss, Casa Popovici şi Casa Greceanu -, care au ocupat cvartalul respectiv, puteţi afla aici.

-----------------------------------------------------------------------
Faimosul discurs al lui Hruşciov din 1954 anunţă o schimbare în forma locuinţei: o anumită atitudine critică faţă de arhitectura realismului-socialist devine din ce în ce mai evidentă, în ciuda faptului că Gheorghiu-Dej are reţineri în a urma linia noului lider sovietic. Cvartalele deja începute sunt terminate, însă arhitectura lor este din ce în ce mai simplificată, şi chiar mai ironică. S-ar putea spune ca este o arhitectură post-modernistă avant la lettre. În acelaşi timp, noile blocuri construite din prefabricate, conform noilor "principii de economicitate", afişează timide trimiteri la "stilul internaţional".


Plenara Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român din noiembrie 1958 marchează punctul de răscruce. Utilizând linia critică a lui Hruşciov referitoare la lipsa de economicitate a arhitecturii staliniste, Gheorghe Gheorghiu-Dej critică hotărât proiectarea locuinţelor şi indică noi moduri de intervenţie urbană: (1) completarea fronturilor stradale în centru (plombe), (2) restructurarea arterelor importante şi (3) mari ansambluri de locuinţe colective la periferie. Oraşul Bucureşti este vizat în mod special: în consecinţă, ritmul activităţii de construcţie se accelerează substanţial şi noile intervenţii îşi încep evoluţia. Cazul este repus în discuţie în 1959, atît de partid (Plenara C.C. al P.M.R. din iulie privind Economicitatea şi industrializarea construcţiilor, confortul şi expresivitatea plastică) cît şi de către arhitecţi (a V-a Plenară a Uniunii Arhitecţilor).
-----------------------------------------------------------------------


[Informaţia Bucureştiului, iulie 1959]
[A.M. Zahariade - Locuinţa şi oraşul socialist]

Imobilul MICA

Imobilul, situat pe Calea Victoriei, în apropierea Palatului Regal, a fost proiectat iniţial pentru birourile Societăţii Minelor de Aur "MICA" şi ale altor societăţi afiliate, dar şi pentru apartamente. Societatea Anonimă Română MICA a fost înfiinţată în 1920 la Brad şi a fost cel mai mare producător de aur din România interbelică. Ea a fost naţionalizată în 1948.

Imobilul se compune din două tronsoane: primul, conţinând locuinţe pentru funcţionari şi situat în partea din spate a parcelei, realizat în 1931 şi al doilea, situat la stradă şi conţinând birouri şi prăvălii, în 1937. Ambele construcţii au fost realizate după planurile lui Duiliu Marcu. În 1937 a fost necesară modificarea planurilor de ansamblu, pentru o mai bună racordare între tronsoane.

Faţada imobilului în 1946

Tronsonul din 1931 se compune din 42 de apartamente, fiecare cu un mic vestibul, un hol-sufragerie, 2-3 camere de dormit, oficiu, bucătărie, cămară, toaletă, cameră de baie, dulapuri în perete. În bucătării s-au instalat maşini de gătit electrice sau cu gaz. Pardoseala intrărilor, toaletelor, camerelor de baie, bucătăriilor şi oficiilor s-a executat din plăci de gresie mici; pereţii au fost placaţi cu faianţă. Celelalte încăperi sunt pardosite cu parchet de stejar. Această parte a imobilului, conţinând şi 7 magazine, este deservită de trei scări principale, trei ascensoare principale şi alte trei de serviciu.

Clădirea are 7 etaje şi s-a executat şi s-a executat cu schelet de beton armat: pereţii despărţitori din zidărie de cărămidă, tâmplăria de lemn; izolarea fonică din plăci de plută. Ca instalaţii: încălzire centrală cu apă caldă, tuburi de cădere a deşeurilor menajere şi crematoriu pentru gunoaie, spălătorie şi uscătorie mecanică; camere de baie.

---

Tronsonul din 1937, ocupând terenul dinspre stradă, are 7 etaje şi conţine 140 de birouri cu anexele lor. Parterul este ocupat de prăvălii. Curtea interioară, de 20 x 20 m, în mijlocul căreia se află un bazin cu joc de apă înconjurat de iarbă şi flori, era utilizată parţial sau total în timpul verii de o cofetărie în aer liber. Circulaţia verticală a acestei noi aripi este asigurată prin două scări comode şi două ascensoare.

Planul parterului

Diferitele încăperi de la parter, care au acces din curtea interioară, sunt legate în afară printr-un pasaj acoperit, executat din dale de sticlă. Această curte-grădină asigură în timpul verii o temperatură plăcută, fiind totodată izolată de zgomotul străzii.

