luni, decembrie 28, 2009

Gara Regală din Sinaia

Pentru că este iarnă şi pentru că acum ceva vreme am vorbit despre Gara Regală din Bucureşti-Băneasa (Mogoşoaia), îmi voi permite să părăsesc pentru un timp Bucureştii, pentru a prezenta cea de-a doua gară regală construită în timpul lui Carol al II-lea.

În anul 1937 arh. Duiliu Marcu primeşte din partea Direcţiei Generale C.F.R. sarcina de a întocmi planurile unei gări speciale la Sinaia. Amplasamentul este ales în vecinătatea vechii staţii de cale ferată.



Noua gară se compune dintr-un corp central şi un corp de gardă, legate între ele printr-o serie de arcade pe o lungime de 80 de metri, care creează un portic necesar adăpostirii în caz de vreme nefavorabilă. Pavilionul principal ocupă o suprafaţă de 300 metri pătraţi şi cuprinde: holul de onoare, salonul de recepţie, un alt salon mai mic, camera de pază, toalete. De partea liniilor s-a prevăzut o învelitoare susţinută de doi stâlpi puternici de piatră, care permite circulaţia între vagon şi staţie la adăpost de intemperii.



Construcţia a fost realizată pe ziduri de cărămidă portante, feţele exterioare sunt placate cu piatră de Sinaia, aşezată "opus incertum"; planşeele sunt executate din beton armat, învelitoarea acoperişului este realizată cu olane, tâmplăria din stejar, iar portalurile din metal. În interior, pardoseala salonului de recepţie şi a holului de onoare s-a realizat din marmură, pereţii au paramentul dintr-o tencuială specială, iar în încăperile speciale pereţii sunt acoperiţi cu lambriuri de stejar. Pe peretele principal al salonului de recepţie se află un panou cu pictură decorativă realizat de comandorul Dumitru Ştiubei.



Alături de această gară, s-a proiectat remiza automotoarelor şi trenurilor ministeriale speciale. Construcţia remizei s-a executat din cadre de beton şi ziduri de umplutură din cărămidă şi piatră aparentă. Remiza ocupă o suprafaţă construită de 670 metri pătraţi şi cuprinde hala automotoarelor, un atelier de reparaţii, un mic depozit şi instalaţia de încălzire.



Ansamblul este completat cu ziduri de susţinere a terenului în mare pantă, cu arcade, porticuri şi pergole de care se agaţă trandafiri.

vineri, decembrie 18, 2009

Institutul Tutunului


Datorită faptului că tutunul reprezintă cel mai important dintre monopolurile statului (cultură, producţie şi vânzare), pe un teren în suprafaţă totală de 15 ha. situat în marginea de miazăzi a comunei suburbane Băneasa, pe malul lacului, s-a început în anul 1925 construirea Institutului experimental pentru cultivarea şi fermentarea tutunului, ale cărui clădiri principale erau gata în 1927. Imobilul este construit într-un stil neo-românesc, care-i dă un aer monumental, împreună cu cele două vile de la dreapta şi stânga lui.

După terminarea instalaţiilor tehnice în interior, după ce în cursul anilor 1928 şi 1929 s-au făcut numirile a o parte din personalul de specialitate, Institutul experimental al Casei Autonome a Monopolurilor îşi începe activitatea de cercetări în câmp în anul 1929. La începutul anului 1930 laboratoarele Institutului sunt prevăzute cu aparatura necesară, iar în ziua de 29 iunie 1930 are loc inaugurarea festivă în prezenţa a multor delegaţi străini şi a unei numeroase asistenţe compusă din reprezentanţi ai vieţii ştiinţifice şi economice din ţară.



