vineri, iunie 26, 2009

Palatul Radiodifuziunii

Casa Radiofoniei, proiectată de un colectiv sub conducerea arhitecţilor Beral, Garcea şi Ricci, reprezintă în proiectul iniţial exemplul tipic al unei arhitecturi funcţionaliste, cosmopolite. Început pe sărăcia de idei a exprimării directe a construcţiei realizând arhitectura nudă, ostilă, a structurei aparente de beton armat, proiectul a fost restructurat în urma criticilor Comisiei de Avizare, pe ideea folosirii moştenirii clasice. Proiectul care se execută acum reprezintă un serios pas înainte, cu toate urmele unor influenţe cosmopolite.

Macheta Palatului Radiodifuziunii din 1953

1952

Complexul Casei Radiofoniei este menit să adăpostească serviciile administrative, tehnice şi de exploatare ale Comitetului de Radio. Într-un viitor apropiat complexul va fi astfel complectat, încât va putea satisface nu numai nevoile radiofoniei, dar şi ale televiziunei în faza experimentală.

O altă machetă a Palatului Radiodifuziunii din 1953

Proiectarea Casei Radiofoniei a început în anul 1949. În vara aceluiaş an s-au turnat şi o bună parte din fundaţii, astfel că la finele lunii Decembrie 1949, cadrele de beton armat ale uneia dintre aripile complexului erau gata ridicate pe înălţimea celor 6 etaje. Amplasamentul construcţiei a fost în primul rând dictat de existenţa nucleului iniţial al Radiodifuziunei şi în acelaş timp de o serie de condiţii tehnice specifice Radiofoniei. Acest amplasament prin încadrarea lui de vechi străzi bucureştene, cu un traseu frământat, ridică o serie de piedici în organizarea arhitectonică a maselor mari ale ansamblului. Axul principal al compoziţiei a fost trasat pe bisectoarea unghiului format de străzile adiacente, ax pe care se va trasa şi o nouă arteră legând una dintre străzi cu piaţa ce se proiectează în faţa Casei Radiofoniei. Dificultatea unghiului ascuţit format de cele două străzi adiacente a fost soluţionată prin arcuirea faţadei principale, care formează astfel unghiuri de 90 de grade cu faţadele laterale.

Imagine de pe şantierul din timpul construcţiei corpului administrativ. Imobilul a fost dat în funcţiune la 27 noiembrie 1952.

În privinţa utilizării terenului, necesitatea imperioasă de a utiliza fiecare metru pătrat de teren - de două ori preţios: atât prin nevoia unei suprafeţe utile construite cât mai întinse, cât şi pentru valoarea intrinsecă a terenului în centrul oraşului - a dus la exploatarea maximă pe limita perimetrului, fără rezalituri şi fără jocuri de volume generos diferenţiate.

În 1949 ne lipsea o documentare clar exemplificată a plasticei unei arhitecturi realiste. Aceasta, cât şi lestul credinţei greşite, că exprimarea strict funcţională a planului poate crea frumosul, a produs confuzii şi a îngreunat munca arhitecţilor. Exprimarea pur constructivă sau funcţională, care este valabilă în inginerie, nu este la fel de valabilă în arhitectură, unde are ca rezultantă o imagine arhitectonică săracă, cu un caracter ascetic şi ostil. Or, menirea arhitecturii este de a crea, de a armoniza şi a organiza cadrul urbanistic şi arhitectural, oglindind viaţa poporului, prezentul lui, visurile lui de viitor, materializând înţelegerea şi preţuirea frumosului. Şi acest frumos se referă nu numai la faţade, ci la închegarea însăşi a compoziţiei arhitecturale, la ordonarea întregului plan.

Colectivul de proiectare al Casei Radiofoniei a fost preocupat în primul rând de rezolvarea funcţiunilor tehnice ale complexului, care să asigure în condiţii optime desfăşurarea elaborării, coordonării, emiterii şi transmiterii programelor. Întregul "proces tehnologic" cu serviciile principale şi anexele lor, a fost organizat în mai multe corpuri de înălţimi diferite, îmbrăţişând un corp central de 11 etaje, dominat de o colonadă ce formează un coronament clădirii.

Am arătat că forma terenului, complexitatea programului, considerente tehnice şi economice, cât şi termenele scurte între începerea proiectării şi punerea în operă, ridicau piedici serioase nu numai în rezolvarea temei, dar mai ales în exprimarea plastică a edificiului. Soluţia nu putea veni prin eludarea dificultăţilor, ci numai prin adâncirea şi stăpânirea lor. Compunerea planului pe o tramă cu o cadenţă uniformă, şi marele număr de etaje al faţadelor nu îngăduiau utilizarea cu succes a canoanelor clasice, oarecum rigide. Utilizarea însă a elementelor clasice într-o interpretare nouă s-a dovedit calea de urmat; bogăţia ornamentaţiei fiind subordonată proporţiei volumelor şi importanţei lor ca destinaţie.

Complexul Casei Radiofoniei, în afara încăperilor pur tehnice şi a birourilor, are ca extrem de importantă componentă, un mare Studiou de Concert. Pe ansamblul acestei săli, cu foaierele şi anexele sale, s-a pus accentul unei plastici mai pronunţate şi în faţadă. Intrarea publicului se face printr-un portic monumental, sprijinit pe pile cu antablamentul decroşat la fiecare pilastru şi decorat cu statui la partea superioară. Capitelele sunt inspirate după cele de la Hurezi iar profilele sunt interpretate într-o modenatură simplificată.

