Planul amplasamentului la 1911
Foto aerian cu amplasamentul Manutanței Centrale a Armatei în 2008 (Google Earth)
Foto din Manutanță (de pe http://dreamsideofme.blogspot.com/2007/09/in-cazul-in-care-se-va-intreba-cineva.html, ca și următoarele foto)
Aleea centrală a Manutanței
Linie ferată cu tren din incinta Manutanței
Magazia de grâu a Manutanței
Cuptor de pâine
Imagine cu cuptor de pâineManutanța "Centrală a Armatei", unitate aflată în calea Plevnei nr.145 a reprezentat și reprezintă de fapt un foarte bine organizat complex industrial de morărit și panificație. De sorginte militară, Manutanța își are un înteresant trecut. Îl vom prezenta pe baza unor documente și înformații pe care am reușit sa le obținem din variate surse.
Pentru început vrem să informăm că termenul de manutanță înseamnă - conform dicționarului limbii române - formație sau unitate în cadrul armatei, dotată cu utilajele și instalațiile necesare fabricării pâinii pentru militari. Termenul este preluat după franțuzescul "manutention".
Unitatea avea să apară la noi, în București, ca brutărie, spre finele secolului al XIX-lea. Brutăria respectivă funcționa însă într-un ansamblu de activități complexe ale armatei, cum ar fi moara, fabrica de paste, secția de pesmeți (adica "pâine de război") și surogate de cafea, siloz de grâu, gospodării anexe de animale și zarzavat pentru aprovizionarea ostașilor din unitate, felurite ateliere pentru deservirea trupelor. Cu privire la trecutul Manutanței "Centrale a Armatei" aflăm unele importante aspecte din lucrarea întitulată "Monografia întreprinderii de Panificație «23 , August»-București", moștenitoare a patrimoniului Manutanței, unitate preluată de la armată în 1956.
Colectivul care a elaborat această valoroasă lucrare - album cu 176 imagini, unică în felul ei - după părerea noastră – menționează în fraza de început a părții scrise că: "În vederea alcătuirii unui album monografic al întreprinderii de Panificație «23 August», fosta Manutanță Centrală a Armatei transformată în întreprindere de panificație am putut colecta datele de mai jos". Deci, lucrarea se bazează, în ce privește trecutul întreprinderii, pe "date care au putut fi strânse" fără a fi menționate în vreun fel sursele, respectiv dacă au fost scrise (publicații, documente de arhivă etc.) ori numai verbale (relatări, , mărturisiri), care își au și ele valoarea lor.
Partea scrisă a respectivei monografii este completată de numeroase imagini foto, prezentând aspecte din trecutul Manutanței "Centrale a Armatei", rânduite cronologic și însoțite de legendă, ceea ce alcătuiesc mărturii de necontestat. Colecția însă a fost des completată, unele imagini fiind utilizate la alcătuirea de fotomontaje cu diverse prilejuri, iar din neglijență, valorosul material ilustrativ nu a mai fost recuperat integral.
Cele mai semnificative imagini din respectiva monografie, completate cu altele primite din partea catorva brutari care au lucrat la Manutanța "Centrală a Armatei" le reproducem ca documente de arhivă în prezenta carte, spre a ilustra veridic aspecte din trecutul renumitei unități de panificație a Bucureștilor de odinioară.
Partea scrisă a respectivei monografii este completată de numeroase imagini foto, prezentând aspecte din trecutul Manutanței "Centrale a Armatei", rânduite cronologic și însoțite de legendă, ceea ce alcătuiesc mărturii de necontestat. Colecția însă a fost des completată, unele imagini fiind utilizate la alcătuirea de fotomontaje cu diverse prilejuri, iar din neglijență, valorosul material ilustrativ nu a mai fost recuperat integral.
Cele mai semnificative imagini din respectiva monografie, completate cu altele primite din partea catorva brutari care au lucrat la Manutanța "Centrală a Armatei" le reproducem ca documente de arhivă în prezenta carte, spre a ilustra veridic aspecte din trecutul renumitei unități de panificație a Bucureștilor de odinioară.
Datele cuprinse în Monografia întreprinderii de Panificație «23 August» ne informează că Manutanța "Centrală a Armatei" a luat ființă în anul 1891, când "Ministerul de Război, în vederea unei mai bune aprovizionări cu pâine a unităților militare din garnizoana București construiește, cu posibilitățile de atunci, în vecinătatea cazarmei Malmaison (numita și cazarma Sf. Gheorghe, n.n.) și în imediata apropiere a celorlalte cazărmi din zonă, o brutărie dotată cu utilajul epocii". Această brutărie avea să devină unica fabrică militară de pâine și fusese amplasată pe un teren destul de întins care exista în acea zonă pe calea Plevnei spre finele ei.
La acea vreme brutăria era dotată cu 4 cuptoare tradiționale ("de pământ") a câte două vetre fiecare și avea o capacitate de 25 tone pâine în 24 ore. Atunci când cerințele de pâine erau mai mari, se apela la brutăriile de campanie, care făceau parte din dotarea de război a armatei.
Surpriza însă cu privire la anul înființării (fondării) Manutanței "Centrale a Armatei" ne-o oferă "Istoria Armei Geniului", carte publicată în 1902 la I.V. Socecu, București, de colonelul C.N. Herjeu, comandantul regimentului întâi de Geniu, profesor în Școala Superioară de Război, Brevetat de Stat-Major.