Institutul se întreţine dintr-un fond special adunat din contribuţia egală a cultivatorilor şi a Casei Autonome. Personalul, selecţionat după criterii stricte şi obiective, lucrează după un program ştiinţific bine stabilit, ceea ce permite obţinerea celor mai bune rezultate în ce priveşte combaterea bolilor şi selecţionarea plantelor. După natura problemelor care trebuie cercetate, Institutul este împărţit în trei secţiuni: agricolă, chimică şi fitopatologică, condusă fiecare de către un şef de secţie ajutat de câte un număr variat de asistenţi, în total un director, trei şefi de secţii, cinci asistenţi în afară de personalul administrativ şi cel tehnic ajutător.



În câmpul de experienţă, în suprafaţă de 10 ha., în trei campanii de lucru, s-au studiat până în prezent un număr însemnat de probleme, cum ar fi: studiul comparativ al varietăţilor de tutun cutivate în ţară, a circa 250 de varietăţi de tutunuri străine, determinarea epocilor celor mai potrivite pentru transplantarea în câmp a diferitelor varietăţi, stabilirea spaţiului potrivit pentru fiecare varietate, a diferitelor lucrări de întreţinere aplicate plantelor în timpul creşterii, a acţiunii diferitelor îngrăşăminte minerale şi organice, a diferitelor sisteme de uscare şi condiţionare a recoltelor etc. Aceste cercetări prin care, în paralel cu cantitatea se urmăreşte şi obţinerea unui tutun de calitate superioară, au dus la precizarea regulilor care trebuie recomandate personalului tehnic al Casei Autonome şi cultivatorilor de tutun. Pe lângă câmpul din Băneasa, pentru experienţele în natură, CAM a înzestrat Institutul cu alte cinci câmpuri în diferite părţi ale ţării: unul la Sulina, lângă Măcin, în Dobrogea; altul la Balta Doamnei, în jud. Ilfov; al treilea la Tămăşeşti, în jud. Vlaşca şi ultimele două în judeţele Arad şi Satu Mare.



Laboratoarele colaborează la desăvârşirea studiilor întreprinse referitor la diferitele probleme. Pe lângă studiul agricol şi chimic al solurilor din diferitele regiuni ale ţării, se studiază probleme de anatomie şi fiziologie a plantei de tutun, iar secţia chimică a ajuns să stabilească definitiv caracteristica chimică a diferitelor clase de tutunuri, care se recoltează în fiecare an de la diferite varietăţi şi în diferite regiuni ale ţării. Studiul chimic complet al tutunurilor noastre s-a făcut pentru prima dată în laboratoarele Institutului, stabilindu-se, pe de o parte, rolul diferitelor grupe de substanţe chimice componente, în legătură cu calitatea tutunului şi acţiunea factorilor externi în variaţia lor şi asupra calităţii. În laboratoarele secţiei de fitopatologie s-a început studiul metodic al bolilor tutunului, care se observă în diverse plantaţii din ţară şi găsirea mijloacelor mai lesnicioase pentru prevenirea sau combaterea lor.




Institutul are o seră la etajul II pentru experienţe; o sală unde se ţin, de două ori pe an, conferinţe profesionale pentru personalul Casei Autonome a Monopolurilor din toată ţara, cu filme, planşe şi tablouri instructive; un muzeu unde se văd scrieri din cele mai vechi despre tutun, despre fumători, despre arta de a fuma; colecţia din Buletinul culturii tutunului înainte de crearea Institutului actual; o colecţie de soiuri din ţara noastră; o colecţie de tutunuri din întreaga lume; colecţii de ţigări.



Instituţii similare mai există în Italia şi în Germania. Cel mai bine utilat este însă al nostru, ceea ce face cinste conducătorilor Casei Autonome a Monopolurilor.

[Text publicat în ziarul Universul din 4 iulie 1932]

Carol al II-lea în vizită la Institutul de la Băneasa, în iulie 1932

Debit de tutun pe bd. Lascăr Catargiu, în 1939

Amplasamentul fostului Institut, în prezent

vineri, decembrie 11, 2009

Bucureştii văzuţi de la etajul doisprezece



La cincizeci de metri altitudine, de jur împrejur, ca pe tavă, se întind Bucureştii celor aproape un milion de locuitori. Centrul umflat în turnuri descreşte spre marginile oraşului până la nivelul câmpului prinzându-şi parcă aşa carapacea de beton de permanenţa pământului.