Curtea interioară, situată între cele două tronsoane ale imobilului

Cofetăria situată la parterul imobilului

Cele 7 etaje sunt ocupate de birouri. La primul etaj, pe acelaşi palier cu birourile, la cererea beneficiarului s-au adăugat o sală de întruniri pentru 400 de persoane, având o mică scenă, un foaier spaţios şi un bufet. Vestiarele publicului sunt la parter, în legătură cu vestibulul de sosire. Deasupra sălii de reuniuni a fost instalată o spaţioasă sală de gimnastică cu anexele necesare.

Planul etajului I

Planul etajelor II-V

Etajele 6 şi 7 sunt retrase de la aliniere, în conformitate cu dispoziţiile regulamentului de construcţii al oraşului. Etajul 7 a fost amenajat pentru un club; el cuprindea un hol de sosire, birouri, o sală de joc, o mică sală de lectură, toalete, oficii, precum şi o terasă mare spre stradă.

Planul etajului VII

Metoda de construcţie este aceeaşi ca la aripa clădită în 1931. Faţada dinspre stradă este executată din piatră. Vitrinele prăvăliilor sunt din metal alb inoxidabil. Ferestrele glisante sunt şi ele metalice în întreg imobilul. Izolarea fonică verticală şi orizontală este asigurată prin utilizarea plutei. Casele scărilor sunt placate cu marmură de Carrara, iar treptele cu marmură verde de Arni.

Faţada imobilului în 1946

Toate instalaţiile sunt invizibile. Iluminatul este indirect în sala de reuniuni, în holuri, în sala de consiliu, în cabinetul directorului general şi în cofetăria de la parter. Atât sala de întruniri, cât şi cofetăria au fost înzestrate cu încălzire şi ventilaţie de aer condiţionat. Suprafaţa construită este de 1.800 mp la parter, iar volumul construit de 56.000 mc.

În anii puterii populare, imobilul devine sediul unor întreprinderi de stat, în perioada celui de-al doilea guvern Chivu Stoica (1957-1961) figurând ca sediu al Ministerului Industriei Bunurilor de Consum (MIBC).

Faţada imobilului de la Calea Victoriei în 1960

Imobilul Mica - între Hotelul Athénée Palace şi Hotelul Splendid-Parc - văzut din Calea Victoriei, din faţa Palatului Regal.

Urmează câteva imagini cu ceea ce a rămas din imobilul Mica, după ce o parte din acesta s-a prăbuşit în timpul cutremurului din 4 martie 1977.

-------------------------------------------------------
Reclamă a SAR Minieră MICA la 1936

Societatea "Mica" a achiziţionat în luna mai 1920, cu suma de 15.000.000 mărci, proprietăţile miniere din România (localizate în zona Brad) ale Soc. “Harkotschen Berwerke und Chemischen Fabriken zu Schwelm und Harkorten Aktiengesellschaft” din Gotha (Germania), societate care devenise în acel moment cea mai mare exploatare auriferă din Europa. Datorită greutăţilor întâmpinate de către întreaga industrie minieră în timpul Primului Război Mondial (când s-au exploatat mai mult filoanele de cupru şi plumb, de aceste două metale având nevoie industria de armament) şi în primii ani de după acest război, proprietăţile miniere ale societăţii germane, care se confrunta şi ea cu mari probleme financiare, au fost puse sub sechestru. Societatea "Mica" le-a achiziţionat şi dezvoltat, devenind până la naţionalizarea din 1948 cel mai mare producător de aur din România şi, în acelaşi timp, cea mai importantă societate minieră implicată în extracţia metalelor preţioase din partea centrală şi de sud-est a Europei.

"Patru sunt liniile de direcţie ale acestei acţiuni: sănătate, muncă, minte şi suflet." Acesta era principiul de bază al doctrinei MICA în privinţa angajaţilor săi. 19 ani, din 1920 pînă în 1939, a durat exploatarea zăcămintelor de aur din zonă de către societatea MICA. 19 ani în care "investitorul", deşi a primit în plin lovitura recesiunii economice mondiale din 1929-1932, nu doar că a contribuit la creşterea Produsului Intern Brut al ţării, dar a lăsat urme adânci în viaţa localnicilor.

Societatea MICA a contribuit de la întărirea mentalităţii de a fi fideli locului până la chestiuni practice: ctitorii de cult, aşezăminte culturale la sate, ateneu cu sală de spectacole de 150 de locuri, cămine culturale, opt biblioteci, şcoli primare în satele din jurul Bradului, şcoală profesională, sanatoriul TBC, dispensare medicale, baie publică, un complex de magazine şi un cvartal de locuinţe la Gurabarza, săli de gimnastică, terenuri de sport, case de ajutor reciproc şi multe altele.