Acest document se afla în Biblioteca Muzeului Militar Central (actual Muzeul Militar National "Regele Ferdinand 1", instituție înființată la 18 decembrie 1923 printr-un Decret regal, n.n). Arma geniului reprezintă - conform dicționarului limbii române - trupe specializate pentru efectuarea lucrărilor de fortificații, drumuri, poduri ș.a.
Publicația respectivă (volum de 467 pagini) ne face cunoscut că: "În timpul războiului pentru independență nici o construcție militară nu se execută, afară de spitalele temporare și de baracamentele de campanie, care se fac pentru trebuințele trupelor mobilizate. Singura lucrare importantă care trebuie a fi menționată este Manutențiunea de pâine din București. Până în anul 1877 Armata nu poseda asemenea manutențiuni, căci corpurile de trupă își procurau pâinea din comerț. Dar, la începutul războiului, industria privată ne mai putând satisface nici trebuințele trupelor Ruse, nici ale trupelor noastre concentrate în București, Administrațiunea Militară se decide a instala o manutențiune de pâine în capitală. Cu studiul și executarea construcțiilor și înstalațiilor acestui stabiliment (instituție industrială, n.n.) este însărcinat locotentul - colonel A. Peiu. În cursul anului 1877 el construiește 4 cuptoare de cărămidă (numite în limbaj tradițional brutăresc «de pământ» n.n.), încălzite direct (adică cu foc în camera de coacere, n.n.), pentru coacerea pâinii și un cuptor aeroterm pentru coacerea pesmeților (numiți și pâine de razboi, iar mai târziu pesmeți tip «A», adica pentru armată, n.n.). Aceste cuptoare au fost instalate într-una din remizele cazarmei Sf. Gheorghe" . . .
Remiza fiind o construcție modestă, pentru adăpostirea vehiculelor, uneltelor ș.a. se înțelege că în acest spațiu s-a "amenajat" doar brutăria militară, fără a se construi o anume clădire specială.
După tipul cuptoarelor cu care a fost dotată (cu cate o vatră fiecare), brutăria putea produce aproximativ 12 tone de pâine în 24 ore.
La acea vreme brutăria era dotată cu 4 cuptoare tradiționale ("de pământ") a câte două vetre fiecare și avea o capacitate de 25 tone pâine în 24 ore. Atunci când cerințele de pâine erau mai mari, se apela la brutăriile de campanie, care făceau parte din dotarea de război a armatei.
Surpriza însă cu privire la anul înființării (fondării) Manutanței "Centrale a Armatei" ne-o oferă "Istoria Armei Geniului", carte publicată în 1902 la I.V. Socecu, București, de colonelul C.N. Herjeu, comandantul regimentului întâi de Geniu, profesor în Școala Superioară de Război, Brevetat de Stat-Major.
Acest document se afla în Biblioteca Muzeului Militar Central (actual Muzeul Militar National "Regele Ferdinand 1", instituție înființată la 18 decembrie 1923 printr-un Decret regal, n.n). Arma geniului reprezintă - conform dicționarului limbii române - trupe specializate pentru efectuarea lucrărilor de fortificații, drumuri, poduri ș.a.
Publicația respectivă (volum de 467 pagini) ne face cunoscut că: "În timpul războiului pentru independență nici o construcție militară nu se execută, afară de spitalele temporare și de baracamentele de campanie, care se fac pentru trebuințele trupelor mobilizate. Singura lucrare importantă care trebuie a fi menționată este Manutențiunea de pâine din București. Până în anul 1877 Armata nu poseda asemenea manutențiuni, căci corpurile de trupă își procurau pâinea din comerț. Dar, la începutul războiului, industria privată ne mai putând satisface nici trebuințele trupelor Ruse, nici ale trupelor noastre concentrate în București, Administrațiunea Militară se decide a instala o manutențiune de pâine în capitală. Cu studiul și executarea construcțiilor și înstalațiilor acestui stabiliment (instituție industrială, n.n.) este însărcinat locotentul - colonel A. Peiu. În cursul anului 1877 el construiește 4 cuptoare de cărămidă (numite în limbaj tradițional brutăresc «de pământ» n.n.), încălzite direct (adică cu foc în camera de coacere, n.n.), pentru coacerea pâinii și un cuptor aeroterm pentru coacerea pesmeților (numiți și pâine de razboi, iar mai târziu pesmeți tip «A», adica pentru armată, n.n.). Aceste cuptoare au fost instalate într-una din remizele cazarmei Sf. Gheorghe" . . .
Remiza fiind o construcție modestă, pentru adăpostirea vehiculelor, uneltelor ș.a. se înțelege că în acest spațiu s-a "amenajat" doar brutăria militară, fără a se construi o anume clădire specială.
După tipul cuptoarelor cu care a fost dotată (cu cate o vatră fiecare), brutăria putea produce aproximativ 12 tone de pâine în 24 ore.
Iată deci că înființarea Manutanței "Centrale a Armatei", numită inițial "Manutențiunea de pâine din București", în anul 1877, nu în 1891 - asa cum se specifică în Monografia întreprinderii de Panificație “23 August" - ne reamintește de vremuri zbuciumate ale istoriei poporului român, drept care prezintă și mai multă valoare pentru trecutul panificației autohtone.
