Palatul Radiodifuziunii

Casa Radiofoniei, proiectată de un colectiv sub conducerea arhitecţilor Beral, Garcea şi Ricci, reprezintă în proiectul iniţial exemplul tipic al unei arhitecturi funcţionaliste, cosmopolite. Început pe sărăcia de idei a exprimării directe a construcţiei realizând arhitectura nudă, ostilă, a structurei aparente de beton armat, proiectul a fost restructurat în urma criticilor Comisiei de Avizare, pe ideea folosirii moştenirii clasice. Proiectul care se execută acum reprezintă un serios pas înainte, cu toate urmele unor influenţe cosmopolite.

Macheta Palatului Radiodifuziunii din 1953

1952

Complexul Casei Radiofoniei este menit să adăpostească serviciile administrative, tehnice şi de exploatare ale Comitetului de Radio. Într-un viitor apropiat complexul va fi astfel complectat, încât va putea satisface nu numai nevoile radiofoniei, dar şi ale televiziunei în faza experimentală.

O altă machetă a Palatului Radiodifuziunii din 1953

Proiectarea Casei Radiofoniei a început în anul 1949. În vara aceluiaş an s-au turnat şi o bună parte din fundaţii, astfel că la finele lunii Decembrie 1949, cadrele de beton armat ale uneia dintre aripile complexului erau gata ridicate pe înălţimea celor 6 etaje. Amplasamentul construcţiei a fost în primul rând dictat de existenţa nucleului iniţial al Radiodifuziunei şi în acelaş timp de o serie de condiţii tehnice specifice Radiofoniei. Acest amplasament prin încadrarea lui de vechi străzi bucureştene, cu un traseu frământat, ridică o serie de piedici în organizarea arhitectonică a maselor mari ale ansamblului. Axul principal al compoziţiei a fost trasat pe bisectoarea unghiului format de străzile adiacente, ax pe care se va trasa şi o nouă arteră legând una dintre străzi cu piaţa ce se proiectează în faţa Casei Radiofoniei. Dificultatea unghiului ascuţit format de cele două străzi adiacente a fost soluţionată prin arcuirea faţadei principale, care formează astfel unghiuri de 90 de grade cu faţadele laterale.

Imagine de pe şantierul din timpul construcţiei corpului administrativ. Imobilul a fost dat în funcţiune la 27 noiembrie 1952.

În privinţa utilizării terenului, necesitatea imperioasă de a utiliza fiecare metru pătrat de teren - de două ori preţios: atât prin nevoia unei suprafeţe utile construite cât mai întinse, cât şi pentru valoarea intrinsecă a terenului în centrul oraşului - a dus la exploatarea maximă pe limita perimetrului, fără rezalituri şi fără jocuri de volume generos diferenţiate.

În 1949 ne lipsea o documentare clar exemplificată a plasticei unei arhitecturi realiste. Aceasta, cât şi lestul credinţei greşite, că exprimarea strict funcţională a planului poate crea frumosul, a produs confuzii şi a îngreunat munca arhitecţilor. Exprimarea pur constructivă sau funcţională, care este valabilă în inginerie, nu este la fel de valabilă în arhitectură, unde are ca rezultantă o imagine arhitectonică săracă, cu un caracter ascetic şi ostil. Or, menirea arhitecturii este de a crea, de a armoniza şi a organiza cadrul urbanistic şi arhitectural, oglindind viaţa poporului, prezentul lui, visurile lui de viitor, materializând înţelegerea şi preţuirea frumosului. Şi acest frumos se referă nu numai la faţade, ci la închegarea însăşi a compoziţiei arhitecturale, la ordonarea întregului plan.

Colectivul de proiectare al Casei Radiofoniei a fost preocupat în primul rând de rezolvarea funcţiunilor tehnice ale complexului, care să asigure în condiţii optime desfăşurarea elaborării, coordonării, emiterii şi transmiterii programelor. Întregul "proces tehnologic" cu serviciile principale şi anexele lor, a fost organizat în mai multe corpuri de înălţimi diferite, îmbrăţişând un corp central de 11 etaje, dominat de o colonadă ce formează un coronament clădirii.