Un studiu pentru foyerul principal

Un alt studiu pentru foyerul principal

Proporţia golurilor prin verticalitatea lor accentuată tinde să de avânt faţadelor. Uşile de intrare au bogate decoraţiuni în alamă. Faţadele laterale ale foaierelor sub aceeaşi înălţime de cornişă au o arhitectură mai plată, pentru ca interesul privitorilor să se oprească pe motivul central al intrării. Masa foaierelor este legată de complexul administrativ prin două articulaţii, cari marchează în acelaşi timp eşirile laterale. Jocul frământat de volume, de umbre şi lumini al sălii de concert se proiectează în mod fericit pe masele liniştite şi ample ale grupurilor administrative şi tehnice. Înălţimile diferite ale acestor grupuri formează un crescendo plăcut ochiului şi se termină cu o colonadă sveltă ce înconjoară restaurantul de la ultimul etaj. În unele studii, coronamentul ansamblului, colonada, era complectată cu o serie de pinacoli, care aduceau o vibraţie vizuală suplimentară prin dantelarea lor pe cer.

În ceeace priveşte faţadele corpurilor ce adăpostesc serviciile tehnice şi administrative, ele sunt mai simple, cu un soclu înalt ce înglobează parterul şi cu o cornişă proporţionată să sublinieze înălţimea volumelor. Ornamentaţia în general va utiliza inspiraţia motivelor tradiţionale dar nu într-o folosire mecanică. Trăsăturile fundamentale vor fi conservate într-o interpretare ce va corespunde epocii noastre.

În soluţia iniţială, faţada laterală spre Sud, de pildă, avea aproape 80 de metri şi se oprea la limita vechiului imobil ce urma să fie conservat. Acum însă, se pune problema extinderii complexului cu încă 100 de metri, astfel că această faţadă se va desfăşura, numai la corpul de birouri, pe 180 m. Altă dată, în Bucureşti, unde proprietatea particulară fărâmiţase terenurile, cu greu se puteau realiza fronturi de faţade unitare de asemenea amploare. Pentru a da impresia de monumental, faţadele erau tocate în 3 sau chiar 5 corpuri, cu câte un mic număr de goluri fiecare şi cu diferenţe de planuri slab indicate. Proiectanţii Casei Radiofoniei îşi propun să trateze marile faţade laterale cu volume mari, de sine stătătoare, în care ritmul golurilor să fie accentuat din loc în loc cu balcoane şi balustrade. Principiul a fost realizat de arhitectul sovietic Joltovschi cu strălucite rezultate.

Imobil din Moscova, semnat I.V. Joltovski (1933-1934)

Problemele plastice nu s-au rezumat însă numai la faţade. Stilul în arhitectură este în primul rând unitatea între lucrurile mari şi lucrurile mici. Fie că a fost problema decorării unei săli de conferinţe sau a unui foaier, fie că era problema unei balustrade sau a unei uşi, colectivul de proiectare a socotit că acestea trebue temeinic studiate ca să întregească exprimarea arhitectonică. Frământările colectivului nu au fost zadarnice. Dacă nu întotdeauna eforturile erau îndreptate dela început pe o cale justă, critici constructive ajutau la îndrumarea şi revizuirea principiilor.

Arhitecţii trebuie să lupte cu hotărâre pentru ca operele lor să fie la înălţimea măreţiei vremii noastre, a realizărilor minunate ale poporului, corespunzând exigenţelor artistice sporite ale acestuia şi contribuind la desvoltarea lor.

[Probleme plastice la Casa Radiofoniei, Arh. L. Garcea, din periodicul Arhitectura şi Urbanism, an III, nr.1-2,Bucureşti, 1952]

1965

Centrul de cultură care este Casa Radioteleviziunii se găseşte strâns între două străzi deopotrivă de înguste, şi anume str. Nuferilor şi str. Temişana. Suprafaţa redusă a terenului a impus să se meargă în înălţime. Astfel, aripile de pe alinierea trotuarelor au 26 m până la acoperiş. Ele flanchează simetric volumul central şi mai înalt (42 m) care, de o formă prelungă şi îngustă ca o lamă curbată, este aşezat de-a curmezişul pe direcţiile uşor înclinate una faţă de alta ale celor două străzi. Înaintea acestui volum dominant apare mai scundă, de o curbură inversă, masa arhitectonică fără ferestre a marelui studio construit mai târziu. Apoi, coborând gradual şi mai joase, se conturează zidurile oarbe ale foaierelor şi, în cee din urmă, iese în relief puternic porticul de acces al publicului la concerte.

Vedere generală a Palatului Radiodifuziunii

Ansamblul, de un neobişnuit modelaj spaţial, se impune prin jocul maselor suprapuse, sprijinindu-se între ele, crescute parcă una din alta. Plastica generală şi aranjamentul simetric vor fi avantajate de la distanţă, prin sistematizarea zonei învecinate. Astfel se prevede în faţa intrării la studioul de concerte o piaţă, din colţurile căreia sunt plănuite să pornească două artere noi. Ambele vor asigura vederea edificiului de departe, una dinspre Gara de Nord, celaltă dinspre Academia militară.

Intrarea principală în studioul de concerte din Palatul Radiodifuziunii

Faţă de capacitatea limitată a studiourilor pentru înregistrare şi transmisiuni, se simţea mai de mult nevoia unei săli vaste, potrivită în special muzicii simfonice executate de o amplă formaţie orchestrală şi cor. Lacuna a fost umplută prin construcţia marelui studio de concerte cu 1.000 de locuri.

