Dărâmarea Teatrului Naţional

Din primul moment când târnăcoapele au început să lovească de zor şi să fărâmiţeze zidurile rămase din clădirea bombardată de nemţi, în presă au început o serie de proteste, mai mult decât explicabile când e vorba de soarta acestui teatru atât de drag bucureştenilor şi întregii ţări, dar bineînţeles total displăcute celor care au hotărât darâmările. Crezând că va închide pe loc discuţia, la 24 ianuarie trecut, Ministerul Artelor a dat publicităţii un comunicat tăios, dar care nu lămurea absolut nimic. Şi, natural, seria de articole a continuat, fără ca măcar un singur glas să se fi auzit în apărarea dărâmătorilor.

Într-un articol pe care-l destinasem şi eu Jurnalului de Dimineaţă arătam, aproape acum o lună o serie de date şi fapte în legătură cu refacerea Teatrului Naţional, hotărâtă şi pusă serios în studiu în 1944, ca să ajungă în 1947 la o decizie diametral opusă, ce se traduce actualmente prin dărâmările unanim dezaprobate de opinia publică. [..]

După părerea generală, se comite nu numai greşeala gravă, dar şi, din anumite puncte de vedere, un sacrilegiu. Ambele ar fi fost evitate dacă se respectau hotărârile forurilor legale şi competente ce fuseseră consultate în toamna 1944. Într-adevăr, atât o Comisie specială instituită de Ministerul Lucrărilor Publice, la cererea celui al Artelor, ca să-şi dea avizul asupra posibilităţilor de refacere cât mai grabnică a Teatrului Naţional, cât şi Consiliul Superior al Arhitecturii, pe atunci existent în M.L.P.C., au dezbătut problema pe larg, în octombrie 1944, şi au opinat cu unanimitate pentru refacerea cât mai fidelă a vechiului local, cu ameliorarea circulaţiei din jurul sălii de spectacol şi a anexelor ei, şi cu mărirea şi modernizarea scenei şi instalaţiilor. Avizele acestea fiind aprobate de miniştrii respectivi, s-a trecut de îndată la măsuri pentru începerea studiilor, cu gândul ca, în primăvara următoare să se pornească lucrările pe şantier. La 5 decembrie 1944, prin Decizie Ministerială, au fost făcute numiri şi s-au dat însărcinări unor Comisii să organizeze şi să controleze activitatea în vederea refacerii Teatrului. În acelaşi timp a fost angajat un cunoscut inginer constructor, să studieze amănunţit rezistenţa zidurilor şi fundaţiilor, iar o echipă de arhitecţi, sub conducerea Decanului Facultăţii de Arhitectură, dl. Arhitect Grigore Ionescu, a fost însărcinată să întocmească proiectul de refacere, ţinând seamă de recomandările de ameliorări din avizele de mai sus.

Toate aceste organe, astfel create, au putut să intre în acţiune în cursul iernii 1944-1945. Important este că echipa de arhitecţi a studiat cu asiduitate şi a întocmit planuri la scara de 5mm pentru trei soluţii de refacere, dintre care una - cea recomandată pentru a se realiza - păstra aproape în întregime fundaţiile şi zidurile vechi, obţinând totuşi, degajamentele necesare sălii de spectacol şi mărirea suficientă a scenei şi anexelor ei. Aceste proiecte există şi pot convinge că refacerea era nu numai posibilă, că şi cât se poate de avantajoasă din toate punctele de vedere: material, constructiv, artistic - fără a vorbi de punctul de vedere sentimental şi moral, de continuarea unei tradiţii abia înfiripate, de respectarea unui trecut cultural glorios.[...]

Din nenorocire, tot ceea ce se hotărâse şi se lucrase în vederea reconstrucţiei teatrului, a fost anulat şi oprit după 6 martie 1945. Noul ministru al Artelor, dl. M. Ralea, după o ezitare de câteva luni, conformându-se normativelor primite, a hotărât să instituie concurs printre arhitecţi, pentru planuri. Or, câtă vreme se cerea o refacere cât mai fidelă, cu utilizarea la maximum a resturilor existente,- şi nu se auzise până atunci nici un glas autorizat sau măcar neautorizat, care să preconizeze altceva - concursul n-avea obiect, şi nu putea da vreun rezultat, cum nici n-a dat. Era nevoie, de fapt, de studii migăloase şi competente, şi nu de soluţii originale, care să fie căutate pe calea concursului public. În schimb, acesta implica o cheltuială inutilă, şi mai ales pierderea de timp, singurul punct de vedere din care se constată că a dat ce-i drept roade din plin: dovadă că s-au pierdut până acum doi ani, în care timp singura schimbare de situaţie a fost autorizarea unui mare bloc pe Câmpineanu, în coasta Teatrului, acolo unde era natural şi unde se şi ceruse să se prevadă extinderea anexelor lui, pe locul unor clădiri ce fuseseră total distruse de către bombardament.