Cincizeci de metri sub picioarele mele şerpuieşte panglica de granit şi asfalt a străzii. Lunecă pe ea ca bondari maşinile sau ca broaşte ţestoase - rapide bineînţeles; se încovoaie olteni sub greutatea cobiliţelor, aleargă ţigănuşii cu gazete, se grăbesc femei, bărbaţi. Strada e un furnicar mut: până aici tot zgomotu-i ajunge doar zumzet, cum şi priveliştea pierzând din plasticitatea apropierii capătă caracter bidimensional de film "luat" sub un unghi mai interesant.



Seara coboară asupra oraşului văluri de aur şi foc, apoi din ce în ce mai închise văluri cenuşii, se aprind culorile firmelor de neon încoronând câte un bloc, tivind cu linii de lumină verde, roşie, galbenă sau albastră. Pe câte un bulevard sau o stradă mai dreaptă luminile formează şiraguri scânteietoare, ferestrele blocurilor ard pătrăţele ca în felinarele făcute din bostani. Apropos, ştiţi că Bucureştii sunt prost luminaţi? Asta se poate vedea bine de sus, unde stau.

De aici iar se mai pot vedea şi altele care-i rămân ascunse omului de pe strada strânsă între ziduri.






[Imagini şi text preluate din colecţia revistei Realitatea Ilustrată - 1939]

Blocul Belvedere - înainte şi după 1977, de la Raiden.

joi, decembrie 03, 2009

Casa Asigurărilor Sociale

Sediul din Bucureşti al Casei Asigurărilor Sociale - desenat de arh. Ion Ionescu, şeful Serviciului de Arhitectură al C.A.S. - ridicat în Piaţa Lahovary (foto din 1940)

Mihail Ralea - ministru al muncii (şi asigurării sociale) în mai multe guverne între 30 martie 1938 şi 3 iulie 1940 - participă la festivitatea inaugurării sediului din Bucureşti a Casei Asigurărilor Sociale (facsimile din 1940)


Perspectivă asupra imobilului C.A.S. din Piaţa Lahovary, în prezent (de aici)

Sediul Casei Centrale a Asigurărilor Sociale (C.C.A.S.) din Bd. Carol I, desenat într-o manieră Art déco de acelaşi arh. Ion Ionescu (foto din 1940)


Timbru de viză anuală, utilizat odată cu achiziţia carnetului de contributor la asigurările sociale - 1939-1940
Timbre folosite ca dovadă a plăţii cotelor săptămânale pentru contribuţia obligatorie la asigurările sociale, prin lipire pe carnet - perioada 1940-1941 (de aici)

vineri, noiembrie 27, 2009

Alinierea Căii Victoriei



"Rectificarea alinierii Căii Victoriei continuă să preocupe pe dl. Dem I. Dobrescu, primarul general al Municipiului. Dărâmarea imobilului Frascati a dat Palatului Telefoanelor perspectiva reală pe care o are din bulevardul Elisabeta evidenţiind greşeala care s-a făcut prin acordarea autorizaţiei de construcţie pe vechiul traseu al Căii Victoriei.

Crearea pieţei de la Cercul Militar, care este o primă încercare de corectare a traseului Căii Victoriei, nu a dat rezultatul aşteptat, ci chiar contrariul. Faţă de aceste rezultate dl. Dem I. Dobrescu a dat ordin să se studieze o altă modalitate de corectare a alinierii, prin deplasarea axului actual al străzii. Sunt în studiu două soluţii pe care le reproducem în schiţele alăturate. Ambele au ca scop principal să creeze câte o aliniere unică pe porţiunea de la Poştă la Palatul Telefoanelor şi o altă aliniere de le Telefoane la Palatul Regal. În faţa Palatului Telefoanelor, şi într-un caz, şi în altul alinierea s-ar frânge.