Forma terenului disponibil a dictat modul de amplasare a sălii şi împărţeala încăperilor anexe şi a degajamentelor pentru circulaţia personalului artistic şi tehnic, în legătură cu celelalte corpuri de clădire. Din punct de vedere funcţional au primat, fireşte, considerentele acustice. Ele nu se referă numai la difuzarea propriu-zisă a sunetelor muzicale; perceperea optimă a acestora comportă măsuri de izolare a construcţiei, pentru ca zgomotele exterioare să nu pătrundă înăuntru. Sala, ca un trapez, se îngustează către podium; pereţii laterali nefiind paraleli se evită efecte de amplificare. Este de amintit că, acum un secol, compozitorul Richard Wagner, pe vremea când acustic sălilor de spectacole nu avea caracterul ştiinţific de astăzi, recursese intuitiv la aceeaşi formă de plan când a conceput localul Operei din Bayreuth, cunoscutul centru muzical german.

Vedere generală a studioului de concerte din Palatul Radiodifuziunii

Plafonul noului studio a fost executat din piese prefabricate din ipsos, lipsite de vibraţii proprii. Pereţii sunt, pe toată înălţimea sălii, acoperiţi cu lemn, şi anume cu panouri îmbrăcate în furnir exotic de avodire (esenţă africană, de culoare gălbuie-deschisă), încadramentele fiind de stejar şi paltin masiv. Interesant este că forma tăbliilor a fost condiţionată de acustică, ele fiind inegale ca mărime, contur şi grosime şi dispuse alternativ. Astfel se asigură reflectarea unei cât mai extinse game de frecvenţe a vibraţiilor, de la sunete foarte grave până la cele mai acute. Pe jos, s-a folosit linoleum, fabricat în ţara noastră, din materiale sintetice.

Orga, acţionată electric, e cea mai mare din Europa (pentru studiouri de radio) şi a fost executată în R.S. Cehoslovacă după un proiect întocmit în ţară. Pe podium, căruia îi serveşte ca fundal, orga cu numeroasele-i tuburi de felurite dimensiuni şi culori, atrăgând privirile publicului, constituie un adevărat decor. Pupitrul ei de comandă şi pianele orchestrei se pot coborâ în subsol cu ajutorul unei trape ascensor şi apar doar când programul concertelor o cere.

Sala e izbutită nu numai ca rezolvare a exigenţelor tematice cu mijloacele tehnicii perfecţionate, într-un domeniu cu totul aparte. Elementele funcţionale sunt expresiv exteriorizate într-o sinteză de artă şi ştiinţă. De factură modernă, foaierele se caracterizează prin modalităţi decorative simple. Materialele, de nuanţe delicate, se armonizează plăcut. Discrete, dar sugestive, sunt efectele iluminatului general cu surse directe şi altele ascunse în scafe, sistem mixt dovedit foarte odihnitor pentru ochi.

Fototeca online a comunismului românesc / Cota : 38/1978
Aspect din timpul desfăşurării lucrărilor Consfătuirii de lucru cu prim-secretarii şi secretarii cu probleme agricole ai comitetelor judeţene de partid.(1-3.II.1978)

2009

Revenirea în actualitate şi în practică a unor arhitecţi importanţi ai perioadei interbelice (Duiliu Marcu, Octav Doicescu), sau afirmarea prin lucrări monumentale a celor care lucraseră cu monştri sacri ai perioadei interbelice au cu siguranţă de-a face cu această curbare spre trecut (şi) a arhitecturii româneşti. Nu este lipsit de interes să menţionăm – apropo de aceste recurenţe ale arhitecturii româneşti - că Horia Maicu a fost şef de proiect atât la Sala Palatului, cât şi la Teatrul Naţional (varianta construită), iar, pe de altă parte, Tiberiu Ricci, arhitectul-cheie din echipa Sălii Palatului şi a televiziunii de pe Calea Dorobanţi din Bucureşti, provenea din firma lui Duiliu Marcu unde, de asemenea, pare să fi jucat un rol esenţial. Unele continuităţi, teme recurente şi evidente filiaţii între Regia monopolurilor (azi Ministerul Industriei) de pe Calea Victoriei, Casa Radio (de pe str. Nuferilor/General Berthelot) şi TVR, sau între Palatul Victoria, Ministerul Trasporturilor şi Sala Palatului se explică aşadar mai degrabă prin supravieţuirea aceloraşi autori sau a învăţăceilor ce le-au fost apropiaţi decât prin misterioase şi metafizice încrengături stilistice ce ar traversa prin capilaritate cezura războiului.

[Augustin Ioan, de aici]

Clădirea Rectoratului din Citta Universitaria (Roma, 1932-1935), desenat de Marcello Piacentini (1881-1960), exponentul de frunte al arhitecturii de stat în timpul regimului fascist din Italia

Imagine de ansamblu a Palatului radiodifuziunii în 2009, cu sprijinul bing.com

Vezi şi un film despre un alt imobil renumit din Bucureşti, semnat de Tiberiu Ricci.