Dar faimosul concurs a mai păcătuit şi printr-un program cu totul neprecis, căci prevăzând reconstrucţia vechiului local, şi preconizând folosirea temeliilor şi zidurilor rămase în picioare, - în care scop avea ca anexă memoriul inginerului expert [...] - nu preciza că se cere refacerea cât mai fidelă a părţii publice, sală de spectacol, foyere, etc. lăsând concurenţilor oarecare latitudini insuficient conturate. Dacă se urmărea refacerea fidelă, concursul nu avea obiect; dacă se intenţiona realizarea unei construcţii radical modificate, utilizarea resturilor devenea iluzorie şi nu mai putea reprezenta o economie tot atât de interesantă nici ca timp, nici de bani; iar despre o construcţie cu totul nouă, programul nu mai pomenea nimic, nicăieri, dar ar fi implicat desigur dărâmările de astăzi, şi ar fi făcut inutile toate datele din program, privitoare la zidurile şi fundaţiile existente.

În aceste condiţii n-a fost pentru nimeni nici o mirare că rezultatul concursului a fost neconcludent. Pe baza lui s-a hotărât doar să se angajeze autorii celor trei proiecte mai bine apreciate, ca împreună să întocmească proiectul definitiv, din combinarea avantajelor remarcate la câte o parte din fiecare soluţie. S-a ajuns astfel la recrutarea unei echipe, formată din opt valoroşi arhitecţi, împărţiţi însă în trei grupe cu concepţii diferite.

Rezultatul adevărat îl vedem astăzi: toate cele trei soluţii au fost înlăturate şi echipa a primit instrucţiuni să întocmească proiectul unei construcţii cu totul noi, cu insăşi aşezarea şi orientarea modificată, cu o nouă sistematizare a străzilor şi cartierului înconjurător, şi cu o mare piaţă în faţă.

Cum s-a ajuns la această hotărâre? Care au fost motivele şi cine le-a apreciat temeinicia? De ce s-a înlăturat hotărârea anterioară de refacere cât mai fidelă, asupra căreia existase un acord unanim? Ce foruri legale de specialitate au fost consultate la luarea noii hotărâri? Pe de altă parte, această nouă hotărâre, care implică dărâmarea totală a rămăşiţelor, şi libertatea de a nu mai ţine seama de nimic din ce se găsea împrejur, - străzi, alinieri, pieţe etc. - nu a creat, abia acum, condiţiile în care un concurs public devenea indicat? Cu cât mai mult va costa noua clădire, cu toate amenajările şi exproprierile dimprejur, şi de unde se vor lua sumele enorme ce vor fi necesare? Câte zeci de ani va cere realizarea tuturor acestora, în situaţia în care ne găsim şi din care nu se ştie când vom putea ieşi? Si mai ales, cum s-a putut face abstracţie totală de sentimentul public, de ataşamentul tuturor pentru grăitoarele resturi din Teatrul pe care l-am avut, cu acustica lui minunată, şi cu tot ce a însemnat el, în decurs de un veac aproape împlinit, în mişcarea noastră culturală?

[Prof. ing. D. A. Stan în Jurnalul de Dimineaţă, 9 aprilie 1947]

Scuar constituit peste fundaţiile rămase după demolarea Teatrului Naţional, care a durat până în anul 2005, când au început lucrările pentru hotelul aflat în prezent pe acest amplasament.

O parte din scuarul şi peronul din faţa fostului Teatru Naţional - în fotografie, în stânga jos - a  constituit platforma pe care s-a amplasat monumentul tipografilor ucişi în ziua de 13 decembrie 1918 (această dată a fost numele purtat de Str. Ion Câmpineanu înainte de anul 1990).