Am arătat că forma terenului, complexitatea programului, considerente tehnice şi economice, cât şi termenele scurte între începerea proiectării şi punerea în operă, ridicau piedici serioase nu numai în rezolvarea temei, dar mai ales în exprimarea plastică a edificiului. Soluţia nu putea veni prin eludarea dificultăţilor, ci numai prin adâncirea şi stăpânirea lor. Compunerea planului pe o tramă cu o cadenţă uniformă, şi marele număr de etaje al faţadelor nu îngăduiau utilizarea cu succes a canoanelor clasice, oarecum rigide. Utilizarea însă a elementelor clasice într-o interpretare nouă s-a dovedit calea de urmat; bogăţia ornamentaţiei fiind subordonată proporţiei volumelor şi importanţei lor ca destinaţie.

Complexul Casei Radiofoniei, în afara încăperilor pur tehnice şi a birourilor, are ca extrem de importantă componentă, un mare Studiou de Concert. Pe ansamblul acestei săli, cu foaierele şi anexele sale, s-a pus accentul unei plastici mai pronunţate şi în faţadă. Intrarea publicului se face printr-un portic monumental, sprijinit pe pile cu antablamentul decroşat la fiecare pilastru şi decorat cu statui la partea superioară. Capitelele sunt inspirate după cele de la Hurezi iar profilele sunt interpretate într-o modenatură simplificată.

Un studiu pentru foyerul principal

Un alt studiu pentru foyerul principal

Proporţia golurilor prin verticalitatea lor accentuată tinde să de avânt faţadelor. Uşile de intrare au bogate decoraţiuni în alamă. Faţadele laterale ale foaierelor sub aceeaşi înălţime de cornişă au o arhitectură mai plată, pentru ca interesul privitorilor să se oprească pe motivul central al intrării. Masa foaierelor este legată de complexul administrativ prin două articulaţii, cari marchează în acelaşi timp eşirile laterale. Jocul frământat de volume, de umbre şi lumini al sălii de concert se proiectează în mod fericit pe masele liniştite şi ample ale grupurilor administrative şi tehnice. Înălţimile diferite ale acestor grupuri formează un crescendo plăcut ochiului şi se termină cu o colonadă sveltă ce înconjoară restaurantul de la ultimul etaj. În unele studii, coronamentul ansamblului, colonada, era complectată cu o serie de pinacoli, care aduceau o vibraţie vizuală suplimentară prin dantelarea lor pe cer.

În ceeace priveşte faţadele corpurilor ce adăpostesc serviciile tehnice şi administrative, ele sunt mai simple, cu un soclu înalt ce înglobează parterul şi cu o cornişă proporţionată să sublinieze înălţimea volumelor. Ornamentaţia în general va utiliza inspiraţia motivelor tradiţionale dar nu într-o folosire mecanică. Trăsăturile fundamentale vor fi conservate într-o interpretare ce va corespunde epocii noastre.

În soluţia iniţială, faţada laterală spre Sud, de pildă, avea aproape 80 de metri şi se oprea la limita vechiului imobil ce urma să fie conservat. Acum însă, se pune problema extinderii complexului cu încă 100 de metri, astfel că această faţadă se va desfăşura, numai la corpul de birouri, pe 180 m. Altă dată, în Bucureşti, unde proprietatea particulară fărâmiţase terenurile, cu greu se puteau realiza fronturi de faţade unitare de asemenea amploare. Pentru a da impresia de monumental, faţadele erau tocate în 3 sau chiar 5 corpuri, cu câte un mic număr de goluri fiecare şi cu diferenţe de planuri slab indicate. Proiectanţii Casei Radiofoniei îşi propun să trateze marile faţade laterale cu volume mari, de sine stătătoare, în care ritmul golurilor să fie accentuat din loc în loc cu balcoane şi balustrade. Principiul a fost realizat de arhitectul sovietic Joltovschi cu strălucite rezultate.

