Banca Ardeleană

Astăzi puteți vedea doar câteva fotografii, fără nici o istorie. În aceste fotografii apare un imobil care a adăpostit o instituție de credit și economii cu capital român și maghiar, cunoscută îndeobște sub numele de bancă.



Banca Ardeleană S.A.R. Cluj a fost înființată după Marea Unire, în 1919, și a urmat soarta multor altor instituții și imobile naţionalizate în anul 1948. Destinul imobilului din strada Ion Ghica nr. 5 este similar cu cel al imobilelor din lista de aici.



În anul 1937 participarea Băncii Ardelene (Erdelyi Bank) la industria română o situa pe locul cinci între băncile din România, în timp ce participarea similară a Băncii de Credit Român o situa pe aceasta din urmă pe locul întâi, fiind cea mai puternică bancă din România la acel moment.

Capitalul Băncii de Credit Român era controlat de o structură de acţionariat majoritar engleză şi franceză, permiţând jucarea unui rol important în "naţionalizările" din timpul celui de-al doilea război mondial. BdCR a servit drept paravan protecţiei continue a intereselor străine în Romănia.

Banca Ardeleană, imobil desenat de I.D. Berindei - faţada principală către strada Ion Ghica

Vedere din hala ghişeelor spre intrare. Astăzi hala este închisă în dreptul grilajului cu un glasvand de PVC.

Vedere dinspre intrare către hala ghişeelor

Sala de consiliu

Numele arhitectului şi al antreprizei constructoare, astăzi 

Faţada principală a imobilului, astăzi

Imobilul MICA

Imobilul, situat pe Calea Victoriei, în apropierea Palatului Regal, a fost proiectat iniţial pentru birourile Societăţii Minelor de Aur "MICA" şi ale altor societăţi afiliate, dar şi pentru apartamente. Societatea Anonimă Română MICA a fost înfiinţată în 1920 la Brad şi a fost cel mai mare producător de aur din România interbelică. Ea a fost naţionalizată în 1948.

Imobilul se compune din două tronsoane: primul, conţinând locuinţe pentru funcţionari şi situat în partea din spate a parcelei, realizat în 1931 şi al doilea, situat la stradă şi conţinând birouri şi prăvălii, în 1937. Ambele construcţii au fost realizate după planurile lui Duiliu Marcu. În 1937 a fost necesară modificarea planurilor de ansamblu, pentru o mai bună racordare între tronsoane.

Faţada imobilului în 1946

Tronsonul din 1931 se compune din 42 de apartamente, fiecare cu un mic vestibul, un hol-sufragerie, 2-3 camere de dormit, oficiu, bucătărie, cămară, toaletă, cameră de baie, dulapuri în perete. În bucătării s-au instalat maşini de gătit electrice sau cu gaz. Pardoseala intrărilor, toaletelor, camerelor de baie, bucătăriilor şi oficiilor s-a executat din plăci de gresie mici; pereţii au fost placaţi cu faianţă. Celelalte încăperi sunt pardosite cu parchet de stejar. Această parte a imobilului, conţinând şi 7 magazine, este deservită de trei scări principale, trei ascensoare principale şi alte trei de serviciu.

Clădirea are 7 etaje şi s-a executat şi s-a executat cu schelet de beton armat: pereţii despărţitori din zidărie de cărămidă, tâmplăria de lemn; izolarea fonică din plăci de plută. Ca instalaţii: încălzire centrală cu apă caldă, tuburi de cădere a deşeurilor menajere şi crematoriu pentru gunoaie, spălătorie şi uscătorie mecanică; camere de baie.

---

Tronsonul din 1937, ocupând terenul dinspre stradă, are 7 etaje şi conţine 140 de birouri cu anexele lor. Parterul este ocupat de prăvălii. Curtea interioară, de 20 x 20 m, în mijlocul căreia se află un bazin cu joc de apă înconjurat de iarbă şi flori, era utilizată parţial sau total în timpul verii de o cofetărie în aer liber. Circulaţia verticală a acestei noi aripi este asigurată prin două scări comode şi două ascensoare.

Planul parterului

Diferitele încăperi de la parter, care au acces din curtea interioară, sunt legate în afară printr-un pasaj acoperit, executat din dale de sticlă. Această curte-grădină asigură în timpul verii o temperatură plăcută, fiind totodată izolată de zgomotul străzii.