Atunci, în 1877, după cum consemnează cronicile, în războiul Ruso-Turc, pentru a cuceri orășelul Plevna, din Bulgaria, apărat strașnic de armata turcească de sub comanda lui Osman Pașa, marele duce Nicolae - comandantul armatelor rusești - scria principelui Carol al României, rugându-l să treacă Dunărea pe unde va voi, "căci Turcii ne prăpădesc" (sau, după expresia altor istorici, telegrama suna astfel: "Treci grabnic Dunărea, “creștinătatea în pericol!". Stabilindu-și cartierul general în satul Poradin, într-o casă fără ușă și fără ferestre și având la dispoziție un pat de campanie, principele Carol - care fusese proclamat comandant suprem al armatelor ruso-române din fața Plevnei - preocupat de mersul bătăliilor nu avea timp să ia masa în mod normal, drept pentru care se hrănea frugal "doar cu pâine și unt". Posibil e ca pâinea domnitorului să fi fost produsă chiar de brutăria care funcționa la "Manutențiunea de pâine din București". Cert este că, după lupte sângeroase și un asediu prelungit, țarul Alexandru al II-lea al Rusiei și principele Carol au intrat biruitori în Plevna, Razboiul de independență din 1877 încheindu-se în 1878, prin pacea din 19 februarie - 3 martie, de la San Stefano (azi Vesilkoy), de pe malul Mării Marmara.
Numele renumitei localități bulgărești cucerite Plevna, avea să-i poarte calea pe care se afla Manutanța "Centrală a Armatei", arteră de circulație care se intitulase "Podul de pământ". Tot de acele fapte eroice ale armatei române, în urma cărora, în 1877, Țara Românească și-a proclamat independența, iar în 1881 a devenit regat (în urma Congresului de la Berlin, care a modificat pacea de la San Stefano între ruși și turci), iar principele Carol I a devenit rege, amintește numele de Plevna pe care-l poartă patru localități românești aflate în judeșele Botoșani, Buzău, Galați și respectiv Ilfov, precum și numele de Calea Victoriei din București, cunoscută anterior ca "Podul Mogoșoaia".
La acestea se adaugă monumentul "Arcul de Triumf”, ridicat în 1878 la București, pentru parada trupelor întoarse din Războiul pentru îndependență. Construcția – inițial din materiale ușoare - a fost refăcută cu prilejul paradei din 1922 a trupelor românești participante la primul Război Mondial pentru realizarea Statului național unitar. În anii 1935-1936 momentul a fost reconstruit din piatră, după planurile arhitectului Petre Antonescu. Este împodobit cu sculpturi în piatră realizate de Ion Jalea, Cornel Medrea și Constantin Baraschi.
Atunci, în 1877, după cum consemnează cronicile, în războiul Ruso-Turc, pentru a cuceri orășelul Plevna, din Bulgaria, apărat strașnic de armata turcească de sub comanda lui Osman Pașa, marele duce Nicolae - comandantul armatelor rusești - scria principelui Carol al României, rugându-l să treacă Dunărea pe unde va voi, "căci Turcii ne prăpădesc" (sau, după expresia altor istorici, telegrama suna astfel: "Treci grabnic Dunărea, “creștinătatea în pericol!". Stabilindu-și cartierul general în satul Poradin, într-o casă fără ușă și fără ferestre și având la dispoziție un pat de campanie, principele Carol - care fusese proclamat comandant suprem al armatelor ruso-române din fața Plevnei - preocupat de mersul bătăliilor nu avea timp să ia masa în mod normal, drept pentru care se hrănea frugal "doar cu pâine și unt". Posibil e ca pâinea domnitorului să fi fost produsă chiar de brutăria care funcționa la "Manutențiunea de pâine din București". Cert este că, după lupte sângeroase și un asediu prelungit, țarul Alexandru al II-lea al Rusiei și principele Carol au intrat biruitori în Plevna, Razboiul de independență din 1877 încheindu-se în 1878, prin pacea din 19 februarie - 3 martie, de la San Stefano (azi Vesilkoy), de pe malul Mării Marmara.
Numele renumitei localități bulgărești cucerite Plevna, avea să-i poarte calea pe care se afla Manutanța "Centrală a Armatei", arteră de circulație care se intitulase "Podul de pământ". Tot de acele fapte eroice ale armatei române, în urma cărora, în 1877, Țara Românească și-a proclamat independența, iar în 1881 a devenit regat (în urma Congresului de la Berlin, care a modificat pacea de la San Stefano între ruși și turci), iar principele Carol I a devenit rege, amintește numele de Plevna pe care-l poartă patru localități românești aflate în judeșele Botoșani, Buzău, Galați și respectiv Ilfov, precum și numele de Calea Victoriei din București, cunoscută anterior ca "Podul Mogoșoaia".
La acestea se adaugă monumentul "Arcul de Triumf”, ridicat în 1878 la București, pentru parada trupelor întoarse din Războiul pentru îndependență. Construcția – inițial din materiale ușoare - a fost refăcută cu prilejul paradei din 1922 a trupelor românești participante la primul Război Mondial pentru realizarea Statului național unitar. În anii 1935-1936 momentul a fost reconstruit din piatră, după planurile arhitectului Petre Antonescu. Este împodobit cu sculpturi în piatră realizate de Ion Jalea, Cornel Medrea și Constantin Baraschi.