Întregul capital plasat de Societatea MICA era românesc, iar beneficiul a rămas în ţară. Între acţionarii Societăţii se numărau atât membri ai Consiliului de administraţie, oameni politici, industriaşi, oameni de afaceri, cadre tehnice, administrative, angajaţi, chiar şi muncitori (pentru aceştia din urmă revenind 2.000 de acţiuni), dar şi diverse instituţii şi societăţi industriale şi de credit. Cel mai important acţionar al societăţii, precum şi principalul ei conducător între anii 1920-1948, a fost ing. Ion P. Gigurtu, care a deţinut 7,37% din capitalul social al acesteia. Primul preşedinte al consiliului său de administraţie a fost generalul Alexandru Averescu, ales în anii 1920, respectiv 1922-1924. În perioada 1928-1938 acesta a avut doar calitatea de membru în Consiliul de administraţie al Societăţii. Între 1920-1921, respectiv 1926-1932 funcţia de preşedinte a acestui organism a revenit generalului Constantin Coandă, cunoscut om politic în perioada interbelică. Tot el a deţinut, în 1920, respectiv 1922-1924, şi funcţia de vicepreşedinte.

-------------------------------------------------------

La numărul 101 în Calea Victoriei există în prezent un imobil cu curte interioară și fântână fără joc de apă, de data aceasta. Gangul de acces către curtea interioară are aceeași poziție asimetrică față de axa de simetrie a imobilului şi este pavat cu plăci mici de gresie, care se regăsesc şi la imobilul ARO Palace, a lui Horia Creangă. Pavajul poate fi datat interbelic.

Accesul prin gang, în curtea interioară
Detaliu de pavaj în curtea interioară, latura de nord
Fântâna din curtea interioară

Spațiile pentru prăvălii situate la parterul imobilului respectă, cu mici modificări, planul parterului așa cum era el descris la 1946 și 1960. Numărul de travei este acelaşi. În plus, aspectul şi partiul parterului este tipic pentru arhitectura anilor 1930. Prăvălia de la stradă, din stânga - fosta cofetărie - este acum partiţionată pentru închiriere la diverse buticuri.

Ceea ce diferă sunt următoarele:
1. Imobilul are 6 etaje vizibile în faţada de la stradă şi respectă linia cornișelor de la imobilele vecine. Al şaptelea etaj este retras.
2. Fațada nu mai respectă desenul inițial. Au fost eliminate riglele şi profilele verticale, au fost ataşate balcoane de tip comunist, fenestrarea a fost simplificată. Totuși, panourile laterale ale faţadei sunt acoperite cu parament de piatră, atipic pentru anii 1970-1980, în timp ce restul imobilului este tencuit banal.
3. În curtea interioară, din cele trei laturi cu destinaţie de locuinţă s-a conservat doar latura din fundul parcelei, aflată într-o stare degradată.

Opinia mea este că acest imobil a suferit avarii majore la cutremurul din 1977, după cum s-a întâmplat cu multe clădiri de pe Calea Victoriei. Au fost salvate: parterul cu curtea interioară, latura dinspre stradă şi latura din fundul parcelei. Latura dinspre stradă a fost repartiţionată, folosind aceeaşi structură de rezistenţă, primind o faţadă anostă şi destinaţia de locuinţă. Pentru panourile laterale ale fațadei au fost folosite plăci recuperate din imobilul avariat. Latura din spate a fost reparată, cu cheltuieli minime. Fântâna a fost și ea refăcută parțial.

Detaliu de finisaj al panoului lateral stânga
Aspect al fațadei, în prezent, cu balcoane tipic comuniste

Este posibil să mă înşel, însă coincidenţele sunt destul de multe, mai ales la nivelul parterului care, încă o dată, poate fi datat istoric fără nici un dubiu.

-------------------------------------------------------

Daca trei oameni îți spun că ești beat, te duci să dormi, fără îndoială! Mai ales când nu citești articolele scrise de cei pasionați și mai ales comentariile la acestea. Da, m-am înșelat, imobilul MICA nu este la nr. 101, ci la numărul 63, unde îi stă mult mai bine fostei sale curți interioare, așa cum se vede în figura alăturată.



Imobilul MICA a fost sever avariat în urma seismului din 4 martie 1977. Ceea ce a putut fi păstrat din partea din spate a imobilului a fost refolosit în noul complex hotelier București, ridicat pe același loc în anii 1980.