vineri, septembrie 25, 2009

Virgil Niţulescu - Nr. 36

La începutul anilor 1960, când a proiectat şi realizat blocul de locuinţe din Bd. Bălcescu nr. 36, vizavi de blocul Malaxa al lui Horia Creangă, pe care l-a realizat în respectul discret al acestei arhitecturi, [Virgil Niţulescu n.n.] a stârnit o controversă în IPB.


Imobilul Malaxa-Burileanu al lui Horia Creangă, de pe bulevardul Bălcescu, exemplu de referinţă pentru estetica sa modernistă, de inspiraţie Corbusier-iană.

Pentru unii arhitecţi, de toate generaţiile, arhitectura avangardei anilor 1930 de pe bulevardul Bălcescu era un punct de înnoire şi Virgil era convins de importanţa manifestă a acestui moment de arhitectură, pe care ţinea să îl respecte, urmărind cornişa, rigoarea nivelurilor şi a parterului comercial, în afară de benzile continue ale ferestrelor. O reverenţă la 30 de ani distanţă, care evident că marca în continuare şi unifica stilistic frontul construit.


Imobilul lui Ion Boceanu, primul din stânga fotografiei, în prim-plan, la sud de parcela cu nr. 36


Imobilul cu cofetăria Scala, realizat de Em. Nădejde, care se va învecina la sud cu calcanul clădirii Nr. 36. Va dispărea în mod dramatic în timpul cutremurului din 4 martie 1977. (Foto de Willy Prager)

Propunerea sa nu numai că nu a fost înţeleasă, dar a provocat o reacţiune. Deşi a cerut să i se încredinţeze şi completarea plombelor de pe bulevard, să continue în acelaşi fel, i s-a refuzat această cerere. Mai mult, ceea ce a urmat a fost o proliferare a unor stilistici retro, cu pile verticale (blocul Eva), cu registre şi profilaturi (Dalles, Piaţa Romană) şi în continuare altele.



Discontinuitate a frontului construit pe bulevardul Bălcescu, la 1956, unde va fi ridicat imobilul Nr. 36

Unificarea fronturilor construite, propusă de Niţulescu, a fost inversată, introducându-se o varietate nedefinită, confuză, nu prin contraste clare. Cum ar fi de pildă peretele cortină şi astăzi prezent în postmodernitate. Micile exerciţii pe faţada construcţiilor de pe bulevardul Bălcescu au readus acel eclectism, de care am mai vorbit, cu care este gratificat Bucureştiul şi care nu este un semn de coerenţă.


Nr. 36 în construcţie, în anul de graţie 1959 - în care s-a definit primul plan de sistematizare majoră a Bucureştilor socialişti

Că lucrul acesta nu a fost sesizat de conducerea IPB [Institutul Proiect Bucureşti n.n.], politico-administrativă, cum putea fi o instituţie în regim centralizat, nu ar fi fost de mirare. Dar reacţia a fost sprijinită de arhitecţi cu influenţă şi statură profesională, cum ar fi fost de pildă Octav Doicescu sau Nic. Nedelescu. Dimpotrivă, Doicescu a reacţionat nu numai antagonic demersului, el a devenit un contestatar al persoanei lui Niţulescu. Din antipatie personală sau din joc politic. În orice caz, din lipsă de generozitate. Nu o dată, în public, l-a provocat şi ironizat, spre deliciul galeriei de emuli care-l curtau în extaz pe "il professore".


Nr. 36 în anii 1960, imediat după ridicarea sa. Primul din dreapta, în prim-plan.


Nr. 36 (primul din stânga) în anii 1970, după edificarea Hotelului Intercontinental. La concursul din 1946, pentru Opera Română, ce trebuia realizată pe amplasamentul actual al TNB, Virgil Niţulescu a obţinut premiul I "ex-aequo".


[Textul face parte din lucrarea lui Ion Mircea Enescu, "Arhitect sub comunism", Bucureşti, Paideia 2006, pp.324-325]

vineri, septembrie 18, 2009

Sala Frascati rediviva

Anii 1930, deşi marcaţi de criza economică şi de o instabilitate politică generală, de terorismul atentatelor şi al regimurilor dictatoriale, stau sub semnul rafinamentului şi speranţei. Un suflu clasicizant apare ca un apel la morală, austeritate şi decenţă, virtuţi mai potrivite cu perioada de criză - în paralel cu o orientare estetică generală spre raţionalitate şi epurare a limbajului formal, datorată Mişcării Moderne. Ramificaţiile stilului Art déco al anilor 1930 ajung astfel să se piardă fie în modernism, fie în clasicismul monumental, graniţele fiind imposibil de identificat. În mod paradoxal, Art déco formează, în perioada interbelică, un segment major al producţiei curente în materie de arhitectură şi decoraţie interioară, arte aplicate şi arte ale spectacolului, grafică publicitară şi design.

