În joacă şi fără stil, despre stil

În general, prin stil se înţelege totalitatea elementelor (de formă şi conţinut) prin care se caracterizează creaţia unui arhitect, şcoală sau curent, sau chiar a unei epoci. Termenul de stil comportă multiple semnificaţii, uneori chiar contradictorii. Se poate vorbi în ansamblu de stilul unei epoci, luând în considerare suma particularităţilor ce pot fi identificate la mai mulţi arhitecţi. Sub acest raport,  noţiunea de stil se referă îndeosebi la totalitatea mijloacelor de expresie folosite şi la gramatica sau limbajul caracteristic respectivei perioade.

În esenţă, un stil cuprinde un ansamblu organic şi coerent de mijloace, care sunt puse în serviciul expresiei arhitecturale. Mijloacele de expresie pot influenţa în mod decisiv esenţa arhitecturii, dar numai în cazurile în care arhitectul le descoperă sau le dă o altă formă graţie geniului său creator.

Atunci când se apreciază creaţia unui singur arhitect, în mod obligatoriu prin stil se denotă modul în care autorul a asimilat utilizarea mijloacelor de expresie arhitecturală, ceea ce configurează mai precis valoarea intrinsecă specifică creaţiilor sale. În cadrul acestui context, se apreciază poziţia filosofică şi estetică, măiestria artistică, influenţele arhitecturale preluate, elementele noi ce apar, toate acestea comparate şi raportate la alţi arhitecţi, fie din trecut, fie din generaţia proprie. Această analiză de stil se poate lărgi şi la nivel de epocă, dar caracterizarea va fi subiectivă, întrucât se preferă elementele determinante apărute la cei mai reprezentativi arhitecţi ai epocii, dar şi în acest caz contradictorii, pentru că un arhitect nu se repetă – ca viziune formală – în imaginea oferită de un alt arhitect. Datorită acestor raporturi reale, despre o epocă se poate vorbi doar în general, în urma unui efort de abstractizare şi conceptualizare.

Stilul poate avea şi o conotaţie care se substituie noţiunilor de gen arhitectural sau formă arhitecturală. Nu de puţine ori, stilul se confundă cu maniera, preluându-se astfel anumite elemente de vocabular şi sintaxă arhitecturală specifice unei epoci. Manierism există în fiecare perioadă istorică, însă şi aici pot interveni mutaţii şi acţiuni conştient corective.

Noţiunea de stil a fost folosită de şcolile naţionale de arhitectură pentru a sublinia orientarea lor estetică şi filosofică. Nu puţini sunt arhitecţii care au militat cu multă perseverenţă şi cu rezultate de valori inegale pentru definirea şi utilizarea unui „stil naţional”. Formularea respectivă a fost necesară pentru obţinerea unei distincţii între stilul vernacular şi stilul oficial. Chiar şi aici au apărut nuanţe diferite, în funcţie de talentul fiecărui arhitect şi de coerenţa universului reprezentărilor sale artistice. Un stil, chiar şi naţional, este o noţiune care îşi poate schimba esenţa şi forma în decursul timpului.