Curtea interioară, situată între cele două tronsoane ale imobilului

Cofetăria situată la parterul imobilului

Cele 7 etaje sunt ocupate de birouri. La primul etaj, pe acelaşi palier cu birourile, la cererea beneficiarului s-au adăugat o sală de întruniri pentru 400 de persoane, având o mică scenă, un foaier spaţios şi un bufet. Vestiarele publicului sunt la parter, în legătură cu vestibulul de sosire. Deasupra sălii de reuniuni a fost instalată o spaţioasă sală de gimnastică cu anexele necesare.

Planul etajului I

Planul etajelor II-V

Etajele 6 şi 7 sunt retrase de la aliniere, în conformitate cu dispoziţiile regulamentului de construcţii al oraşului. Etajul 7 a fost amenajat pentru un club; el cuprindea un hol de sosire, birouri, o sală de joc, o mică sală de lectură, toalete, oficii, precum şi o terasă mare spre stradă.

Planul etajului VII

Metoda de construcţie este aceeaşi ca la aripa clădită în 1931. Faţada dinspre stradă este executată din piatră. Vitrinele prăvăliilor sunt din metal alb inoxidabil. Ferestrele glisante sunt şi ele metalice în întreg imobilul. Izolarea fonică verticală şi orizontală este asigurată prin utilizarea plutei. Casele scărilor sunt placate cu marmură de Carrara, iar treptele cu marmură verde de Arni.

Faţada imobilului în 1946

Toate instalaţiile sunt invizibile. Iluminatul este indirect în sala de reuniuni, în holuri, în sala de consiliu, în cabinetul directorului general şi în cofetăria de la parter. Atât sala de întruniri, cât şi cofetăria au fost înzestrate cu încălzire şi ventilaţie de aer condiţionat. Suprafaţa construită este de 1.800 mp la parter, iar volumul construit de 56.000 mc.

În anii puterii populare, imobilul devine sediul unor întreprinderi de stat, în perioada celui de-al doilea guvern Chivu Stoica (1957-1961) figurând ca sediu al Ministerului Industriei Bunurilor de Consum (MIBC).

Faţada imobilului de la Calea Victoriei în 1960

Imobilul Mica - între Hotelul Athénée Palace şi Hotelul Splendid-Parc - văzut din Calea Victoriei, din faţa Palatului Regal.

Urmează câteva imagini cu ceea ce a rămas din imobilul Mica, după ce o parte din acesta s-a prăbuşit în timpul cutremurului din 4 martie 1977.

-------------------------------------------------------
Reclamă a SAR Minieră MICA la 1936

Societatea "Mica" a achiziţionat în luna mai 1920, cu suma de 15.000.000 mărci, proprietăţile miniere din România (localizate în zona Brad) ale Soc. “Harkotschen Berwerke und Chemischen Fabriken zu Schwelm und Harkorten Aktiengesellschaft” din Gotha (Germania), societate care devenise în acel moment cea mai mare exploatare auriferă din Europa. Datorită greutăţilor întâmpinate de către întreaga industrie minieră în timpul Primului Război Mondial (când s-au exploatat mai mult filoanele de cupru şi plumb, de aceste două metale având nevoie industria de armament) şi în primii ani de după acest război, proprietăţile miniere ale societăţii germane, care se confrunta şi ea cu mari probleme financiare, au fost puse sub sechestru. Societatea "Mica" le-a achiziţionat şi dezvoltat, devenind până la naţionalizarea din 1948 cel mai mare producător de aur din România şi, în acelaşi timp, cea mai importantă societate minieră implicată în extracţia metalelor preţioase din partea centrală şi de sud-est a Europei.

"Patru sunt liniile de direcţie ale acestei acţiuni: sănătate, muncă, minte şi suflet." Acesta era principiul de bază al doctrinei MICA în privinţa angajaţilor săi. 19 ani, din 1920 pînă în 1939, a durat exploatarea zăcămintelor de aur din zonă de către societatea MICA. 19 ani în care "investitorul", deşi a primit în plin lovitura recesiunii economice mondiale din 1929-1932, nu doar că a contribuit la creşterea Produsului Intern Brut al ţării, dar a lăsat urme adânci în viaţa localnicilor.