joi, iunie 18, 2009

Trei imobile şi o poveste din 1946

Intrarea principală în imobilul din Calea Victoriei colţ cu Calea Griviţei

În vara anului 1946, proaspăt diplomat, întâlnindu-mă cu Aurel (Rică) Doicescu - fratele mai tânăr al lui Octav -, ca de obicei în după-amiezele toride ale Bucureştiului la Yacht Club, unde el se recrea şi eu făceam canotaj, având o relaţie cordială şi câteodată o bârfă mondenă despre arhitecţi (ce reconfortant passe-temps!), într-o zi mi-a propus să lucrez 4 ore pe zi la biroul lui G.M. Până la definitivarea planurilor pentru imobilul de locuinţe (mai târziu IPROMIN) din Calea Victoriei, colţ cu Calea Griviţei. Cred că a fost o iniţiativă personală a lui Rică Doicescu şi că nu se consultase în prealabil cu ceilalţi doi principali parteneri. Deşi aveam o oarecare teamă de lipsa mea de afinităţi pentru arhitectura practicată în ultimii ani de cei doi, faptul de a lucra câteva săptămâni într-un birou important de proiectare mi s-a părut tentant şi instructiv. Am primit, prezentându-mă după ce mi s-a confirmat angajarea. Spre marea mea deziluzie, mi s-a spus că planurile sunt de fapt întocmite şi că angajatul lor permanent, un conductor arhitect, nu rezolvase faţadele spre Calea Victoriei şi în continuare spre Calea Griviţei. Cele dinspre curte nu presupuneau un studiu mai aprofundat, fiind secundare. Faţadele principale spre stradă, cu intrările principale şi vitrinele comerciale trebuiau să fie în stilul blocurilor Banloc sau cu cel de pe str. Ştirbei Vodă. N-am avut prezenţa de spirit să mă recuz pe loc, intrasem singur în acea încurcătură pe care o puteam evita. Deveneam un "arhitect faţadist", ceea ce detestam din adâncul sufletului, studiul trebuia să fie clasicizant, lucru de care nu eram deloc convins, la un imobil cu faţadă "principală" şi "secundară", puse în subordonare, când eu eram cucerit de poziţia modernităţii, care propunea (aşa cum s-a dezvoltat până mai târziu) unitate, egalitate şi nu subordonare între planurile de faţadă ale unei construcţii. M-am aşezat la planşeta destinată mie şi am desenat zile în şir variante, cu creionul gros şi umbre elaborate, după indicaţiile patronilor. Dacă pentru etajele superioare, cele ale locuinţelor, se rezolvase cu ferestre pe verticală, profile, modenaturi din repertoriul clasic, parterul cu spaţiile comerciale şi mezaninul erau singurele în discuţie - dacă cele două niveluri inferioare să fie cuprinse sub un rând de arcade sau pe două registre separate cu profile orizontale. Eram din nou la studiul clasicului, cu detalii de travee la 1/20 sau 1/10. Foarte rar şi pe rând G.M. şi O.D. veneau la planşetă, contemplau îndelung desenele, recomandau o modificare de profil, cheie de boltă &c şi se retrăgeau în atelierul adiacent. Când uşa era deschisă, îl vedeam pe G.M. la orele după-amiezii stând ore întregi în faţa şevaletului său.

Imobilul din Calea Victoriei colţ cu Calea Griviţei desenat de G.M. şi O.D., vedere a inserţiei celor două corpuri

[…]
Cum timpul trecea greu, între diferitele prezentări de faţade, în joacă am studiat un plan curent de apartamente şi, simplificând unele degajamente, culoare şi terase de serviciu, am obţinut o mică garsonieră în plus. Antreprenorul lucrării, care venea aproape zilnic prin birou, sperând să obţină planurile pentru şantierul care era în întârziere şi care de câteva ori mi s-a plâns de pierderile pe care le avea, a văzut micile mele modificări. Nu ştiu dacă cu intenţie sau nu, le-a luat din teancul de schiţe de pe planşetă şi într-o zi le-a arătat patronilor, fără să-mi spună acest lucru înainte. Dar când mi-a spus cum a fost pus la punct şi repezit, am simţit că urmează o scenă neplăcută pentru mine. Seara, când lucram de zor la a nu ştiu câta variantă, G.M. şi O.D. au coborât de data aceasta împreună pe cele câteva scări care legau atelierul nostru cu cel al lui G.M. şi, după un salut scurt şi general, s-au aşezat la capătul opus al planşetei mari la care lucram şi, ignorându-mă, au început o discuţie - care de fapt nu era discuţie, fiind complet de acord, şi care mi se adresa desigur mie. În esenţă au declarat că problema imobilelor de locuinţe în oraş era o problemă rezolvată şi nu se mai putea perfecţiona. Am ascultat cu atenţie şi m-am înfiorat, gândindu-mă că ceea ce credeam că se cere arhitectului, în primul rând schimbarea din mers a oricărui program, poate fi o problemă de şuetă, rezolvată, fără interes. Mai ales în anul 1946, când regimul comunist se instalase şi prefaceri în "dolce vita" antebelică aveau să vină cu siguranţă. După nu multe minute, profesorii s-au retras, iar eu am înţeles lecţia. Era august, ziua lungă, am lăsat mai devreme sculele de lucru şi am plecat direct la Yacht Club, în speranţa că îl voi întâlni pe Rică Doicescu. Era, ca de obicei, pe terasa buvetei, la şuetă cu obişnuiţii clubului şi la un pahar de vin bun. Am invocat o problemă de familie şi o telegramă care mă cheam la Bran, unde într-adevăr se afla tatăl meu, stabilit pentru mai multă vreme, şi că, probabil, nu voi mai reveni un timp. Amabil şi prietenos, ca de obicei, a spus că înţelege şi să-mi văd de drum. Nu sunt sigur, dar cred că a fost uşurat şi el.


Imobilul de locuinţe din str. Ştirbei Vodă cu str. Luigi Cazzavillan, desenat de Octav Doicescu. Parter cu spaţii comerciale sub portic cu arcade în plin cintru. Pilaştri cu capiteluri compozite pe primele două niveluri, delimitate de restul imobilului prin profilatură orizontală. Etajele superioare retrase.

Faţada aceluiaşi imobil dinspre str. Luigi Cazzavillan

Imobilul cu centrala telefonică din str. Banu Manta, desenat de Octav Doicescu. Parter placat cu piatră, cu intrarea în spaţiul comercial sub un portic cu arcade în plin cintru şi profilatură orizontală. Faţadă cu ferestre verticale şi placaj de cărămidă aparentă. Etajul superior retras.

Detaliu cu o arcadă din porticul aceluiaşi imobil

(Textul face parte din lucrarea lui Ion Mircea Enescu, "Arhitect sub comunism", Bucureşti, Paideia 2006, pp.187-190)

vineri, iunie 12, 2009

Experimentul Căţelu


Experimentul constă într-o succesiune de activităţi, care trebuie parcurse în ritm propriu, fără grabă sau alte obiective înalte.