Prima soluţie prevede o linie dreaptă de la Podul Senatului la Palatul Telefoanelor. Ar urma să se dărâme clădirile banca Urbană, Prager, Universel, să se desfiinţeze grădina din faţa Casei de Depuneri, să se dărâme jumătate din imobilul Grand Hotel, jumătate din imobilul Socec, să se dărâme imobilul Geschoff care a fost construit de curând, apoi legaţia rusească şi aproape tot imobilul Bulevard. În această soluţie s-ar mai reduce ceva şi din scuarul din faţa Cercului Militar şi s-ar expropria o parte din imobilul în care se află cafeneaua Royal.

Axul Căii Victoriei s-ar deplasa în locul unde se află intrarea în hotelul Bulevard. Pentru reconstruirea clădirilor expropriate s-ar ceda terenurile care rămân prin deplasarea străzii şi chiar partea pe care se află acum strada. Exproprierile necesare reclamă sume enorme care ar depăşi suma de o jumătate miliard, afară de exproprierea casei partidului liberal, care ar urma să completeze şirul dărâmărilor în vederea pieţei care ar urma să se deschidă în faţa Cercului Militar.



Soluţia a doua nu este atât de radicală în ceea ce priveşte dărâmările, dar nici în ceea ce priveşte efectul. S-ar dărâma o parte din imobilul Grand Hotel, ca să se creeze o piaţă în faţa bisericii Zlătari, dar s-ar evita exproprierea Socec. Biserica Zlătari ar fi înconjurată într-un scuar de verdeaţă din care ar pleca în linie dreaptă până în faţa Palatului Telefoanelor noua aliniere a Căii Victoriei. Şi în acest caz s-ar dărâma imobilele Bulevard, Casa Partidului Liberal, Capşa şi celelalte pe partea cu soţ a Căii Victoriei până la strada Regală, dar într-o proporţie mult mai redusă, care ar micşora cheltuielile. Această soluţie nu este însă ceea ce se urmăreşte pentru că axul străzii ar fi de acord cu alinierea faţă de Palatul Telefoanelor, dar strâmbă din nou în faţa librăriei Socec.

Interesant de remarcat cu acest prilej că la studiile ce s-au făcut pe teren s-au aflat şi motivele pentru care Calea Victoriei este atât de strâmbă în prezent. Calea urmează exact marginea unei pante naturale, şi această strâmbă. Diferenţa de nivel între Calea Victoriei şi străzile laterale, atât de pronunţată, a făcut ca racordarea trotuarului din piaţa Cercului Militar între Calea Victoriei, bulevard şi Sărindar să fie o problemă greu de rezolvat."



[Text preluat din Gazeta Municipală, 05 noiembrie 1933, transcris cu ortografia actuală.]

vineri, noiembrie 20, 2009

Maiorul Döring şi hotelul Ambasador



La Bucureşti, în noaptea de 18/19 ianuarie 1941, maiorul de aviaţie german Helmuth Döring, membru al Misiunii Militare Germane stabilite în România şi şef al transporturilor acesteia, este împuşcat mortal. Incidentul are loc în faţa hotelului Ambasador şi este folosit ca pretext de Conducătorul Statului - generalul Ion Antonescu - şi de Mişcarea Legionară pentru o serie de acţiuni care vor deteriora în mod ireversibil situaţia socială din ţară, culminând cu rebeliunea legionară, pogromul de la Bucureşti, sfărşitul Statului Naţional-Legionar şi instituirea unui regim de dictatură militară. Hotelul Ambasador funcţionează în acei ani ca locuinţă pentru ofiţerii misiunii conduse de generalul Erik Hansen.







Hotelul Ambasador fusese inaugurat la 4 mai 1939, fiind desenat de Arghir Culina. Publicaţiile vremii îl descriu ca fiind echipat cu cele mai performante instalaţii sanitare, putând oferi un grad ridicat de confort pentru vizitatorii Bucureştilor.