Societatea MICA a contribuit de la întărirea mentalităţii de a fi fideli locului până la chestiuni practice: ctitorii de cult, aşezăminte culturale la sate, ateneu cu sală de spectacole de 150 de locuri, cămine culturale, opt biblioteci, şcoli primare în satele din jurul Bradului, şcoală profesională, sanatoriul TBC, dispensare medicale, baie publică, un complex de magazine şi un cvartal de locuinţe la Gurabarza, săli de gimnastică, terenuri de sport, case de ajutor reciproc şi multe altele.

Întregul capital plasat de Societatea MICA era românesc, iar beneficiul a rămas în ţară. Între acţionarii Societăţii se numărau atât membri ai Consiliului de administraţie, oameni politici, industriaşi, oameni de afaceri, cadre tehnice, administrative, angajaţi, chiar şi muncitori (pentru aceştia din urmă revenind 2.000 de acţiuni), dar şi diverse instituţii şi societăţi industriale şi de credit. Cel mai important acţionar al societăţii, precum şi principalul ei conducător între anii 1920-1948, a fost ing. Ion P. Gigurtu, care a deţinut 7,37% din capitalul social al acesteia. Primul preşedinte al consiliului său de administraţie a fost generalul Alexandru Averescu, ales în anii 1920, respectiv 1922-1924. În perioada 1928-1938 acesta a avut doar calitatea de membru în Consiliul de administraţie al Societăţii. Între 1920-1921, respectiv 1926-1932 funcţia de preşedinte a acestui organism a revenit generalului Constantin Coandă, cunoscut om politic în perioada interbelică. Tot el a deţinut, în 1920, respectiv 1922-1924, şi funcţia de vicepreşedinte.

-------------------------------------------------------

La numărul 101 în Calea Victoriei există în prezent un imobil cu curte interioară și fântână fără joc de apă, de data aceasta. Gangul de acces către curtea interioară are aceeași poziție asimetrică față de axa de simetrie a imobilului şi este pavat cu plăci mici de gresie, care se regăsesc şi la imobilul ARO Palace, a lui Horia Creangă. Pavajul poate fi datat interbelic.

Accesul prin gang, în curtea interioară
Detaliu de pavaj în curtea interioară, latura de nord
Fântâna din curtea interioară

Spațiile pentru prăvălii situate la parterul imobilului respectă, cu mici modificări, planul parterului așa cum era el descris la 1946 și 1960. Numărul de travei este acelaşi. În plus, aspectul şi partiul parterului este tipic pentru arhitectura anilor 1930. Prăvălia de la stradă, din stânga - fosta cofetărie - este acum partiţionată pentru închiriere la diverse buticuri.

Ceea ce diferă sunt următoarele:
1. Imobilul are 6 etaje vizibile în faţada de la stradă şi respectă linia cornișelor de la imobilele vecine. Al şaptelea etaj este retras.
2. Fațada nu mai respectă desenul inițial. Au fost eliminate riglele şi profilele verticale, au fost ataşate balcoane de tip comunist, fenestrarea a fost simplificată. Totuși, panourile laterale ale faţadei sunt acoperite cu parament de piatră, atipic pentru anii 1970-1980, în timp ce restul imobilului este tencuit banal.
3. În curtea interioară, din cele trei laturi cu destinaţie de locuinţă s-a conservat doar latura din fundul parcelei, aflată într-o stare degradată.

Opinia mea este că acest imobil a suferit avarii majore la cutremurul din 1977, după cum s-a întâmplat cu multe clădiri de pe Calea Victoriei. Au fost salvate: parterul cu curtea interioară, latura dinspre stradă şi latura din fundul parcelei. Latura dinspre stradă a fost repartiţionată, folosind aceeaşi structură de rezistenţă, primind o faţadă anostă şi destinaţia de locuinţă. Pentru panourile laterale ale fațadei au fost folosite plăci recuperate din imobilul avariat. Latura din spate a fost reparată, cu cheltuieli minime. Fântâna a fost și ea refăcută parțial.

