Imobilul Scala, 1935

Imobilul Scala din Bucureşti a fost ridicat în anul 1935 şi reprezintă o creaţie a lui Rudolf Fränkel, un arhitect de frunte al avangardismului din Berlinul anilor 1930, emigrat în România în vara anului 1933, ca urmare a persecuţiilor regimului nazist îndreptate asupra evreilor.

Rudolf Fränkel a fost elevul lui Erich Mendelsohn, arhitect evreu german, cunoscut în anii 1920 pentru imobilele sale în manieră expresionistă. Începând cu anii 1930, Eric Mendelsohn militează pentru definirea unui nou curent în arhitectura imobilelor cu funcţii publice: funcţionalismul dinamic. Erich Mendelsohn emigrează în 1933 în Anglia.

Imobilul Scala este destinat birourilor, având spaţii comerciale la parter şi adăpostind în interior o sală pentru un cinematograf. Clădirea este remarcabilă în special pentru cele două referinţe subtile la spiritul anilor 1930. Masa construită este structurată în două volume articulate la nivelul străzii.

Volumul din stânga, uşor retras de la frontul construit, este definit de o structură vizuală de tip grilă, slogan stilistic al adepţilor raţionalismului. La început de secol 20, raţionalismul milita pentru stabilirea unei noi ordini sociale şi estetice ca răspuns la traumele majore ale Germaniei: războiul pierdut, ameninţarea unei noi revoluţii şi şocul hipreinflaţiei. Sub influenţa ideologiilor sociale din acea perioadă, erau urmărite minimizarea conflictelor sociale în interiorul Republicii de la Weimar, dar şi obţinerea unei eficienţe ridicate a acţiunilor umane. Ca rezultate în fondul construit, raţionalismul a produs o simplificare a maselor, o reducere a volumelor la elementar, multiplicate prin serialitate şi repetiţie. Nevoile de bază ale individului erau considerate a fi identice, deci satisfacerea lor se preta standardizării şi producţiei de masă. Elementele construite erau structurate în relaţie cu funcţiile îndeplinite, prin utilizarea exclusivă a raţiunii, regulilor şi normelor tehnice. Oraşele riscau astfel să suporte un proces de sărăcire vizuală şi spirituală, de proletarizare prin replicare continuă.

Pornind de la decizia de ruptură ireparabilă faţă de trecut, raţionalismul a determinat apariţia unor speranţe utopice într-un viitor mai bun, posibil pe fondul unui mediu caracterizat de o debusolare socială generală, şi având un impact direct asupra esteticii la modă. Abordarea fundamentală era aceea de eliminare a stilurilor istorice, considerate ca fiind un exerciţiu stupid de recreare nostalgică a unei lumi sociale dispărute. Urma o căutare, construcţie şi stabilire a unei noi ordini, ca reflexie a condiţiilor moderne ale existenţei umane. Realitatea urma să fie tratată în mod frust, contribuind la adâncirea breşei cu trecutul. Din punct de vedere ideologic, prin reprezentanţii săi, raţionalismul susţinea că estetica modernistă poate transforma omul şi societatea, determinând generarea unei noi etape de armonie şi creativitate. De aici până la ideologiile de stânga mai era doar un pas.

Volumul din dreapta, predominant, reprezintă un manifest al noii estetici definite de Erich Mendelsohn, în încercarea acestuia de a construi o critică a raţionalismului şi de a defini o nouă abordare a funcţionalismului strict. Cele două volume sunt separate vizual prin decroşare la nivelul faţadei, rămânând articulate organic, într-o metaforă de plasare a rădăcinilor funcţionalismului în raţionalism.

