Un relief

Raoul Überbein nu era iubit în capitală. Toată considerația pentru medalia sa de salvator și pentru înspăimîntătoarea sa rîvnă ; dar omul acesta nu era un concetățean agreabil, un coleg plăcut, un funcționar ireproșabil. Cei mai bine intenționați vedeau în el un om ciudat, cu un fel de a fi îndîrjit și nefericit în truda sa neostoită, un om care nu știa ce este duminica, repaosul, destinderea, și care, după împlinirea datoriei, nu se pricepea să fie un om printre oameni.

Acest fiu natural al unei aventuriere se ridicase prin muncă, fără mijloace materiale, din adîncurile societății, dintr-o tinerețe sumbră și fără perspective, printr-o voință dîrză, pînă la treapta de învățător, de titrat universitar, de profesor de liceu ; ajunsese - ”obținuse” cum spuneau unii - să fie chemat la colegiul de la ”Fazanerie” ca profesor al unui principe din neam de mare duce ; și, cu toate acestea, nu-și afla odihnă, satisfacție, bucuria tihnită a vieții.

Dar viața, cum remarcase foarte adecvat un cap deștept în legătură cu doctorul Überbein, viața nu se rezolvă în cadrul profesiunii și al realizărilor, ci își are cerințele și îndatoririle ei pur omenești, a căror ignorare înseamnă un păcat mai greu decît o anumită jovialitate față de sine și față de alții, în domeniul muncii ; și, oricum, nu se poate considera o personalitate armonioasă decît cel care știe să dea fiecărui lucru - profesiunii și faptului de a fi om, vieții și realizării - ceea ce este al său.

Lipsa de sentiment colegial al lui Überbein trebuia să influențeze în defavoarea lui. Evita orice sociabilitate față de tovarășii de profesiune ; iar relațiile sale de prietenie se limitau la o persoană dintr-o altă ramură a științei, un medic și specialist în boli de copii cu puțin simpaticul nume de Sammet, care avea dealtfel multă clientelă și cu care poate că Überbein se potrivea în privința anumitor trăsături de caracter.

Doar extrem de rar - și atunci doar ca o favoare - participa la masa permanentă care îi reunea pe profesorii de liceu, după truda și povara zilei, la un pahar de bere, la un joc de cărți, la un schimb de idei liber asupra chestiunilor publice ; în rest își petrecea serile - după cum se știa de la gazda sa - și o mare parte din noapte cu munca științifică, în camera sa de lucru - în timp ce culoarea feței îi devenea, în mod constant, mai vineție, iar în ochi i se citea efortul excesiv.

Autoritățile se văzuseră determinate, la scurtă vreme după reîntoarcerea sa de la castelul ”Fazaneria”, să-l numească profesor definitiv. Ce mai voia să ajungă? Director? Profesor universitar? Ministru al învățămîntului? Un lucru era sigur și anume că, în lipsa de măsură și neostoiala rîvnei sale, se ascundea - sau mai curînd nu se mai ascundea - lipsa de modestie și aroganța.

Comportarea lui, felul lui fanfaron de a vorbi tare și tăios supăra, enerva, îndîrjea. Față de colegii mai în vîrstă sau de superiorii din corpul profesoral nu păstra tonul care s-ar fi cuvenit. Se purta părintește cu oricine, de la director pînă la cel mai mărunt profesor suplinitor ; iar felul său de a vorbi despre sine, ca despre un om care ”a dat cu nasul prin multe”, și de a se fuduli cu ”destin și tărie încordată”, manifestînd totodată un binevoitor dispreț față de toți cei ”care n-au nevoi” și care ”își aprind dimineața un trabuc”, era fără îndoială plin de îngîmfare.

Elevii îl iubeau și el obținea rezultate excelente, asta-i adevărat. Dar, în rest, doctorul avea mulți dușmani în oraș, mai mulți decît nici prin vis nu i-ar fi trecut ; iar rezerva generală, cum că influența lui asupra prințului n-ar fi fost chiar de dorit, fu exprimată pînă și de o parte din presă...

[Thomas Mann - Alteţă regală, traducere de Mihai Isbăşescu]