Detaliu de finisaj al panoului lateral stânga
Aspect al fațadei, în prezent, cu balcoane tipic comuniste

Este posibil să mă înşel, însă coincidenţele sunt destul de multe, mai ales la nivelul parterului care, încă o dată, poate fi datat istoric fără nici un dubiu.

-------------------------------------------------------

Daca trei oameni îți spun că ești beat, te duci să dormi, fără îndoială! Mai ales când nu citești articolele scrise de cei pasionați și mai ales comentariile la acestea. Da, m-am înșelat, imobilul MICA nu este la nr. 101, ci la numărul 63, unde îi stă mult mai bine fostei sale curți interioare, așa cum se vede în figura alăturată.



Imobilul MICA a fost sever avariat în urma seismului din 4 martie 1977. Ceea ce a putut fi păstrat din partea din spate a imobilului a fost refolosit în noul complex hotelier București, ridicat pe același loc în anii 1980.

Palatul Radiodifuziunii

Casa Radiofoniei, proiectată de un colectiv sub conducerea arhitecţilor Beral, Garcea şi Ricci, reprezintă în proiectul iniţial exemplul tipic al unei arhitecturi funcţionaliste, cosmopolite. Început pe sărăcia de idei a exprimării directe a construcţiei realizând arhitectura nudă, ostilă, a structurei aparente de beton armat, proiectul a fost restructurat în urma criticilor Comisiei de Avizare, pe ideea folosirii moştenirii clasice. Proiectul care se execută acum reprezintă un serios pas înainte, cu toate urmele unor influenţe cosmopolite.

Macheta Palatului Radiodifuziunii din 1953

1952

Complexul Casei Radiofoniei este menit să adăpostească serviciile administrative, tehnice şi de exploatare ale Comitetului de Radio. Într-un viitor apropiat complexul va fi astfel complectat, încât va putea satisface nu numai nevoile radiofoniei, dar şi ale televiziunei în faza experimentală.

O altă machetă a Palatului Radiodifuziunii din 1953

Proiectarea Casei Radiofoniei a început în anul 1949. În vara aceluiaş an s-au turnat şi o bună parte din fundaţii, astfel că la finele lunii Decembrie 1949, cadrele de beton armat ale uneia dintre aripile complexului erau gata ridicate pe înălţimea celor 6 etaje. Amplasamentul construcţiei a fost în primul rând dictat de existenţa nucleului iniţial al Radiodifuziunei şi în acelaş timp de o serie de condiţii tehnice specifice Radiofoniei. Acest amplasament prin încadrarea lui de vechi străzi bucureştene, cu un traseu frământat, ridică o serie de piedici în organizarea arhitectonică a maselor mari ale ansamblului. Axul principal al compoziţiei a fost trasat pe bisectoarea unghiului format de străzile adiacente, ax pe care se va trasa şi o nouă arteră legând una dintre străzi cu piaţa ce se proiectează în faţa Casei Radiofoniei. Dificultatea unghiului ascuţit format de cele două străzi adiacente a fost soluţionată prin arcuirea faţadei principale, care formează astfel unghiuri de 90 de grade cu faţadele laterale.

Imagine de pe şantierul din timpul construcţiei corpului administrativ. Imobilul a fost dat în funcţiune la 27 noiembrie 1952.

În privinţa utilizării terenului, necesitatea imperioasă de a utiliza fiecare metru pătrat de teren - de două ori preţios: atât prin nevoia unei suprafeţe utile construite cât mai întinse, cât şi pentru valoarea intrinsecă a terenului în centrul oraşului - a dus la exploatarea maximă pe limita perimetrului, fără rezalituri şi fără jocuri de volume generos diferenţiate.

În 1949 ne lipsea o documentare clar exemplificată a plasticei unei arhitecturi realiste. Aceasta, cât şi lestul credinţei greşite, că exprimarea strict funcţională a planului poate crea frumosul, a produs confuzii şi a îngreunat munca arhitecţilor. Exprimarea pur constructivă sau funcţională, care este valabilă în inginerie, nu este la fel de valabilă în arhitectură, unde are ca rezultantă o imagine arhitectonică săracă, cu un caracter ascetic şi ostil. Or, menirea arhitecturii este de a crea, de a armoniza şi a organiza cadrul urbanistic şi arhitectural, oglindind viaţa poporului, prezentul lui, visurile lui de viitor, materializând înţelegerea şi preţuirea frumosului. Şi acest frumos se referă nu numai la faţade, ci la închegarea însăşi a compoziţiei arhitecturale, la ordonarea întregului plan.