Calea Victoriei la începutul secolului al XX-lea. În partea stângă, şirul de imobile care adăpostea Hotelul Frascati, ridicate pe locul fostelor case Oteteleşanu

În încercarea de a se integra experienţei europene, România anilor 1920 se orientează spre expresia mai accesibilă a modernităţii, care este Art déco. Dacă marea majoritate a oraşelor Europei Occidentale şi Centrale era deja constituită, în ţesutul urban rămânând relativ puţine goluri, oraşele româneşti şi în primul rând Capitala necesitau încă o preocupare susţinută pentru completarea fronturilor stradale şi crearea unei imagini coerente a centrului.

Hotelul Frascati, înainte de anii 1930 - prima perioadă de redesenare majoră a Bucureştilor moderni

Afirmaţia că centrul Bucureştilor este una din cele mai compacte zone arhitecturale moderniste din Europa se poate susţine numai dacă prin arhitectură modernistă înţelegem atât varianta radicală, inovatoare prin excelenţă, a Stilului Internaţional, consacrată sub denumirea de modernism, cât şi varianta moderată, evoluţionistă, legată de tradiţie - reprezentată de Art déco. Aparent contradictorii, cele două fenomene sunt faţetele complementare ale modernismului, în a căror dialectică stă progresul autentic.

Calea Victoriei după 1933, în plin proces de aliniere. În stânga, Hotelul Frascati este în demolare. În ultimul plan, în stânga, se poate observa silueta Art déco a Palatului Telefoanelor (imagine preluată din volumul Calea Victoriei - Bucureştiul interbelic, NMP)

Marea majoritate a arhitecţilor activi în perioada interbelică este formată din absolvenţi ai Academiei de Belle-Arte din Bucureşti sau din Paris. Ei experimentează din interior efortul de înnoire a limbajului arhitectural. Estetica Art déco este, în acest demers, calea cea mai sigură, care garantează şi succesul comercial al unor arhitecţi ca Jean Monda, Arghir Culina, Ioan Roşu, State Baloşin, Al. Zamfiropol, Emil Guneş.

Prin marea sa capacitate de adaptare, prin dezinvoltura cu care îşi poate transforma caracterul din flamboyant în solemn, din sofisticat în vulgar, din sobru în exuberant, estetica Art déco pătrunde în toate sectoarele vieţii sociale, contribuind la omogenizarea întregului cadru de existenţă umană. În Bucureştii anilor 1920, Art déco se afirmă iniţial ca o adaptare imediată la un anumit segment al modernităţii occidentale mai uşor de asimilat: comerţul şi transporturile, spectacole, loisir-ul, turismul, moda.

Desen-proiect de faţadă al imobilului comercial Frascati - cu prăvălii la parter şi apartamente de vânzare la etajele superioare. În spatele imobilului desenat de Jean Monda se află o sală de spectacol, care va găzdui pentru o perioadă şi proiecţii de filme

Calea Victoriei, apoi bulevardele, sunt invadate de baruri şi cafenele, restaurante şi hoteluri, de cinematografe şi magazine elegante. Agitaţia mondenă creşte la căderea serii, efect al reclamelor gigantice, al tuburilor de neon, al scafelor şi copertinelor luminoase. Strada, transpusă în cheie Art déco, devine o scenă miraculoasă. Lumina amplifică aura ispititoare a magazinelor, mirajul sălilor de spectacol şi atracţia restaurantelor, din care răzbat acorduri de charleston sau jazz.