După aceasta paranteză - interesantă socot - să continuăm cu tema principală. Conform publicației "Istoria Armei Geniului", brutăria de început, adica "Manutențiunea de pâine din București" (cum a fost numită initial), amenajată în anul 1877 avea să sufere numeroase modificări în lunga sa existență și evoluție totodată.
Modificările reprezintă lucrări executate de Arma Geniului, al cărei serviciu specializat în construcții era încadrat cu arhitect-șef, arhitecți clasa întâi și a doua, conducători - desenatori clasa întâi, a doua și a treia. Prezentăm în continuare, cronologic, aceste lucrări.
În 1878, deci anul următor amenajării - se mai adaugă brutariei alte clădiri, cu instalațiile aferente, pe terenul chiar al "Manutanței", acest stabiliment completându-se, încât devine cu timpul "Manutențiunea de pâine și de pesmeți a Armatei", iar mai târziu Manutanța "Centrală a Armatei", nume pe care avea sa-l poarte până în 1956, când va fi preluată de la armată, spre a servi populației civile.
Modificările reprezintă lucrări executate de Arma Geniului, al cărei serviciu specializat în construcții era încadrat cu arhitect-șef, arhitecți clasa întâi și a doua, conducători - desenatori clasa întâi, a doua și a treia. Prezentăm în continuare, cronologic, aceste lucrări.
În 1878, deci anul următor amenajării - se mai adaugă brutariei alte clădiri, cu instalațiile aferente, pe terenul chiar al "Manutanței", acest stabiliment completându-se, încât devine cu timpul "Manutențiunea de pâine și de pesmeți a Armatei", iar mai târziu Manutanța "Centrală a Armatei", nume pe care avea sa-l poarte până în 1956, când va fi preluată de la armată, spre a servi populației civile.
În anul 1882 se construiește un local nou pentru "8 cuptoare de pâine", în valoare de 51.000 lei, de catre întreprinzătorul M. Sicard.
Socotim că în fapt respectivele cuptoare "de pământ", tradiționale, au fost în număr de 4 a câte două vetre fiecare, capacitatea brutăriei fiind aproximativ de 25 tone pâine în 24 ore. De fapt această brutărie cu local propriu, construită în 1882 reprezintă ceea ce în Monografia întreprinderii de Panificatie "23 August" - București se consideră ca prima brutărie a Manutanței Armatei, datată însă greșit 1891, fără a se ține seama de amenajarea din istoricul an 1877. Tot în 1882 se înstalează mașinile pentru moara de porumb (de mălai) a Manutanței, două motoare și cazanele de abur, în valoare de 103.000 lei. De asemenea se execută lucrări pentru aducerea apei din râul Dambovița, de către "Casa Arbenz și Wolff', în valoare de 90.000 lei.
În anul următor, 1883 avea să se mai construiască: o magazie pentru depozitarea pesmeților (pâinii de război), în valoare de 37.000 lei; o magazie de făină în valoare de 47.000 lei; o cazarmă pentru lucrători, în valoare de 21.000 lei. Totodata, vechea remiză cu cuptoare (prima brutărie de fapt) a fost transformată în atelier de fabricație pentru pesmeți, lucrarea costând 29.000 lei, execuția datorându-se capitanului Hiottu. În același timp s-a construit o galerie de legare a pavilioanelor cazarmei și a remizei de trăsuri, în valoare de 100.000 lei, lucrări executate de Societatea de Construcții și supravegheate de locotenetul A. Saegiu.
Socotim că în fapt respectivele cuptoare "de pământ", tradiționale, au fost în număr de 4 a câte două vetre fiecare, capacitatea brutăriei fiind aproximativ de 25 tone pâine în 24 ore. De fapt această brutărie cu local propriu, construită în 1882 reprezintă ceea ce în Monografia întreprinderii de Panificatie "23 August" - București se consideră ca prima brutărie a Manutanței Armatei, datată însă greșit 1891, fără a se ține seama de amenajarea din istoricul an 1877. Tot în 1882 se înstalează mașinile pentru moara de porumb (de mălai) a Manutanței, două motoare și cazanele de abur, în valoare de 103.000 lei. De asemenea se execută lucrări pentru aducerea apei din râul Dambovița, de către "Casa Arbenz și Wolff', în valoare de 90.000 lei.
În anul următor, 1883 avea să se mai construiască: o magazie pentru depozitarea pesmeților (pâinii de război), în valoare de 37.000 lei; o magazie de făină în valoare de 47.000 lei; o cazarmă pentru lucrători, în valoare de 21.000 lei. Totodata, vechea remiză cu cuptoare (prima brutărie de fapt) a fost transformată în atelier de fabricație pentru pesmeți, lucrarea costând 29.000 lei, execuția datorându-se capitanului Hiottu. În același timp s-a construit o galerie de legare a pavilioanelor cazarmei și a remizei de trăsuri, în valoare de 100.000 lei, lucrări executate de Societatea de Construcții și supravegheate de locotenetul A. Saegiu.
În 1885 se construiește o magazie de pâine în valoare de 39.000 lei, lucrare executată în regie, de căpitanul Manescu de la Serviciul Central.