Colectivul de proiectare al Casei Radiofoniei a fost preocupat în primul rând de rezolvarea funcţiunilor tehnice ale complexului, care să asigure în condiţii optime desfăşurarea elaborării, coordonării, emiterii şi transmiterii programelor. Întregul "proces tehnologic" cu serviciile principale şi anexele lor, a fost organizat în mai multe corpuri de înălţimi diferite, îmbrăţişând un corp central de 11 etaje, dominat de o colonadă ce formează un coronament clădirii.

Am arătat că forma terenului, complexitatea programului, considerente tehnice şi economice, cât şi termenele scurte între începerea proiectării şi punerea în operă, ridicau piedici serioase nu numai în rezolvarea temei, dar mai ales în exprimarea plastică a edificiului. Soluţia nu putea veni prin eludarea dificultăţilor, ci numai prin adâncirea şi stăpânirea lor. Compunerea planului pe o tramă cu o cadenţă uniformă, şi marele număr de etaje al faţadelor nu îngăduiau utilizarea cu succes a canoanelor clasice, oarecum rigide. Utilizarea însă a elementelor clasice într-o interpretare nouă s-a dovedit calea de urmat; bogăţia ornamentaţiei fiind subordonată proporţiei volumelor şi importanţei lor ca destinaţie.

Complexul Casei Radiofoniei, în afara încăperilor pur tehnice şi a birourilor, are ca extrem de importantă componentă, un mare Studiou de Concert. Pe ansamblul acestei săli, cu foaierele şi anexele sale, s-a pus accentul unei plastici mai pronunţate şi în faţadă. Intrarea publicului se face printr-un portic monumental, sprijinit pe pile cu antablamentul decroşat la fiecare pilastru şi decorat cu statui la partea superioară. Capitelele sunt inspirate după cele de la Hurezi iar profilele sunt interpretate într-o modenatură simplificată.

Un studiu pentru foyerul principal

Un alt studiu pentru foyerul principal

Proporţia golurilor prin verticalitatea lor accentuată tinde să de avânt faţadelor. Uşile de intrare au bogate decoraţiuni în alamă. Faţadele laterale ale foaierelor sub aceeaşi înălţime de cornişă au o arhitectură mai plată, pentru ca interesul privitorilor să se oprească pe motivul central al intrării. Masa foaierelor este legată de complexul administrativ prin două articulaţii, cari marchează în acelaşi timp eşirile laterale. Jocul frământat de volume, de umbre şi lumini al sălii de concert se proiectează în mod fericit pe masele liniştite şi ample ale grupurilor administrative şi tehnice. Înălţimile diferite ale acestor grupuri formează un crescendo plăcut ochiului şi se termină cu o colonadă sveltă ce înconjoară restaurantul de la ultimul etaj. În unele studii, coronamentul ansamblului, colonada, era complectată cu o serie de pinacoli, care aduceau o vibraţie vizuală suplimentară prin dantelarea lor pe cer.

În ceeace priveşte faţadele corpurilor ce adăpostesc serviciile tehnice şi administrative, ele sunt mai simple, cu un soclu înalt ce înglobează parterul şi cu o cornişă proporţionată să sublinieze înălţimea volumelor. Ornamentaţia în general va utiliza inspiraţia motivelor tradiţionale dar nu într-o folosire mecanică. Trăsăturile fundamentale vor fi conservate într-o interpretare ce va corespunde epocii noastre.

În soluţia iniţială, faţada laterală spre Sud, de pildă, avea aproape 80 de metri şi se oprea la limita vechiului imobil ce urma să fie conservat. Acum însă, se pune problema extinderii complexului cu încă 100 de metri, astfel că această faţadă se va desfăşura, numai la corpul de birouri, pe 180 m. Altă dată, în Bucureşti, unde proprietatea particulară fărâmiţase terenurile, cu greu se puteau realiza fronturi de faţade unitare de asemenea amploare. Pentru a da impresia de monumental, faţadele erau tocate în 3 sau chiar 5 corpuri, cu câte un mic număr de goluri fiecare şi cu diferenţe de planuri slab indicate. Proiectanţii Casei Radiofoniei îşi propun să trateze marile faţade laterale cu volume mari, de sine stătătoare, în care ritmul golurilor să fie accentuat din loc în loc cu balcoane şi balustrade. Principiul a fost realizat de arhitectul sovietic Joltovschi cu strălucite rezultate.