1. Cumpăraţi de aici sau descărcaţi de aici şi citiţi, pe îndelete, textele din cartea "Experimentul Căţelu", scrisă de Florin Biciuşcă şi apărută la Editura Paideia.

2. Alegeţi o dimineaţă liniştită, în care nu vă grăbiţi. Uitaţi tot ce ştiţi despre sensul verbului "a locui în Bucureşti". Închideţi-vă telefonul mobil. Lăsaţi-vă aparatul foto acasă. Plecaţi de unul/una singur/ă. Luaţi metroul până la staţia Dristor. Mergeţi pe jos până la intersecţia cu strada Baba Novac, intraţi pe ea, apoi faceţi stânga pe strada Prof. dr. Ştefan Nicolau. Mergeţi puţin, apoi faceţi dreapta pe Întrecerii, apoi stânga pe Năzuinţei. Plimbaţi-vă agale pe careul format din cele patru străzi: Întrecerii, Năzuinţei, Prieteniei şi Cutezătorilor. Nu vă uitaţi la ceas. Respiraţi alene şi încercaţi să descoperiţi un alt fel de locuire. Parcurgeţi în mod conştient alei, ganguri, scări, porticuri şi galerii. Veţi găsi spaţii publice, semipublice, semiprivate şi private. Intraţi în vorbă cu oamenii din cvartal. Vă veţi găsi singuri drumul.


3. Din strada Prieteniei traversaţi fosta stradă a Stejarului (cu galben în planul de mai sus) şi intraţi pe strada Fildeşului, care apoi se desface într-un Y pe strada Doiceşti. Repetaţi pasul 2, fără zor. Cu oranj, pe planul de mai sus, fosta stradă Căţelu.


4. Peste câteva zile, repetaţi pasul 1.
5. Reveniţi cu comentarii aici. Vă aştept!

luni, iunie 08, 2009

Cazarma Malmaison

Imagine din curtea interioară a cazărmii Malmaison, fără an.

Amplasamentul cazarmei Malmaison pe harta Bucureștilor de la 1900.

Amplasamentul cazarmei Malmaison pe harta Bucureștilor de la 1911, alături de Manutanța Armatei, Spitalul Militar Central, Institutul Medico-Militar, Cazarma Artileriei (dispărută după un incendiu în ultimii ani), Cazarma Regimentului №21 (actualmente Muzeul Militar Național) și Cazarma Gărzii Regale (dispărută probabil după sistematizarea străzii Știrbei Vodă).

---

În luna mai a anului 1860, domnitorul A.I. Cuza promulgă „Legea privitoare la instrucțiunea armatei Principatelor Unite”, care prevede, printre altele, solicitarea unor cadre din armata franceză pentru organizarea statelor-majore, pentru reorganizarea administrației si contabilității armatei. În luna octombrie a aceluiași an, sosesc la București primii reprezentanți ai Misiunii militare franceze, care va activa în domeniul militar românesc între anii 1860-1869: doi ofițeri din serviciile administrative franceze - subintendentul Gui Le Cler și ofițerul de administrație Mengel. Misiunea militară franceză introduce în armata română regulamentele tactice și de administrație în vigoare în Franța. Sub îndrumarea ei este accelerat procesul de unificare a armatei şi se îmbunătăţeşte calitatea instruirii trupelor. Ea contribuie totodată la reorganizarea învăţământului militar, la constituirea corpului de stat-major, a corpului ofiţerilor de administraţie, a intendenţei militare şi atelierelor şi stabilimentelor. Membrii misiunii au statutul de consilieri tehnici în problemele organizării, administraţiei şi instrucţiei militare.

Într-o scrisoare adresată în 1862 de A.I. Cuza mareșalului Randon, ministrul de război al Franței, care aprobase constituirea Misiunii militare franceze și-i supraveghease activitatea, domnitorul își exprimă „întreaga satisfacție produsă de activitatea ofițerilor francezi: Datorită zelului și experienței lor au fost deja introduse modificări importante în mica mea armată, progresele sunt sensibile mai ales in instrucția teoretică, dar și practică și îmi place să sper că succesul va încorona deplin eforturile noastre“.

Concepţia care a stat la baza organizării sistemului de învăţământ militar în această etapa constă, în principal, în alcătuirea unui ansamblu de instituţii şcolare cu o organizare şi încadrare adecvate, prin valorificarea tradiţiilor militare româneşti şi adoptarea, în acelaşi timp, a experienţei în domeniul învăţământului din alte armate, prin trimiterea unor ofiţeri la studii în alte ţări, ca şi prin angajarea temporară în armata română, ca instructori, a unor ofiţeri străini. Până la crearea unor condiţii corespunzătoare în ţară pentru formarea cadrelor militare, domnul ia măsuri de a trimite la studii in străinătate elevi şi ofiţeri, doar în Franţa aflându-se la studii şi cursuri, la sfârşitul anului 1861, un număr de 50 de ofiţeri români. Pentru trimiterea la studii este aleasă în primul rând Franţa, pentru că la acea dată, armata franceză, moştenitoarea tradiţiilor de luptă ale războaielor napoleoniene, este considerată ca una din cele mai bine pregătite armate din Europa, precum şi datorită faptului că guvernul francez, însuşi împăratul Napoleon al III-lea, arată multă bunăvoinţă în lupta dusă de patrioţii români pentru înfăptuirea unirii. La 17 ianuarie 1863 se ţine în ţară un concurs pentru tinerii intre 14-17 ani ce urmează să studieze la şcolile de marină din Franţa. Se scot la concurs două locuri pentru Şcoala navală de la Brest, cu cursuri de doi ani şi un loc pentru specializare pe una din canonierele franceze. Toţi tinerii trimiși la studii în străinătate încheie un angajament de a servi în armată timp de cel puţin opt ani de la întoarcerea în ţară.