Ulterior, în anul 1886 se montează instalațiile complete pentru fabricarea pâinii, se construiește un cuptor special pentru coacerea pesmeților, sistem Peyer (care a costat 18.000 lei) și se ridică un mare siloz pentru păstrarea grâului (în valoare de 256.000 lei), lucrare executată de întreprinderea M. Sicard și supravegheată de căpitanul Mănescu.
În anul următor, 1887 s-au mai montat instalații de fabricare a pâinii, în valoare de 35.000 lei, lucrare executată tot de catre întreprinderea M. Sicard.
În 1888 avea să se construiască un alt cuptor pentru pesmeți, în valoare de 7.600 lei, precum și să se consolideze clădirea silozului, lucrarea costând 35.000 lei.
În anul 1889 a fost ridicat pavilionul administrativ al Manutanței, lucrare în valoare de 17.000 lei.
În 1893 se construiește o clădire în care au fost înstalate cuptoarele tip Lehmann pentru coacerea pesmeților.
În 1894 se ridică o clădire în valoare de 100.000 lei, destinată serviciilor administrative ale Manutanței și “Școlii de administrație” (la care se pregăteau ofițerii de administrație și intendență), lucrare executată de întreprinderea M. Leibovici, cu supravegherea căpitanului P. Gheorghiu. De asemenea, s-a mai construit un etaj la Cazarma trupei (lucrătorilor) Manutanței.
Ulterior, în anul 1886 se montează instalațiile complete pentru fabricarea pâinii, se construiește un cuptor special pentru coacerea pesmeților, sistem Peyer (care a costat 18.000 lei) și se ridică un mare siloz pentru păstrarea grâului (în valoare de 256.000 lei), lucrare executată de întreprinderea M. Sicard și supravegheată de căpitanul Mănescu.
În anul următor, 1887 s-au mai montat instalații de fabricare a pâinii, în valoare de 35.000 lei, lucrare executată tot de catre întreprinderea M. Sicard.
În 1888 avea să se construiască un alt cuptor pentru pesmeți, în valoare de 7.600 lei, precum și să se consolideze clădirea silozului, lucrarea costând 35.000 lei.
În anul 1889 a fost ridicat pavilionul administrativ al Manutanței, lucrare în valoare de 17.000 lei.
În 1893 se construiește o clădire în care au fost înstalate cuptoarele tip Lehmann pentru coacerea pesmeților.
În 1894 se ridică o clădire în valoare de 100.000 lei, destinată serviciilor administrative ale Manutanței și “Școlii de administrație” (la care se pregăteau ofițerii de administrație și intendență), lucrare executată de întreprinderea M. Leibovici, cu supravegherea căpitanului P. Gheorghiu. De asemenea, s-a mai construit un etaj la Cazarma trupei (lucrătorilor) Manutanței.
În anul 1895, spațiul brutăriei destinat cuptoarelor avea să fie extins prin prelungirea clădirii, lucrare care împreună cu construirea unei clădiri pentru ateliere a costat 35.000 lei.
Deoarece în continuarea anului 1895 și până în 1902 - anul când s-a publicat lucrarea "Istoria Armei Geniului" - în această sursă documentară nu mai există referiri privitoare la brutăria Manutanței, continuăm prezentarea trecutului și evoluția acesteia, bazați pe datele cuprinse în Monografia întreprinderii de Panificație “23 August", considerându-le veridice, mai ales că sunt completate prin numeroase imagini foto-document de pe parcursul evoluției în timp a respectivului obiectiv, care avea să devină un mare și important complex industrial.
În 1906, cuptoarele brutăriei, care până atunci fuseseră încălzite cu lemne au fost echipate cu înjectoare pentru combustibil lichid (păcură), ceea ce a reprezentat un mare progres. Până la această dată s-au mai facut și unele reutilări, dar care nu pot fi precizate din lipsa informațiilor necesare. Se știe doar că primul malaxor german, tip Wemer-Ptleiderer și răsturnătorul de cuve cu aluat fuseseră instalate în 1905, aceste utilaje ușurând substanțial munca brutarilor.
Brutăria însă avea spații de producție mici, întunecoase și nu corespundeau întru totul condițiilor de igienă alimentară. Pâinea se depozita pe rastele fixe, iar iluminatul se facea cu ajutorul felinarelor cu petrol suspendate prin secțiile de producție și magazii.
Deoarece în continuarea anului 1895 și până în 1902 - anul când s-a publicat lucrarea "Istoria Armei Geniului" - în această sursă documentară nu mai există referiri privitoare la brutăria Manutanței, continuăm prezentarea trecutului și evoluția acesteia, bazați pe datele cuprinse în Monografia întreprinderii de Panificație “23 August", considerându-le veridice, mai ales că sunt completate prin numeroase imagini foto-document de pe parcursul evoluției în timp a respectivului obiectiv, care avea să devină un mare și important complex industrial.
În 1906, cuptoarele brutăriei, care până atunci fuseseră încălzite cu lemne au fost echipate cu înjectoare pentru combustibil lichid (păcură), ceea ce a reprezentat un mare progres. Până la această dată s-au mai facut și unele reutilări, dar care nu pot fi precizate din lipsa informațiilor necesare. Se știe doar că primul malaxor german, tip Wemer-Ptleiderer și răsturnătorul de cuve cu aluat fuseseră instalate în 1905, aceste utilaje ușurând substanțial munca brutarilor.