Imobil din Moscova, semnat I.V. Joltovski (1933-1934)

Problemele plastice nu s-au rezumat însă numai la faţade. Stilul în arhitectură este în primul rând unitatea între lucrurile mari şi lucrurile mici. Fie că a fost problema decorării unei săli de conferinţe sau a unui foaier, fie că era problema unei balustrade sau a unei uşi, colectivul de proiectare a socotit că acestea trebue temeinic studiate ca să întregească exprimarea arhitectonică. Frământările colectivului nu au fost zadarnice. Dacă nu întotdeauna eforturile erau îndreptate dela început pe o cale justă, critici constructive ajutau la îndrumarea şi revizuirea principiilor.

Arhitecţii trebuie să lupte cu hotărâre pentru ca operele lor să fie la înălţimea măreţiei vremii noastre, a realizărilor minunate ale poporului, corespunzând exigenţelor artistice sporite ale acestuia şi contribuind la desvoltarea lor.

[Probleme plastice la Casa Radiofoniei, Arh. L. Garcea, din periodicul Arhitectura şi Urbanism, an III, nr.1-2,Bucureşti, 1952]

1965

Centrul de cultură care este Casa Radioteleviziunii se găseşte strâns între două străzi deopotrivă de înguste, şi anume str. Nuferilor şi str. Temişana. Suprafaţa redusă a terenului a impus să se meargă în înălţime. Astfel, aripile de pe alinierea trotuarelor au 26 m până la acoperiş. Ele flanchează simetric volumul central şi mai înalt (42 m) care, de o formă prelungă şi îngustă ca o lamă curbată, este aşezat de-a curmezişul pe direcţiile uşor înclinate una faţă de alta ale celor două străzi. Înaintea acestui volum dominant apare mai scundă, de o curbură inversă, masa arhitectonică fără ferestre a marelui studio construit mai târziu. Apoi, coborând gradual şi mai joase, se conturează zidurile oarbe ale foaierelor şi, în cee din urmă, iese în relief puternic porticul de acces al publicului la concerte.

Vedere generală a Palatului Radiodifuziunii

Ansamblul, de un neobişnuit modelaj spaţial, se impune prin jocul maselor suprapuse, sprijinindu-se între ele, crescute parcă una din alta. Plastica generală şi aranjamentul simetric vor fi avantajate de la distanţă, prin sistematizarea zonei învecinate. Astfel se prevede în faţa intrării la studioul de concerte o piaţă, din colţurile căreia sunt plănuite să pornească două artere noi. Ambele vor asigura vederea edificiului de departe, una dinspre Gara de Nord, celaltă dinspre Academia militară.

Intrarea principală în studioul de concerte din Palatul Radiodifuziunii

Faţă de capacitatea limitată a studiourilor pentru înregistrare şi transmisiuni, se simţea mai de mult nevoia unei săli vaste, potrivită în special muzicii simfonice executate de o amplă formaţie orchestrală şi cor. Lacuna a fost umplută prin construcţia marelui studio de concerte cu 1.000 de locuri.

Forma terenului disponibil a dictat modul de amplasare a sălii şi împărţeala încăperilor anexe şi a degajamentelor pentru circulaţia personalului artistic şi tehnic, în legătură cu celelalte corpuri de clădire. Din punct de vedere funcţional au primat, fireşte, considerentele acustice. Ele nu se referă numai la difuzarea propriu-zisă a sunetelor muzicale; perceperea optimă a acestora comportă măsuri de izolare a construcţiei, pentru ca zgomotele exterioare să nu pătrundă înăuntru. Sala, ca un trapez, se îngustează către podium; pereţii laterali nefiind paraleli se evită efecte de amplificare. Este de amintit că, acum un secol, compozitorul Richard Wagner, pe vremea când acustic sălilor de spectacole nu avea caracterul ştiinţific de astăzi, recursese intuitiv la aceeaşi formă de plan când a conceput localul Operei din Bayreuth, cunoscutul centru muzical german.