Trimiterea la stagiu a unor ofiţeri români în unele armate străine, constituie o altă direcţie urmată de oficialităţile militare ale Principatelor Unite. Acest demers are drept scop să creeze ofiţerilor noştri posibilitatea de a-şi însuşi experiența valoroasă capătată de acele armate în privinţa acţiunilor de luptă, să cunoască comportarea armamentului întrebuinţat, să-şi însuşească unele din procedeele de conducere a trupelor, pe care să le valorifice în procesul de instruire a armatei române. Aducerea de instructori străini cu scopul de a introduce în armata română principii şi procedee de organizare şi instruire folosite în armatele ţărilor cu multă experienţă militară constituie o altă trasătură a concepţiei care a stat la baza măsurilor pentru întărirea organizatorică a armatei şi realizarea unui sistem de formare a cadrelor sale.

Extrem de importantă este crearea unei reţele de instituţii militare de învăţământ în ţară, care să asigure necesarul de cadre ale armatei; în primul rând în ceea ce priveşte ofiţerii, pe baza şcolarizării prealabile a acestora, după un program corespunzător destinaţiei lor. Această necesitate se impune ca o consecinţă a hotărârii luate de A.I. Cuza de a aboli sistemul de acordare a gradelor ofiţereşti şi de promovare în funcţii pe baza privilegiilor şi rangurilor boiereşti, creând posibilitatea ca în corpul ofiţerilor să pătrundă şi tineri provenind din alte structuri sociale, promovându-se criteriul capacităţii și competenţei. Rețeaua de instituții militare de învăţământ care funcţionează între 1859-1866 cuprinde: Şcoala militară de ofiţeri, Şcoala naţională de medicină şi farmacie, Şcoala de scrimă şi gimnastică, Şcoala copiilor de trupă, Şcoala de arte şi meserii a armatei, Şcolile de gradul I pentru alfabetizarea trupei.

Prin activitatea desfăşurată, Misiunea militară franceză - trimisă de Napoleon al III-lea - contribuie la unificarea celor două instituţii de invăţământ militar existente la acea vreme. În anul 1861, prin Înaltul Ordin de Zi nr. 204 din 22 iulie, Şcolile militare din Iaşi şi Bucureşti sunt contopite într-una singură, cu sediul la Bucureşti. Lt. col. de stat major Eugene Lamy, șef al misiunii, elaborează „Regulamentul Şcolii militare din Bucureşti”, aprobat de domnitor la 30 martie 1860. Acest regulament menţine o parte din vechile reglementări, dar introduce şi elemente noi din regulamentul de funcţionare a Şcolii militare de la Saint Cyr. Elaborat, după cum arată ministrul de razboi, în raportul către domnitor, cu scopul „să fie bine precizate datoriile fiecăruia şi să se determine un cadru de învăţătură din care să rezulte îndoitul scop de a dobândi ofiţeri de linie şi pentru armele speciale”. Regulamentul cuprinde 11 titluri şi 191 de articole, în care se precizează: scopurile şcolii, personalul, consiliul de studii, condiţiile de admitere, programele de învăţământ, cazarea, hrănirea, disciplina, ieşirea în taberele de instrucţie etc.

Admiterea în şcoală se face pe bază de concurs, iar perioada de şcolarizare este de cinci ani. Noul regulament de funcţionare, publicat și intrat în vigoare în anul 1862, prevede că elevii trebuie să-şi însuşească în anii de studii un volum de cunoştinte de cultură generală de nivel liceal şi unul de cunoştinţe militare de specialitate la nivelul de ofiţer comandant de pluton. Ca atare, programa de învăţământ cuprinde atât discipline de cultură generală - ştiinţifică şi umanistă (limba română, limba franceză, limba germană, istorie, geografie, desen, caligrafie, algebră, geometrie, geometrie descriptivă, aritmetică), cât şi discipline de specialitate militară (topografie, tactică şi strategie, fortificaţii, arhitectură, poduri şi sosele, administraţie, legislaţie şi regulamente, gimnastică, nataţie,etc.). Anul de învăţământ este împărţit în două semestre: în luna iulie au loc examenele de promovare sau absolvire şi înălţarea in grad, iar vacanţa este în luna august. Elevii sunt egali în drepturi şi îndatoriri, indiferent de mediul social din care provin, clasificarea lor în cadrul promoţiei facându-se exclusiv pe baza rezultatelor obţinute la învăţătură şi a comportamentului în şcoala. Exigenţele faţă de pregătirea cursanţilor sunt mari, regulamentul fiind drastic în privinţa lipsei de interes în pregătire. În această perioadă, folosindu-se experienţa unor şcoli militare din străinătate, se adoptă şi soluţia primirii in şcoala militară a unor tineri ca externi.

Regulamentul din 1862 mai indică faptul că absolvenţii şcolii de la armele speciale au dreptul de a-şi continua studiile în şcoli de aplicaţie din Franţa, prin grija şi după nevoile stabilite de guvernul ţării. Cheltuielile de întreţinere a elevilor în Scoala militară de la Bucureşti sunt suportate fie de stat în întregime (pentru bursieri), fie de stat şi de familia elevului în proporţii egale, fie în întregime de către familia elevului. Prevederea acordării de burse de către stat reprezintă un progres faţă de perioada anterioară, deoarece deschide calea pătrunderii în şcoala militară şi a unora din tinerii ale căror familii erau mai puţin avute, dar care se evidenţiau ca foarte valoroşi.