Imobil din Moscova, semnat I.V. Joltovski (1933-1934)

Problemele plastice nu s-au rezumat însă numai la faţade. Stilul în arhitectură este în primul rând unitatea între lucrurile mari şi lucrurile mici. Fie că a fost problema decorării unei săli de conferinţe sau a unui foaier, fie că era problema unei balustrade sau a unei uşi, colectivul de proiectare a socotit că acestea trebue temeinic studiate ca să întregească exprimarea arhitectonică. Frământările colectivului nu au fost zadarnice. Dacă nu întotdeauna eforturile erau îndreptate dela început pe o cale justă, critici constructive ajutau la îndrumarea şi revizuirea principiilor.

Arhitecţii trebuie să lupte cu hotărâre pentru ca operele lor să fie la înălţimea măreţiei vremii noastre, a realizărilor minunate ale poporului, corespunzând exigenţelor artistice sporite ale acestuia şi contribuind la desvoltarea lor.

[Probleme plastice la Casa Radiofoniei, Arh. L. Garcea, din periodicul Arhitectura şi Urbanism, an III, nr.1-2,Bucureşti, 1952]

1965

Centrul de cultură care este Casa Radioteleviziunii se găseşte strâns între două străzi deopotrivă de înguste, şi anume str. Nuferilor şi str. Temişana. Suprafaţa redusă a terenului a impus să se meargă în înălţime. Astfel, aripile de pe alinierea trotuarelor au 26 m până la acoperiş. Ele flanchează simetric volumul central şi mai înalt (42 m) care, de o formă prelungă şi îngustă ca o lamă curbată, este aşezat de-a curmezişul pe direcţiile uşor înclinate una faţă de alta ale celor două străzi. Înaintea acestui volum dominant apare mai scundă, de o curbură inversă, masa arhitectonică fără ferestre a marelui studio construit mai târziu. Apoi, coborând gradual şi mai joase, se conturează zidurile oarbe ale foaierelor şi, în cee din urmă, iese în relief puternic porticul de acces al publicului la concerte.

Vedere generală a Palatului Radiodifuziunii

Ansamblul, de un neobişnuit modelaj spaţial, se impune prin jocul maselor suprapuse, sprijinindu-se între ele, crescute parcă una din alta. Plastica generală şi aranjamentul simetric vor fi avantajate de la distanţă, prin sistematizarea zonei învecinate. Astfel se prevede în faţa intrării la studioul de concerte o piaţă, din colţurile căreia sunt plănuite să pornească două artere noi. Ambele vor asigura vederea edificiului de departe, una dinspre Gara de Nord, celaltă dinspre Academia militară.

Intrarea principală în studioul de concerte din Palatul Radiodifuziunii

Faţă de capacitatea limitată a studiourilor pentru înregistrare şi transmisiuni, se simţea mai de mult nevoia unei săli vaste, potrivită în special muzicii simfonice executate de o amplă formaţie orchestrală şi cor. Lacuna a fost umplută prin construcţia marelui studio de concerte cu 1.000 de locuri.

Forma terenului disponibil a dictat modul de amplasare a sălii şi împărţeala încăperilor anexe şi a degajamentelor pentru circulaţia personalului artistic şi tehnic, în legătură cu celelalte corpuri de clădire. Din punct de vedere funcţional au primat, fireşte, considerentele acustice. Ele nu se referă numai la difuzarea propriu-zisă a sunetelor muzicale; perceperea optimă a acestora comportă măsuri de izolare a construcţiei, pentru ca zgomotele exterioare să nu pătrundă înăuntru. Sala, ca un trapez, se îngustează către podium; pereţii laterali nefiind paraleli se evită efecte de amplificare. Este de amintit că, acum un secol, compozitorul Richard Wagner, pe vremea când acustic sălilor de spectacole nu avea caracterul ştiinţific de astăzi, recursese intuitiv la aceeaşi formă de plan când a conceput localul Operei din Bayreuth, cunoscutul centru muzical german.