Brutăria însă avea spații de producție mici, întunecoase și nu corespundeau întru totul condițiilor de igienă alimentară. Pâinea se depozita pe rastele fixe, iar iluminatul se facea cu ajutorul felinarelor cu petrol suspendate prin secțiile de producție și magazii.
În anul 1907 avea să se treacă la iluminatul electric, prin construirea uzinei proprii, înzestrate cu un motor de 55 Cai Putere, care permitea totodată alimentarea cu energie a utilajelor tehnologice deja montate și a celor în perspectivă de a fi introduse în fluxul de producție. Pentru transportul exterior al sacilor cu faină se foloseau vagonetele trase de boi, pe linia îngustă de cale ferată. Tot cu ajutorul boilor se tractau și brutăriile de campanie.
În 1911 s-a construit moara proprie de grâu (avand capacitate zilnică de 60 tone grâu macinat), împreună cu un nou siloz de grâu, cu capacitatea 2.700 tone, cel construit în 1886 (cunoscut sub denumirea de "silozul vechi"), care se fisurase grav, trebuind să fie părăsit. Aceasta construcție, ramasă în picioare și azi, reprezintă o relicvă a trecutului, un fel de Colosseum al silozurilor de cereale românești.
Mai apoi, în anul 1914 s-a trecut la reutilarea brutăriei, cuptoarele vechi fiind înlocuite cu 3 cuptoare mecanice rotative.
În 1911 s-a construit moara proprie de grâu (avand capacitate zilnică de 60 tone grâu macinat), împreună cu un nou siloz de grâu, cu capacitatea 2.700 tone, cel construit în 1886 (cunoscut sub denumirea de "silozul vechi"), care se fisurase grav, trebuind să fie părăsit. Aceasta construcție, ramasă în picioare și azi, reprezintă o relicvă a trecutului, un fel de Colosseum al silozurilor de cereale românești.
Mai apoi, în anul 1914 s-a trecut la reutilarea brutăriei, cuptoarele vechi fiind înlocuite cu 3 cuptoare mecanice rotative.
În intervalul 1918-1919, astfel cum se mentionează în unele documente referitoare la aspecte din trecutul muncitorilor brutari ai capitalei, Manutanța "Centrala a Armatei", unitate de producție organizată corespunzator disciplinei militare a preluat conducerea principalelor fabrici de pâine din București, prin militarizarea acestora. Astfel se putea asigura întegral necesarul de pâine pentru populație, date fiind greutățile apărute la sfârșitul Primul Război Mondial.
Comandantul și responsabilul cu problema pâinii în capitală era colonelul Traian Baroca, în timp ce prefectura Capitalei se afla sub conducerea lui Eracle Nicolau.
În anul 1920, la Manutanță se construiește o nouă unitate, fabrica de pâine (amplasată langa brutăria veche), dotată cu 13 cuptoare a câte două vetre metalice mobile, pe roți, marca Lehmann (după cât se pare), numite tip "telescocar". Fabrica mai dispunea și de alte utilaje tehnologice de proveniență germană, marca Werner Pfleiderer, la nivelul tehnicii modeme de atunci, precum: cernătoare mecanice și dozatoare de făină, malaxoare, răsturnătoare de cuve, mașini de divizat și modelat aluatul. Referitor la data construirii fabricii, unele informații pledează pentru intervalul 1902-1908 (nu 1920). În acest sens, cu prilejul lucrărilor de refacere a părții superioare a clădirii (mansardă și foișor) s-au gasit însemnări pe scânduri, ale lucrătorilor-constructori inițiali, purtând datele susmenționate. În 1920 probabil că s-a încheiat montarea tuturor echipamentelor tehnologice și s-a dat complet în funcțiune fabrica, considerent pentru care anul respectiv a fost luat ca dată a construirii.
Comandantul și responsabilul cu problema pâinii în capitală era colonelul Traian Baroca, în timp ce prefectura Capitalei se afla sub conducerea lui Eracle Nicolau.
În anul 1920, la Manutanță se construiește o nouă unitate, fabrica de pâine (amplasată langa brutăria veche), dotată cu 13 cuptoare a câte două vetre metalice mobile, pe roți, marca Lehmann (după cât se pare), numite tip "telescocar". Fabrica mai dispunea și de alte utilaje tehnologice de proveniență germană, marca Werner Pfleiderer, la nivelul tehnicii modeme de atunci, precum: cernătoare mecanice și dozatoare de făină, malaxoare, răsturnătoare de cuve, mașini de divizat și modelat aluatul. Referitor la data construirii fabricii, unele informații pledează pentru intervalul 1902-1908 (nu 1920). În acest sens, cu prilejul lucrărilor de refacere a părții superioare a clădirii (mansardă și foișor) s-au gasit însemnări pe scânduri, ale lucrătorilor-constructori inițiali, purtând datele susmenționate. În 1920 probabil că s-a încheiat montarea tuturor echipamentelor tehnologice și s-a dat complet în funcțiune fabrica, considerent pentru care anul respectiv a fost luat ca dată a construirii.