În anul 1864 se stabileşte uniforma pentru elevii şcolii. Ea este alcatuită din tunică de culoare albastră, galoane de culoare roşie, paspol de culoarea câmpului, iar pe guler cu grenade brodate din matase galbenă; pantalonii au culoare gri. La uniformă se poartă cravată albastră.

Şcoala militară de ofiţeri îsi desfăşoară cursurile până în anul 1866 în Bucureşti, mai întâi pe actuala Cale a Plevnei (la actualul număr 137A, unde se aflase încă de la înfiinţare Şcoala ostăşească), iar din 1862 într-o clădire nouă de pe Uliţa Târgoviştei (în prezent Calea Griviţei, în imobilul unde astăzi funcționează Universitatea Națională de Arte și în căminele ASE cu intrarea din Str. Mihail Moxa). În anul 1866, datorită faptului că un incendiu distruge localul din Bucureşti, școala este mutată la Iași, în casele lui Grigore Ghica Deleanu de pe strada Copou. În 1872 ea revine la Bucureşti în vechea sa clădire.


Imagine a cazărmii în prezent, vedere dinspre sud-vest. Către Dâmbovița, cu acoperiș roșu-viu, fosta Cazarmă a Regimentului de Gardă Călare din perioada interbelică, actualmente sediul ANEF. Către est se afla terenul hipodromului, în prezent este șantierul pentru conversia imobilului cunoscut sub numele de Casa Radio.

Imagine a cazărmii în prezent, vedere dinspre nord-vest. Se observă absența celei de-a patra laturi, către sud, dărâmată probabil în anii comunismului. În curtea interioară există încă un rond pentru manej.

Detaliu al calcanului de pe locul unde exista latura de sud a cazărmii


Imagine a laturii nordice, cu intrarea principală în cazarmă, din Calea Plevnei

Imagine a intrării principale în cazarmă, din Calea Plevnei


Denumirea dată imobilului din Calea Plevnei 137A, de Malmaison, provine din timpul lui Cuza, când domnitorul numește aşa zona după un domeniu favorit al împăratului francez Napoleon al III-lea. Acesta este unul dintre susţinătorii externi activi ai lui Alexandru Ioan Cuza (amândoi sunt masoni), iar domnitorul "Unirii mici" intenționa să-l flateze botezând principala cazarmă a Capitalei după reşedinţa imperială. Cazarma a fost cunoscută și sub numele de Cazarma Sf. Gheorghe, după numele patronului bisericii de vizavi, care, la rândul ei, era cunoscută și sub numele de biserica Farmazonului/Farmazonilor (o alterare a numelui străzii Francmasonilor, ulterior devenită Ștefan Furtună/Mircea Vulcănescu).

În timpul secolului al XIX-lea şi în prima parte a secolului al XX-lea, la Malmaison se diversifică genurile unităţilor militare care au sediul acolo. Printre altele funcţionează şi un tribunal militar, care este deservit de un loc de detenţie pentru infractorii în uniformă. Acest rol anticipă rolul macabru pe care îl va avea clădirea începând din anii ’40 ai secolului trecut. Mai întâi, în timpul mareşalului Antonescu, aici sunt cercetaţi mai mulţi inşi bănuiţi de legături cu sovieticii, printre care şi viitorul premier Petru Groza. Mai apoi, regimul comunist proaspăt instalat după război nu are atâtea spaţii de detenţie pentru toți "duşmanii de clasă". Cazarma Malmaison şi anexele sale sunt transformate în închisoare de tranzit şi centru de anchetă al Securităţii. În prezent funcționează în imobil un institut de proiectare în domeniul chimiei.

Malmaison nu este înregistrată ca monument istoric.

luni, iunie 01, 2009

Un Pallazo în Bucureşti

Bombardamentele asupra Bucureştilor de după 23 august 1944, îndreptate şi asupra Palatului Regal, reuşesc să distrugă imobile emblematice pentru centrul oraşului. După demolarea imobilelor avariate de bombardamente, zona din jurul Palatului Regal rămâne pentru mult timp într-o stare dezarticulată, atât din lipsa puterii financiare, cât şi datorită mutaţiilor politice determinate de noua împărţire a lumii.

Imobilul Fundaţiei Universitare Carol I după bombardamentele din 1944

În faţa Palatului Regal, bombardamentele deschid un nou cap de perspectivă pe direcţia nord-sud, închis de calcanul unui cvartalul format din imobilul Dragomir Niculescu şi imobilul Generala, edificate în anii 1930.Începând cu anii 1950, câteva gesturi arhitecturale lasă asupra zonei o sumă de urme esenţiale pe care le putem reciti în prezent.

Perspectiva spre nord pe Calea Victoriei, în centrul foto, în ultimul plan, la dreapta Palatului Telefoanelor, cvartalul Niculescu-Generala

Perspectiva spre nord pe Calea Victoriei în anii 1930. În centrul foto, la dreapta imobilului Adriatica (cu ceas), cvartalul Niculescu-Generala

Cvartalul cu imobilele Niculescu şi Generala, în anii 1930, vedere dinspre sud.

În 1954, arhitectul Richard Bordenache propune o rezolvare care să închidă acest nou cap de perspectivă dinspre nord către imobilul Generala, pentru a contura noua Piaţă a Republicii. Soluţia constă într-un imobil de volum redus, cu o faţadă care se bazează pe regulile clasice de compoziţie arhitecturală.





Faţada monumentală este organizată pe un parter înalt, un piano nobile (cu faţadă oarbă către nord) şi trei etaje curente până la cornişa principală, puternic reliefată. Ritmul faţadei este asigurat de opt pilaştri cu capitelurile inspirate din ordinul corintic şi de trei nişe semicirculare. În proiectul iniţial, nişele adăpostesc trei grupuri statuare. În avanscenă este amenajat un bazin cu apă cu conturul din arce de cerc, prevăzut cu fântâni arteziene şi instalaţii de iluminat nocturn. Jocurile de apă sunt organizate în zonele dintre şi de sub grupurile statuare. Faţada are profilaturi şi este ornamentată cu două capete de leu din care tâşneşte apa. Ferestrele din dreptul nişelor au timpane triunghiulare şi în arc. Imobilul a fost numit ulterior Palazzo (Bordenache) de către specialiştii din domeniu.