În anii 1930, Erich Mendelsohn, profesor al lui Rudolf Fränkel, milita pentru transformarea spaţiului urban într-un spaţiu estetic însufleţit. Arhitectura urma să preia sub aspect formal atributele funcţionalismului strict: liniile drepte şi evitarea culorilor. Din punct de vedere ideologic, referinţa fundamentală era deplasată de la abordarea uniformă, standardizată a indivizilor, către o abordare umanistă. Construcţia urma să fie rezultatul unui proces determinat exclusiv de necesităţile fundamentale ale omului, ca răspuns la cerinţele de utilizare zilnică. Sub acest principiu, imobilele, ca şi maşinile, erau considerate ca extensii ale organismului uman, concept revoluţionar pentru spaţiul construit. Spre deosebire de răceala raţionalismului şi funcţionalismului, noua abordare a arhitecturii urmărea definirea şi conservarea specificităţii geografice şi istorice ca o negaţie a tipizării şi serializării. Oraşele constituiau individualităţi ce nu puteau fi uniformizate.

Din această perspectivă umanistă, imobilele erau rearticulate în relaţie cu viaţa străzilor şi cu spaţiile neconstruite. Noul sistem de principii evita crearea unei societăţi marcate de monotonie, dominate de mase inconsistente şi lipsite de viaţă. Erich Mendelsohn era încrezător în geniul creator al individului, care ar putea determina valoarea şi frumuseţea unei clădiri, prin utilizarea inteligentă a principiilor raţionalismului şi funcţionalismului strict, prin negarea civilizaţiei mecaniciste. Walter Gropius, militant principal al raţionalismului, era convins că frumuseţea unei clădiri este rezultatul exclusiv al armoniei dintre formă şi funcţie, al efortului conjugat al artiştilor şi meseriaşilor, şi nu al unui singur creator, de a deriva forma din funcţiile furnizate de spaţiul construit, prin utilizarea de reguli raţionale.

După Erich Mendelsohn, marea arhitectură era determinată nu numai de relaţia formă-funcţie, ci şi de stabilirea unei legături organice între funcţie şi dinamism. Funcţionalismul era privit doar ca o precondiţionare a arhitecturii, ca un set obligatoriu de cerinţe tehnice, de la care creatorul trebuia să plece în tentativa de ştergere a graniţelor dintre real şi ireal, raţiune şi simţire, limite şi infinit. Arhitectura putea prinde viaţă.

Volumul din dreapta respectă regulile formale ale noului funcţionalism, numit de Erich Mendelsohn "dinamică arhitecturală". Curbura structurii, lipsa ornamentaţiei, finisajele mate şi netede, atenţia asupra iluminatului prin benzile de ferestre mobilizează masa construită într-o formă arhitecturală cu o expresie spaţială dinamică. Anvelopa curbă a volumului determină mişcarea oamenilor la nivelul trotuarului, a maşinilor pe artera de circulaţie, a ochiului în procesul de percepţie. Structura este organică în relaţie cu spaţiul vecin neconstruit prin magazinele de la parter, care au ferestre largi, ce permit nu numai expunerea mărfurilor, dar şi vizibilitatea directă asupra spaţiului din interiorul clădirii. Ferestrele nu mai sunt simple goluri pentru iluminare naturală, ci un mijloc complex de expresie a dinamismului în unghiul dintre cele două străzi. Masa construită se dizolvă în spaţiu, benzile de beton nu mai au greutate. Pe timpul nopţii, benzile iluminate din interior modifică percepţia asupra volumului, devenind linii directoare, metaforă a ritmului modern şi a mişcării.

Volumul constituie o expresie a modului în care Erich Mendelsohn concepea tensiunea dinamică ca latenţă energetică a materialelor folosite: beton, metal, sticlă. Admirator al lui Einstein, Mendelsohn privea relaţia dintre funcţie şi dinamică ca posibilitate a fiecărui material de a genera energie, ca tensiune între static şi mişcare. Dinamica arhitecturii era condiţia fundamentală a modernismului, mediator între tradiţie şi progres.

Semnificaţia arhitecturală a imobilului Scala derivă din vigoarea relaţiei dintre volumele construite şi spaţiul adiacent, din consecinţele proporţiilor sale organice şi din referinţele subtile la calităţile spirituale ale anilor 1930. Imobilul Scala este veridic şi sincer faţă de sine.