O schiţă preliminară indică faptul că destinaţia iniţială a Casei Albe nu fusese aceea de hotel, ci de imobil cu locuinţe de vânzare şi prăvălii la parter, aflat în proprietatea arhitectului şi a lui C. Mihăescu (a cărui nume este vizibil pe o firmă de la parter). Parcela cu o formă atipică este exploatată în mod inventiv, pentru a rezulta un plan cu repartizare judicioasă a funcţiunilor necesare.





Imaginea faţadei se bazează pe o compoziţie simetrică şi pe utilizarea unor coloane de ordin colosal. Din cele 12 etaje construite, nivelele superioare sunt retrase, pentru a forma câteva terase cu vedere către noul bulevard mobilat cu clădiri de factură modernistă. Retragerile sunt concepute cu grijă faţă de alinierea la cornişele imobilelor construite pe parcelele adiacente - imobilul ARO şi garajul Ciclop.

Intrarea este marcată prin retragerea pregnantă a faţadei de la frontul construit. Vocabularul folosit pentru ornamentică este de inspiraţie Art déco. În schiţa de faţadă iniţială, caracterul Art déco este mult mai vizibil în partea superioară a compoziţiei, însă punerea ulterioară în operă va suferi în urma unor decizii cu caracter economic. Arghir Culina mai desenase două clădiri reprezentative, de aceeaşi factură, în plin centrul Bucureştilor - hotelul Negoiu, în anul 1929, şi hotelul Union, în 1931.


O imagine din anii 1970 permite observarea diferenţei de nivel (de cinci etaje) faţă de celelalte imobile din frontul bulevardului Take Ionescu / Magheru, aprobată cu încălcarea regulamentului de urbanism în vigoare la acea vreme.

sâmbătă, noiembrie 14, 2009

Construcţii noi în Vatra Luminoasă

În anul 1938 se inaugurează primele locuințe dintr-un nou cartier ridicat prin grija Casei Autonome a Construcțiilor din Ministerul Muncii de la acea vreme. Şirurile de case tip, de ambele părți ale străzii, construite în stilul caselor de pe litoral, cu ferestre largi, cu terase expuse la soare, posedă tot confortul modern al anilor 1930. Casele sunt considerate - într-un spirit mai curând festivist - o realizare frumoasă, o eră nouă pentru obidita clasă muncitoare.



Spre sfârşitul anilor 1930 există mai multe instituţii care au drept obiectiv sprijinul locativ pentru clasele sociale cu resurse mici. A doua în ordinea importanţei realizărilor în materie de locuințe ieftine este Casa Autonomă a Construcțiilor, înfiinţată printr-o lege în 30 mai 1930 cu scopul definit prin art. 2 de ”a înlesni populaţiunei cu mijloace mărginite, dobândirea de cămine proprii”. Statul, prin înfiinţarea acestei instituţii, caută să vină mai mult în ajutorul populaţiei sărace. Prin fondurile pe care le pune la dispoziţie, această instituţie a) poate construi şi vinde cu bani gata sau pe termen lung şi a închiria case şi locuinţe de tip popular şi de tip economic, fie individuale, fie colective, b) poate acorda împrumuturi pe termen lung pentru construcţia de case, c) poate cumpăra terenuri pentru a le vinde în întregime sau în parcele celor pe care îi sprijină, d) poate face operaţiuni de închiriere cu obligaţia de a vinde aceste case după completa lor achitare şi e) poate construi edificii publice în contul statului, judeţului, comunelor şi a instituțiilor de utilitate publică.

Construcţiile vizate sunt de două feluri: locuinţe populare şi locuinţe economice. Locuinţele de tip popular sunt definite de lege în art. 3 ca având cel mult trei încăperi de locuit, bucătărie, cămară de alimente, pivniţă, pod, magazie şi instalaţiile sanitare şi de luminat. Locuinţele de tip economic sunt acele ce cuprind cel mult cinci încăperi de locuit şi dependinţele arătate mai sus. Suprafaţa lor construită nu poate depăşi 250mp.



