Refacerea Teatrului Naţional

Liniştea unei ore de vacanţă mi-a permis să ascult la radio Londra descrierea plină de mândrie şi entuziasm a localului unui vestit teatru londonez: "Drury Lane". Creat în 1663, acest teatru a văzut jucând pe marii actori Garrick, Kean, Charles Kembb, Mrs. Siddons, întreg repertoriul shakespearian, opera etc. Localul distrus în acest lung răstimp de două, de trei ori de incendiu, a fost totdeauna reclădit, păstrându-i-se caracterul său, cu dragostea caracterizată de cultul trecutului în Anglia.

Soarta clădirii Teatrului Naţional din Bucureşti, distrus de bombele germane în August 1944 pare a fi alta!

Cu câţiva ani mai înainte, gravul cutremur din 10 Noiembrie 1940 atinsese şi clădirea acestui Teatru, prin dărâmarea frontoanelor mari ale scenei şi distrugerea unei părţi din mobilier, a sălilor anexe etc. Cu această ocazie, fiind chemat de conducerea legionară din acea vreme, imediat după cutremur, mi s-a pus chestiunea: Teatrul trebuie dărâmat şi înlocuit cu un vast local modern ce va răspunde noilor concepţiuni şi ideologii. Sunt fericit a fi ştiut să răspund Directorului General din acea vreme, după examinarea atentă a distrugerilor suferite de clădire, că dărâmarea localului Teatrului Naţional ar fi o crimă, la care nu voiesc să iau parte; aceeaşi părere a susţinut şi răposatul arhitect H. Creangă, deşi poate interese profesionale ar fi justificat alt răspuns.

Dârzenia răspunsurilor noastre a făcut ca teatrul să fie reparat şi să servească încă trei ani scopurilor de artă căreia fusese destinat.

În August 1944 însă, bombardamentul sălbatic german a incendiat clădirea Teatrului şi daunele provocate au fost cu mult mai mari.

Chemat în toamna 1944 de dl. Victor Eftimiu, directorul general al Teatrului, a-mi da cu părerea ca specialist, am propus, după o examinare amănunţită a clădirii, execuţia imediată a unui acoperiş protector în beton peste zidurile existente. Lucrarea se putea executa în trei luni graţie materialelor de care dispuneam şi oferta prezentată indica costul cca LEI O SUTĂ MILIOANE. Ulterior urmau să se execute, în interiorul liber de orice construcţii de susţinere, amenajările şi instalaţiile cerute de o modernizare eventuală a scenei, instalaţiunilor şi mobilierului.

Împrejurările au făcut ca oferta mea să rămâie fără răspuns şi ca astăzi să vedem că lucrările de dărâmare ale clădirei au fost începute. Unele informaţiuni indică o cheltuială de vreo două miliarde lei pentru dărâmarea zidăriilor fără însă a se cunoaşte astăzi nici proiectul viitorului teatru, nici devizul realizării sale.

Fiind vorba de o clădire de interes public a cărei vechime apropie o sută ani, credem că hotărârea luată prin dărâmarea zidăriilor rămase este o soluţiune greşită ce nu ţine seama de numeroase realităţi prea evidente.

Lăsând altora - şi presa a publicat diferite articole în acest sens - rolul de a arăta importanţa păstrării unui vechi şi reuşit local de artă, din puţinele ce s-au menţinut în ţara noastră, voi enumera argumentele tehnice ce cred că nu trebuiesc neglijate atunci când se ia o hotărâre atât de gravă:

1. Amplasamentul actualului local nu poate fi sporit mult, el fiind complet limitat pe cele patru laturi.

2. Dimensiunile interioare ale sălii şi ale scenei au fost perfect echilibrate, chiar în concepţia de azi a sălilor de teatru celor mai moderne.

3. Acustica sălii de spectacol, adăpostită de ziduri masive, a fost considerată totdeauna drept excelentă.

4. Zidăriile rămase sunt solide, bine fundate şi reprezintă astăzi o valoare foarte substanţială, pe lângă că scurtează simţitor termenul de realizare a unei noi lucrări.

5. Există posibilitatea unor ameliorări interioare atât în ceea ce priveşte foyerul şi serviciile garderobei, cât şi eventual a coridoarelor de circulaţie.

Iată argumentele suficiente cred, care ar duce la concluziunea unei refaceri a vechei săli a Teatrului Naţional, căreia credem că ar trebui să i se păstreze atât arhitectura veche, cât şi dispoziţia lojilor, culoarea şi detaliul decorativ. Va fi suficient a se moderniza instalaţiile generale de încălzire, mecanismele scenice, insalaţia electrică, proiectoare etc., spre a se aduce teatrul, din punct de vedere tehnic, la nivelul unei săli moderne de acest fel.

Şi aşa considerată problema, greutăţile de realizare nu vor fi prea reduse. Ţinând seama de lipsurile din ce în ce mai simţite în articole tehnice de tot felul, pentru care calea importului este aproape inexistentă, putem spune că refacerea clădirii Teatrului Naţional va pune suficiente probleme tehnice greu de soluţionat azi.

Nu mai vorbim de costul noilor lucrări! Şi atunci, care ar fi raţiunea dărâmării zidăriilor existente şi chiar a unor corpuri anexe - depozitele de decoruri, clădirea Direcţiei, magazii etc. - atunci când lipsa unui proiect de local viitor în numeroasele probleme ce se vor pune după dărâmare nu pot decât să ducă la realizarea pentru anii ce vin a unui nou "loc viran" în centrul oraşului?

Exprim părerea că nici acum nu ar fi prea târziu, pentru ca pe baza unei chibzuite examinări, să se păstreze tot ceea ce a rămas din vechiul Teatru Naţional şi să se pornească imediat la refacerea lui, aşa cum ni l-a dăruit ctitorul său. Numeroase exemple de localuri de teatru realizate în Bucureşti în ultimul an ne fac a crede că, în cel mult 6-8 luni şi cu o cheltuială redusă, vom putea regăsi sala cunoscută a succeselor lui Millo, Liciu şi Aristiţa Romanescu, care a servit de şcoală vieţii teatrale româneşti, păstrând totodată o clădire a trecutului, de care ţara întreagă poate fi mândră.

Inginer Emil Prager

[Jurnalul de dimineaţă, 15 ianuarie 1947]

Fotografie a Teatrului, realizată în 14 august 1944, după bombardamentele aliate, de RADOR