Tema de proiectare nu este uşor de rezolvat, ea trebuie să ţină cont de vecinătatea a trei imobile care au supravieţuit bombardamentelor: Palatul Regal, imobilul Kreţulescu şi Palatul Ministerului de Interne. În plus, este orientată către nord, nu primeşte niciodată lumină solară directă. Imobilul a fost pus în operă în a doua jumătate a anilor 1950.

Piaţa Palatului Regal, în pespectivă zbor de pasăre dinspre sud-est, în anii 1920

Piaţa Palatului Regal, vedere aeriană de sus în anul 2009. Cu tente, cvartalul Niculescu-Generala.

Palatul Regal, în forma pe care o putem vedea şi astăzi, este desenat de arhitectul N. Nenciulescu între anii 1930-1937 şi extins cu aripa stângă după cel de-al doilea război mondial. Corpul central este un exemplu de încălcare flagrantă a ordinelor clasice.

Imobilul Kreţulescu este desenat de arhitectul G.M. Cantacuzino la sfărşitul anilor 1930 pe locul unde se afla hanul Kreţulescu.

Hanul Kreţulescu, vedere din Calea Victoriei, dinspre sud. În curtea interioară a hanului se află biserica Kreţulescu.

Hanul Kreţulescu, parţial demolat, vedere din Calea Victoriei, dinspre nord.

Hanul Kreţulescu, parţial demolat, vedere din Calea Victoriei, dinspre nord. Este vizibilă biserica Kreţulescu.

Imobilul Kreţulescu este inspirat de arhitectura clasică italiană şi are la parter un portic cu arce în plin centru în spatele căruia se află magazine. Faţada corpului de colţ este subliniată de pilaştri cu capiteluri compozite. Imobilul a adăpostit în anii comunismului activităţi ale agenţiilor cu funcţii de poliţie politică. La etajul întâi spre Calea Victoriei două dintre ferestre sunt extinse până la nivelul planşeului, pentru a permite introducerea de echipamente voluminoase.

Detaliu de organizare a pilaştrilor şi cornişelor la cele două imobile vecine.

Perspectivă către biserica Kreţulescu, dinspre est, prin faţa Palazzo-ului.

La data de 4 iulie 1938, Carol al II–lea dă Decretul Lege nr. 2397 pentru autorizarea construirii „Palatul Ministerului de Interne”. Tot în anul 1938, este desemnat arhitectul-şef al Serviciului de Arhitectură din Ministerul de Interne, Paul Smărăndescu, pentru întocmirea planurilor, deciziilor, caietelor de sarcini şi pentru conducerea tehnică a lucrărilor imobilului proiectat pentru Ministerului de Interne, sens în care efectuează documentarea necesară la Berlin şi Bratislava. După terminarea războiului, activităţile de construcţie la Palatul Ministerului de Interne, sistate pe timpul decretării stării excepţionale din mai 1944, sunt reluate. În anul 1950 clădirea este terminată. Din acel moment, Ministerul de Interne îşi foloseşte sediul până în anul 1958.

Perspectivă către Palatul Ministerului de Interne, dinspre vest, printre biserica şi imobilul Kreţulescu.

Perspectivă către Palatul Ministerului de Interne, dinspre vest, din Calea Victoriei

Detaliu de conexiune cu imobilul Generala, vedere din Calea Victoriei

Detaliu de conexiune cu imobilul Generala, vedere din Calea Victoriei. Se observă preluarea ritmului mic al etajelor prin cornişele faţadei laterale. Pilaştrii de pe faţada laterală au relieful mai puţin pronunţat, comparativ cu faţada principală.

Detaliu de organizare a pilaştrilor, coloanelor angajate şi cornişelor la cele două imobile vecine.

De ceva vreme câteva iniţiative locale au încercat revitalizarea Palazzo-ului, după mulţi ani în care a slujit doar drept suport pentru plase publicitare. Din păcate, tentativa este doar o cârpeală.

Faţada placată cu piatră nu a fost spălată, pentru a i se descoperi culoarea originală, ci a fost vopsită cu alb la etajele curente. Imobilul Generala a fost de curând "reabilitat termic", iar tencuiala a fost înnobilată cu aceeaşi vopsea de exterior, cu câteva nuanţe diferite. Parterul Imobilului Generala a fost consolidat, ceea ce a dus la distrugerea Pasajului Generala.



Bazinul cu jocuri de apă a fost curăţat, însă instalaţia nu a fost regândită de un specialist, astfel încât jeturile sunt direcţionate anapoda. Mai mult, în nişele unde grupurile statuare nu au fost niciodată amplasate, în centrul postamentelor, au fost dispuse nişte ţâşnitori debile, care nu pot decât să producă infiltraţii la nivelul parterului, în ciuda rosturilor placajului care au fost acoperite în mod indecent cu mortar. Apa nu este filtrată, ţevile vopsite într-un albastru viu sunt probabil ruginite pe interior, aşa încât faţada va căpăta o tentă roşiatică în scurt timp.









După o tăcere de zeci de ani în timpul comunismului, în spatele unui gard şi a unui scuar cu vegetaţie de înălţime medie, Palazzo-ul este supus în prezent asediului monumentelor publice şi al specialiştilor în suburban. Deasupra cornişei principale continuă să troneze cu deşănţare un logo şi o fotografie.