Categoriile sociale care pot beneficia de avantajele acordate de această instituţie sunt diferite. Primii vizaţi sunt funcţionarii publici definitivi, civili, militari sau eclesiastici, de stat, judeţ, municipiu şi comună, precum şi acei ai instituţiilor ale căror bugete sunt supuse aprobării parlamentului. Alte categorii sociale permise sunt pensionarii, invalizii, văduvele de război şi demobilizaţii. Abia pe locul trei ca prioritate se află muncitorii şi meseriaşii din stabilimentele statului, judeţului şi comunelor, precum şi funcţionarii particulari, muncitorii şi meseriaşii neprevăzuţi mai sus. Măsura în care aceste categorii sociale pot beneficia este reprezentată printr-o cotă de 65% destinată funcţionarilor şi pensionarilor, iar numai o sumă de 20% din fondurile disponibile este destinată invalizilor, muncitorilor şi meseriaşilor. Restul de 15% este destinat celorlalte categorii specificate în lege. Interesant este faptul că la art. 13 din lege se spune că dintre persoanele din aceeaşi categorie ”se vor prefera acelea care posedă un aport personal mai mare, în numerar, în materiale de construcţie ori teren” - ceea ce înseamnă că pătura complet săracă este neglijată prin aceste dispoziţii.

Beneficiarii acestei legi pot primi împrumuturi pe 20-30 de ani în scop de a construi sau pot cumpăra terenuri, case sau locuinţe pe credit cu termen până la 30 de ani. Nu se pot acorda împrumuturi sau vinde o casă fără ca beneficiarul să nu posede ceva: teren, avere imobiliară ce se poate ipoteca, salariu din care se poate reţine până la 50%. Beneficiarii trebuie să depună un avans de 10.000 lei. Suma împrumutată nu poate depăşi valoarea de 300.000 lei. Solicitatorul trebuie să fie asigurat. Sunt preferaţi cei cu vechime, cu drepturi civice şi cei cu familii mai numeroase. Prin aceste clauze, Casa Autonomă a Construcţiilor cu greu poate corespunde scopului pentru care a fost creată - şi anume să înlesnească populaţia cu mijloace mărginite.

Funcţionarii, pensionarii, invalizii şi muncitorii vor plăti jumătate din valoarea ratelor plus dobânda, restul urmând să fie susţinut de Casa Autonomă a Construcţiilor, în cazul în care a) au o locuinţă de tip popular, b) nu au venit mai mare de 150.000 lei anual, c) locuiesc personal în imobil şi d) au cel puţin doi copii minori. De aliniatul d) pot fi scutiţi doar invalizii. Legea prevede o serie lungă de avantaje de care de bucură beneficiarii acestor locuinţe: scutiri de taxe comunale şi impozite de orice natură pe termen lung, în funcţie de tipul locuinţei, dar şi o listă de obligaţii pe care aceştia trebuie să le respecte, inclusiv asigurarea imobilului şi notificarea Casei în cazul oricărei schimbări în gradul şi salariul serviciului, a profesiunei, a capacităţii juridice sau a adresei.

În anul 1930, cu un fond de rulment de 20 milioane dat de stat, Casa Autonomă a Construcţiilor contractează un împrumut de la Soc. Italiană ”Impresse Italiane all Estera” de 5 milioane dolari, cu dobânda de 7%, curs de emisie 88%, cu o dobândă reală de 8%, anuitatea de 12%, la care se adaugă o primă de asigurare în contra morţii şi a incendiului, după vârstă, de la 0,80-3,20%. Din acest fond se ridică un grup de cca. 70 locuinţe individuale în cartierul Cotroceni.