Fabrica, al cărei proiect nu poate fi considerat decât de proveniență germană, așa cum au susținut și unii brutari vârstnici, reprezintă o clădire simetrică, impunătoare, cu fațada inițială frumos decorată în stilul "Art deco". Etajul II este retras de la aliniamentul fațadei, iar etajul III constituie mansarda, peste care poziționat central se afla un foișor (donjon), utilizat ca punct de observație militar, pentru supravegeherea de către santinelă a cazarmei Manutanței "Centrale a Armatei". Construcției orginale, care a suferit diferite renovări, în 1963-1964 avea sa i se adauge, în prelungirea din partea stangă, o magazie nouă de pâine având capacitatea de peste 100 tone, corespunzătoare nivelului de producție la care se dezvoltase fabrica.
Clădirea fabricii poate fi considerată monument arhitectural în domeniu, emblematic pentru îndustria de panificație românească, având și valoare istorică (de patrimoniu), ceea ce merită a fi prețuit.
În această impunătoare unitate înginerească, procesul tehnologic de fabricare a pâinii se desfășoară pe verticală, la primul etaj aflându-se sala de preparare a aluatului, iar la parter, sala de prelucrare (divizare, modelare, dospire finală) și de coacere (adica a cuptoarelor), aceasta din urmă fiind separată de cea pentru prelucrare.
Atât la etaj cât și la parter există spații amenajate special pentru asigurarea condițiilor necesare fermentării în cuve a maielei și aluatului, respectiv pentru dospirea bucăților de aluat modelate, asezate pe panacoade în dospitoarele mobile corespunzatoare. Etajul este astfel construit încât prezintă deschidere în partea dinspre sala de prelucrare, conferind acesteia o mare înălțime, cum și spațiu larg deschis, luminos, corespunzător unor foarte bune condiții de lucru.
Totodată, o asemenea alcătuire permite comunicarea directă între cele două săli de lucru respectiv între muncitorii brutari de la preparare și cei de la prelucrarea aluatului, condiție absolut necesară. La etajul al II-lea se afla cernătoarele mecanice, iar la cel de al III-lea etaj, buncărele (timoacele) de făină și snecurile de alimentare. Legatura cu magazia de faină - situată într-o cladire apropiată - era asigurată printr-un tunel subteran în care se afla montat snecul de transport al făinii și elevatorul pentru ridicarea ei pe verticală, spre timoace. Mult mai târziu, odată cu construirea în vecinatate a unei mori moderne de grâu, acest sistem mecanic de alimentare cu făină a fost înlocuit cu transportul pneumatic, prin legatură aeriană. Tunelul subteran de la subsolul fabricii făcea și legătura cu rezervoarele de combustibil lichid (păcură) aflate la distanță, pe terenul din partea laterală, înspre malul râului Dâmbovița. Alimentarea cu apă se asigura din puțul propriu de mare adâncime.
Capacitatea de producție a noii fabrici era de 70 tone pâine în 24 ore, fiind completată de cea a brutariei mici (vechi), care fusese pastrată în funcțiune. Pentru depozitarea și expedierea produselor existau magazii corespunzătoare. Transportul pâinii se făcea, la nivelul anului 1940, în lădițe din lemn, cu autodube și hipodube proprii. Fabrica dispunea de un laborator tehnologic bine înzestrat, iar pentru asigurarea conditiilor igienico-sanitare de producție și ale lucrărilor era dotată cu instalațiile necesare (vestiare, dușuri, lavabouri etc), amplasate la subsolul cladirii.
Clădirea fabricii poate fi considerată monument arhitectural în domeniu, emblematic pentru îndustria de panificație românească, având și valoare istorică (de patrimoniu), ceea ce merită a fi prețuit.
În această impunătoare unitate înginerească, procesul tehnologic de fabricare a pâinii se desfășoară pe verticală, la primul etaj aflându-se sala de preparare a aluatului, iar la parter, sala de prelucrare (divizare, modelare, dospire finală) și de coacere (adica a cuptoarelor), aceasta din urmă fiind separată de cea pentru prelucrare.
Atât la etaj cât și la parter există spații amenajate special pentru asigurarea condițiilor necesare fermentării în cuve a maielei și aluatului, respectiv pentru dospirea bucăților de aluat modelate, asezate pe panacoade în dospitoarele mobile corespunzatoare. Etajul este astfel construit încât prezintă deschidere în partea dinspre sala de prelucrare, conferind acesteia o mare înălțime, cum și spațiu larg deschis, luminos, corespunzător unor foarte bune condiții de lucru.
Totodată, o asemenea alcătuire permite comunicarea directă între cele două săli de lucru respectiv între muncitorii brutari de la preparare și cei de la prelucrarea aluatului, condiție absolut necesară. La etajul al II-lea se afla cernătoarele mecanice, iar la cel de al III-lea etaj, buncărele (timoacele) de făină și snecurile de alimentare. Legatura cu magazia de faină - situată într-o cladire apropiată - era asigurată printr-un tunel subteran în care se afla montat snecul de transport al făinii și elevatorul pentru ridicarea ei pe verticală, spre timoace. Mult mai târziu, odată cu construirea în vecinatate a unei mori moderne de grâu, acest sistem mecanic de alimentare cu făină a fost înlocuit cu transportul pneumatic, prin legatură aeriană. Tunelul subteran de la subsolul fabricii făcea și legătura cu rezervoarele de combustibil lichid (păcură) aflate la distanță, pe terenul din partea laterală, înspre malul râului Dâmbovița. Alimentarea cu apă se asigura din puțul propriu de mare adâncime.