Imobilul Frascati, aşa cum a fost ridicat în anii 1930. Amplasamentul se bucură de vecinătatea unui alt imobil Art déco, mult mai cunoscut - Palatul Telefoanelor - dar şi a Imobilului Adriatica, de partea cealaltă a pieţii fostului Teatrului Naţional

Tinerii, la preţuri foarte accesibile, sunt atraşi de sclipirile de inox şi oglinzi ale barurilor de tip american. Primul, numit chiar ”Bar automat american”, se deschide chiar vizavi de Palatul Telefoanelor, urmat de ”Presto” şi ”Colos”. Barurile de noapte - ”Atlantic”, ”Melody”, ”Carlton” - prelungesc animaţia centrului până la ora când magazinele îşi deschid obloanele. Cinematografele noi, precum ”Regal” sau ”Marconi” dominate în faţadă de mari panouri de afişaj şi de scrisuri decorative, oferă publicului, în preţul modest al biletului, o continuare a ficţiunii dincoace de ecran, în decorul luxuriant al hall-urilor şi foyer-elor. Spectacolele şi loisir-ul devin tot mai mult preocupări indispensabile vieţii cotidiene, semn al unei relaxări a moravurilor datorate prosperităţii sociale.

Imobilul Frascati este înscris în prezent pe lista monumentelor istorice din Bucureşti. Recent au fost finalizate lucrările de consolidare şi în curând va avea loc inaugurarea festivă a sălii de spectacol.




[Fragmentele de text sunt extrase din articolul Mihaelei Gavriş (Criticos) - ”O lume Art Deco”, publicat în volumul ”Istoria Bucureştilor”, Revista Secolului XXI, bazat pe teza sa de doctorat ”Art Deco sau modernismul bine temperat”, Bucureşti, 2003.]

joi, septembrie 10, 2009

Bucureştii mai puţin cunoscuţi

Am primit recent, de la Raiden, invitaţia să nominalizez, pe cât posibil, clădiri bucureştene semi-cunoscute sau deloc cunoscute, monumente de arhitectură din toate epocile, cu potenţial turistic.

Regulile stabilite de Raiden sunt 4 (patru) la număr:

1. Fără biserici şi fără statui (intră la altă categorie);
2. Clădirile trebuie neapărat să fie accesibile măcar din exterior turişilor (să poată fi privite din stradă, sau să se poată plimba pe lângă ele);
3. Nu se pot face mai mult de 10 nominalizări, dar se pot face mai puţine;
4. Nominalizările pot aparţine oricărei epoci.


Am respectat numărul de 10 propuneri, însă am preferat să încalc în mod parţial regula monumentalităţii.


1. Un ansamblu de locuinţe colective, realizat pentru angajaţii  Ministerului de Finanţe (arh. Statie Ciortan, 1927), dispuse perimetral pe o parcelă triunghiulară, cu acces la o curte interioară comună, în proximitatea Gării Filaret. Pentru atmosfera istorică a Bucureştilor patriarhali.



2. Un alt ansamblu de locuinţe colective, de data aceasta în formă compactă, organizat în jurul unei curţi interioare, cu acces prin această curte. Imobilul a fost desenat de Horia Creangă şi este situat în Parcela Inginerilor, de lângă Gara de Nord. Pentru simplitatea soluţiei şi claritatea concepţiei arhitecturale.



3. Un imobil pentru locuire urbană din timpuri moderne, desenat de I.D. Berindey, în str. A. Xenopol nr.3, în apropierea Grădinii Icoanei. Pentru modul de tratare a faţadei şi a relaţiei dintre spaţiul construit şi cel public .



4. Un nou imobil cu locuinţe colective, din str. Luterană nr. 5. Pentru aplicarea exemplară a conceptului de curte deschisă.



5. Imobilul din Calea Victoriei nr. 143 (colţ cu str. Frumoasă), pentru filiaţia haussmanniană.



6. Imobilul lui Jean Monda, din bd. N. Bălcescu 7-9-9A, pentru modul în care a contribuit la organizarea aliniamentului interbelic şi pentru modul personal de a trata relaţia între orizontal şi vertical. Un imobil a cour ouverte, de asemenea.



7. Un imobil de birouri, din str. George Vraca nr.8, în spatele ansamblului Sălii Palatului. Pentru respectul faţă de dinamica unghiurilor.



8. Pentru monumentalitatea elegantă a faţadei şi a volumului edificat, imobilul din str. J.L. Calderon nr.13.



9. Imobilul din str. Berthelot nr.27, ca omagiu adus lui Nicolae Cucu, un arhitect de o rară discreţie profesională.



10. Ca amintire a modului în care modernismul românesc a fost adeseori contaminat de vocabularul Art Deco, imobilul din str. Batiştei nr. 14.