Vedere generală a studioului de concerte din Palatul Radiodifuziunii

Plafonul noului studio a fost executat din piese prefabricate din ipsos, lipsite de vibraţii proprii. Pereţii sunt, pe toată înălţimea sălii, acoperiţi cu lemn, şi anume cu panouri îmbrăcate în furnir exotic de avodire (esenţă africană, de culoare gălbuie-deschisă), încadramentele fiind de stejar şi paltin masiv. Interesant este că forma tăbliilor a fost condiţionată de acustică, ele fiind inegale ca mărime, contur şi grosime şi dispuse alternativ. Astfel se asigură reflectarea unei cât mai extinse game de frecvenţe a vibraţiilor, de la sunete foarte grave până la cele mai acute. Pe jos, s-a folosit linoleum, fabricat în ţara noastră, din materiale sintetice.

Orga, acţionată electric, e cea mai mare din Europa (pentru studiouri de radio) şi a fost executată în R.S. Cehoslovacă după un proiect întocmit în ţară. Pe podium, căruia îi serveşte ca fundal, orga cu numeroasele-i tuburi de felurite dimensiuni şi culori, atrăgând privirile publicului, constituie un adevărat decor. Pupitrul ei de comandă şi pianele orchestrei se pot coborâ în subsol cu ajutorul unei trape ascensor şi apar doar când programul concertelor o cere.

Sala e izbutită nu numai ca rezolvare a exigenţelor tematice cu mijloacele tehnicii perfecţionate, într-un domeniu cu totul aparte. Elementele funcţionale sunt expresiv exteriorizate într-o sinteză de artă şi ştiinţă. De factură modernă, foaierele se caracterizează prin modalităţi decorative simple. Materialele, de nuanţe delicate, se armonizează plăcut. Discrete, dar sugestive, sunt efectele iluminatului general cu surse directe şi altele ascunse în scafe, sistem mixt dovedit foarte odihnitor pentru ochi.

Studioul de concerte 

în 1961 (foto Agerpres)

Fototeca online a comunismului românesc / Cota : 38/1978

Aspect din timpul desfăşurării lucrărilor Consfătuirii de lucru cu prim-secretarii şi secretarii cu probleme agricole ai comitetelor judeţene de partid.(1-3.II.1978)

2009

Revenirea în actualitate şi în practică a unor arhitecţi importanţi ai perioadei interbelice (Duiliu Marcu, Octav Doicescu), sau afirmarea prin lucrări monumentale a celor care lucraseră cu monştri sacri ai perioadei interbelice au cu siguranţă de-a face cu această curbare spre trecut (şi) a arhitecturii româneşti. Nu este lipsit de interes să menţionăm – apropo de aceste recurenţe ale arhitecturii româneşti - că Horia Maicu a fost şef de proiect atât la Sala Palatului, cât şi la Teatrul Naţional (varianta construită), iar, pe de altă parte, Tiberiu Ricci, arhitectul-cheie din echipa Sălii Palatului şi a televiziunii de pe Calea Dorobanţi din Bucureşti, provenea din firma lui Duiliu Marcu unde, de asemenea, pare să fi jucat un rol esenţial. Unele continuităţi, teme recurente şi evidente filiaţii între Regia monopolurilor (azi Ministerul Industriei) de pe Calea Victoriei, Casa Radio (de pe str. Nuferilor/General Berthelot) şi TVR, sau între Palatul Victoria, Ministerul Trasporturilor şi Sala Palatului se explică aşadar mai degrabă prin supravieţuirea aceloraşi autori sau a învăţăceilor ce le-au fost apropiaţi decât prin misterioase şi metafizice încrengături stilistice ce ar traversa prin capilaritate cezura războiului.

[Augustin Ioan, de aici]

Clădirea Rectoratului din Citta Universitaria (Roma, 1932-1935), desenat de Marcello Piacentini (1881-1960), exponentul de frunte al arhitecturii de stat în timpul regimului fascist din Italia

Imagine de ansamblu a Palatului radiodifuziunii în 2009, cu sprijinul bing.com

Vezi şi un film despre un alt imobil renumit din Bucureşti, semnat de Tiberiu Ricci.