Vedere generală a studioului de concerte din Palatul Radiodifuziunii

Plafonul noului studio a fost executat din piese prefabricate din ipsos, lipsite de vibraţii proprii. Pereţii sunt, pe toată înălţimea sălii, acoperiţi cu lemn, şi anume cu panouri îmbrăcate în furnir exotic de avodire (esenţă africană, de culoare gălbuie-deschisă), încadramentele fiind de stejar şi paltin masiv. Interesant este că forma tăbliilor a fost condiţionată de acustică, ele fiind inegale ca mărime, contur şi grosime şi dispuse alternativ. Astfel se asigură reflectarea unei cât mai extinse game de frecvenţe a vibraţiilor, de la sunete foarte grave până la cele mai acute. Pe jos, s-a folosit linoleum, fabricat în ţara noastră, din materiale sintetice.

Orga, acţionată electric, e cea mai mare din Europa (pentru studiouri de radio) şi a fost executată în R.S. Cehoslovacă după un proiect întocmit în ţară. Pe podium, căruia îi serveşte ca fundal, orga cu numeroasele-i tuburi de felurite dimensiuni şi culori, atrăgând privirile publicului, constituie un adevărat decor. Pupitrul ei de comandă şi pianele orchestrei se pot coborâ în subsol cu ajutorul unei trape ascensor şi apar doar când programul concertelor o cere.

Sala e izbutită nu numai ca rezolvare a exigenţelor tematice cu mijloacele tehnicii perfecţionate, într-un domeniu cu totul aparte. Elementele funcţionale sunt expresiv exteriorizate într-o sinteză de artă şi ştiinţă. De factură modernă, foaierele se caracterizează prin modalităţi decorative simple. Materialele, de nuanţe delicate, se armonizează plăcut. Discrete, dar sugestive, sunt efectele iluminatului general cu surse directe şi altele ascunse în scafe, sistem mixt dovedit foarte odihnitor pentru ochi.

Studioul de concerte 

în 1961 (foto Agerpres)

Fototeca online a comunismului românesc / Cota : 38/1978

Aspect din timpul desfăşurării lucrărilor Consfătuirii de lucru cu prim-secretarii şi secretarii cu probleme agricole ai comitetelor judeţene de partid.(1-3.II.1978)

2009

Revenirea în actualitate şi în practică a unor arhitecţi importanţi ai perioadei interbelice (Duiliu Marcu, Octav Doicescu), sau afirmarea prin lucrări monumentale a celor care lucraseră cu monştri sacri ai perioadei interbelice au cu siguranţă de-a face cu această curbare spre trecut (şi) a arhitecturii româneşti. Nu este lipsit de interes să menţionăm – apropo de aceste recurenţe ale arhitecturii româneşti - că Horia Maicu a fost şef de proiect atât la Sala Palatului, cât şi la Teatrul Naţional (varianta construită), iar, pe de altă parte, Tiberiu Ricci, arhitectul-cheie din echipa Sălii Palatului şi a televiziunii de pe Calea Dorobanţi din Bucureşti, provenea din firma lui Duiliu Marcu unde, de asemenea, pare să fi jucat un rol esenţial. Unele continuităţi, teme recurente şi evidente filiaţii între Regia monopolurilor (azi Ministerul Industriei) de pe Calea Victoriei, Casa Radio (de pe str. Nuferilor/General Berthelot) şi TVR, sau între Palatul Victoria, Ministerul Trasporturilor şi Sala Palatului se explică aşadar mai degrabă prin supravieţuirea aceloraşi autori sau a învăţăceilor ce le-au fost apropiaţi decât prin misterioase şi metafizice încrengături stilistice ce ar traversa prin capilaritate cezura războiului.

[Augustin Ioan, de aici]

Clădirea Rectoratului din Citta Universitaria (Roma, 1932-1935), desenat de Marcello Piacentini (1881-1960), exponentul de frunte al arhitecturii de stat în timpul regimului fascist din Italia

Imagine de ansamblu a Palatului radiodifuziunii în 2009, cu sprijinul bing.com

Vezi şi un film despre un alt imobil renumit din Bucureşti, semnat de Tiberiu Ricci.