Locuinţa de tip A pentru lucrători

În anul 1934, dintr-un fond de cca. 10 milioane puse la dispoziţie de Casa Asigurărilor Sociale, se realizează un prim lot de 11 clădiri, însumând un total de 22 de apartamente în parcelarea care înlocuieşte plantaţia de duzi a Fundaţiei Vatra Luminoasă destinată ajutorării nevăzătorilor. Se realizează două tipuri de case: tipul A - locuinţe populare pentru lucrători, cu suprafaţa de 36mp de apartament şi tipul B - mai spaţios, numit şi locuinţă economică, având o suprafaţă de 56mp.

Primele case, la inaugurarea din 1938 (probabil pe str. Mateevici Alecu de astăzi)

Cât costă o locuinţă de tip popular în acest nou cartier? Lotul costă în jur de 30.000 lei, iar casa construită în jur de 180.000 lei, în timp ce lucrările edilitare (canal, apă, lumină, pavaje) costă în jur de 30.000 lei pe lot. Totalul preţului unei locuinţe populare tip pentru muncitori este de 240.000 lei, la care se adaugă anuitatea de 14% din costul casei, pe care trebuie să o plătească. Se observă că această instituţie nu produce case ieftine. Mai mult, din lege reiese că realizările acestei instituţii se adresează mai mult funcţionarilor publici şi pensionarilor - prin cota de 65% - şi favorizează pe solicitanţii care deţin avansul de 10%, un bun imobiliar ipotecabil, precum şi pe cei care au un aport mai mare. De notat faptul că în anul 1930 un apartament de lucrător - construit solid, prin oficiile speciale, compus din trei camere, bucătărie şi closet, cu suprafaţa de 50mp - costă la Paris cca. 200.000 lei, la câştiguri lunare aproximativ egale cu un lucrător din România.

vineri, noiembrie 06, 2009

1937 - Palatul Primăriei Capitalei



În urma definitivării şi aprobării planului de sistematizare al Capitalei din anul 1935 sunt lansate câteva concursuri pentru sistematizarea şi amenajarea pieţelor majore, precum şi ridicarea unor edificii publice monumentale, care să redeseneze imaginea Bucureştilor. Raiden ne povesteşte despre sediile Primăriilor pe culori la vremea respectivă şi prezintă câteva din imaginile proiectelor importante prezentate la concursul pentru Palatul Primăriei Capitalei, organizat în anul 1937.

Arh. Prof. Petre Antonescu participă la acest concurs cu două proiecte: primul, în linia noului "stil românesc" adus la scară monumentală, în timp ce al doilea este mai puţin ornamentat şi în linia stilului oficial al vremii. Ambele propuneri respectă îndeaproape amplasamentul şi întinderea indicată în planul de situaţie şi în macheta de amenajare a pieţei Primăriei, în legătură cu arterele de circulaţie şi construcţiile vecine, care însoţesc documentaţia de concurs.



În proiectul al doilea al lui Petre Antonescu, serviciile administraţiei sunt situate şi grupate în funcţie de clădire şi de utilizarea terenului. Pe planul circulaţiei urbane se descriu circulaţii proprii pentru deservirea palatului, prin treceri acoperite şi parcuri de staţionare. Arcade acoperite pentru circulaţie în condiţii de vreme nefavorabilă (soare puternic, ploaie) sunt prevăzute în toate părţile palatului, înconjurând intrarea de onoare.



Parterul este împărţit în trei secţiuni principale, despărţite prin treceri de trăsuri.

Partea centrală adăpostşte sala paşilor pierduţi, care dă acces la scara de onoare către saloanele de recepţie şi sala de festivităţi de la etajul de onoare şi permite accesul, pe sub scara de onoare, către marele hall al părţii publice cu serviciile administrative, printr-o circulaţie dirijată apoi către ieşire. La capetele sălii paşilor pierduţi, două grupuri de scări şi ascensoare permit circulaţii verticale, dinspre partea publică-reprezentativă a palatului spre etajele administrative. Zona cu etajele administrative constă într-un corp de clădire semicircular, pe care se inserează patru aripi de 10 etaje cu birouri, fiecare cu scări separate pentru circulaţia interioară a serviciilor. La bază sunt prevăzute treceri acoperite pentru vehicule pentru fiecare ramură, iar între ele există spaţii pentru staţionare.

Secţiunea din stânga planului adăposteşte serviciile Stării Civile, cu birourile private şi publice, precum şi sălile de căsătorii, grupate pe un hall central. Intrarea se face printr-un pasaj acoperit. Această parte se dezvoltă către piaţă, cu o zonă publică - având intrarea direct din bulevard - incluzând un teatru-cinematograf, cu toate serviciile necesare şi diverse spaţii comerciale la parter.

Secţiunea situată în dreapta reprezintă o galerie, la extremităţile căreia se accede prin pasajul acoperit dintr-o parte şi din bulevardul Carol din cealaltă parte. Această galerie deserveşte corpul de gardă cu intrarea sa particulară şi Serviciul licitaţiilor, împreună cu marele hall al P.T.T.

Compoziţia este încheiată, înspre piaţă, de baza turnului, care adăposteşte vestibulul de intrare a consilierilor municipali şi, spre bulevard, intrarea publicului către sala Consiliului Municipal. Un etaj intermediar, adăpostind în stânga birourile Stării Civile şi în dreapta birourile P.T.T. şi Serviciul Medical, desparte parterul de Etajul de onoare. Aici, scara de onoare ajunge într-o galerie care deserveşte toate sălile de recepţie şi festivităţi, precum şi saloanele Primarului general.



La nivelul Etajului de onoare, centrul compoziţiei este ocupat de marea sală de festivităţi. O loggia acoperită o separă de piaţa publică, iar două saloane pătrate o încadrează fără a afecta perspectiva către sala de bufet. Spre stânga circulaţia conduce la o galerie de artă şi o bibliotecă. Spre dreapta se găsesc saloanele şi biroul Primarului general, în legătură cu administraţia Municipiului, Secretarul general, Ajutorii de primar, ale căror birouri înconjoară marea sală a Consiliului Municipal şi sălile de comisii. Restul etajului este ocupat în centru de clădirea administrativă şi în stânga de teatrul-cinema, restaurantul şi birourile particulare.

Etajul al 2-lea cuprinde în mare parte golurile sălilor etajului de onoare, care prin caracterul lor reclamă o înălţime mai mare. Două saloane suprapuse saloanelor pătrate ale etajului de onoare, legate între ele printr-o galerie formând balcon către sala de festivităţi, completează partea centrală a compoziţiei, mărind caracterul monumental al recepţiei. În partea dreaptă se află biroul Secretarului general - legat de etajul de onoare printr-o scară privată - câteva birouri şi partea superioară a sălii Consiliului municipal, corespunzând cu tribunele publice şi accesele speciale la acestea, fără legătură cu alte servicii. Restul, ca şi etajul inferior, este ocupat în partea centrală de clădirea administraţiei generale, iar în stânga de balconul teatrului, restaurant şi birouri particulare.

Etajul al 3-lea conţine, în partea centrală a planului, ansamblul Muzeului municipal cu galeriile sale de expoziţie, sculptură, pictură etc. Amplasamentul este exprimat în faţadă prin ziduri oarbe, iar iluminatul de realizează prin plafon. Restul planului, precum şi etajul al 4-lea, este ocupat de birouri, cantină, cu excepţia golurilor sălilor de muzeu. Începând cu acest etaj, şi turnul este ocupat de birouri, pe întrega înălţime.

Realizarea acestui proiect, care fusese favorizat de către Municipalitate - mulţumită atât funcţiilor, cât şi influenţei pe care le avea Petre Antonescu la vremea respectivă - a fost întreruptă de evenimentele interne şi internaţionale care au urmat în anii 1940. Odată cu instaurarea comunismului, ideea de a ridica pe maidanul din centrul Bucureştilor un Palat al Primăriei este dată deoparte.

[Imagini şi informaţii preluate din colecţia revistei "Arhitectura", anii 1937-1940]