Capacitatea de producție a noii fabrici era de 70 tone pâine în 24 ore, fiind completată de cea a brutariei mici (vechi), care fusese pastrată în funcțiune. Pentru depozitarea și expedierea produselor existau magazii corespunzătoare. Transportul pâinii se făcea, la nivelul anului 1940, în lădițe din lemn, cu autodube și hipodube proprii. Fabrica dispunea de un laborator tehnologic bine înzestrat, iar pentru asigurarea conditiilor igienico-sanitare de producție și ale lucrărilor era dotată cu instalațiile necesare (vestiare, dușuri, lavabouri etc), amplasate la subsolul cladirii.
În 1920-1921 Manutanța "Centrală a Armatei" a mai fost înzestrată cu o secție de fabricare a pâinii de razboi (respectiv pesmet "A") și biscuiți, una pentru paste făinoase, cum și alta pentru surogat de cafea, astfel de produse fiind necesare aprovizionării armatei, încât fabrica purta titulatura “Fabrica de pâine de razboi, biscuiți, paste făinoase". Un laborator general echipat corespunzator verifica prin analize fizico-chimice calitatea tuturor produselor care se realizau la acest mare complex. Laboratorul a funcționat initial într-o clădire vecină cu silozul vechi de grâu, aflată însa pe teritoriul cazarmei "Sf. Gheorghe". Ulterior i s-a construit un sediu chiar lângă acel siloz.
În acest mod, Manutanța "Centrală a Armatei" a constituit prima unitate cu mare capacitate de producție din capitală, dotată cu utilaje tehnologice la nivelul tehnic al epocii respective, în vederea mecanizării procesului de fabricație, astfel că este considerată ca devenind, pe atunci, împreună cu fabricile bucureștene "Gagel și Herdan", nucleul industriei pâinii din România. Manutanțe, mult mai modeste însă, după câte cunoaștem, au fost construite și în alte orase din țară, ca spre exemplu cele de la Craiova (fondată în 1896), Fagaraș, Timișoara, Brașov, Oradea, Buzău, Cluj, Botoșani, localități în care se aflau gamizoane militare.
În acest mod, Manutanța "Centrală a Armatei" a constituit prima unitate cu mare capacitate de producție din capitală, dotată cu utilaje tehnologice la nivelul tehnic al epocii respective, în vederea mecanizării procesului de fabricație, astfel că este considerată ca devenind, pe atunci, împreună cu fabricile bucureștene "Gagel și Herdan", nucleul industriei pâinii din România. Manutanțe, mult mai modeste însă, după câte cunoaștem, au fost construite și în alte orase din țară, ca spre exemplu cele de la Craiova (fondată în 1896), Fagaraș, Timișoara, Brașov, Oradea, Buzău, Cluj, Botoșani, localități în care se aflau gamizoane militare.
Manutanța "Centrală a Armatei" mai avea în dotare brutăria mobilă de campanie, cu tracțiune animală, alcatuita din 40 de cuptoare încălzite cu lemne, precum și două grupuri de trenuri brutărie, fiecare compus din 12 vagoane atelier și 22 vagoane anexe, capacitatea de producție a unui grup fiind de 7 tone pâine în 24 ore.
Tot în componența ei se aflau, moara de porumb, moara de grâu, silozul de grâu, precum și diferite ateliere pentru uz militar, ca: tipografie (unde se tipărea Revista întendenței), croitorie, cizmărie, tâmplărie, mecanică s.a. De asemenea, dispunea de o grădină de legume și o crescătorie de porci pentru aprovizionarea ostașilor din unitatea Manutanței, amenajate pe un teren aflat în comuna Joița. În această situație Manutanța "Centrală a Armatei" putea fi considerată o adevarata "fortăreață" în domeniu.
Tot în componența ei se aflau, moara de porumb, moara de grâu, silozul de grâu, precum și diferite ateliere pentru uz militar, ca: tipografie (unde se tipărea Revista întendenței), croitorie, cizmărie, tâmplărie, mecanică s.a. De asemenea, dispunea de o grădină de legume și o crescătorie de porci pentru aprovizionarea ostașilor din unitatea Manutanței, amenajate pe un teren aflat în comuna Joița. În această situație Manutanța "Centrală a Armatei" putea fi considerată o adevarata "fortăreață" în domeniu.
Ca urmare a bombardamentelor din 4 apriie și 7 mai 1944, Manutanța "Centrală a Armatei" a suferit mari stricăciuni și pierderi de vieți omenești, dar s-a refăcut rapid. Cam după 1944-1950 s-a renunțat la fabricarea aici a pastelor fainoase și surogatului de cafea.
La Manutanța "Centrală a Armatei" lucrau atât militari, cât și personal civil specializat. Se cunoaște că la fabricarea pâinii a fost maistru-șef, între 1937-1948, renumitul tehnician brutar Niculae Margarit, care deținea și funcția de Maistru Suplinitor la Liceul nr. 1 (unde se pregăteau specialiști brutari), cum și pe aceea de Membru Titular în Comisia de Calificare a Camerei de Muncă. Chiar și după 1956, când unitatea nu mai aparținea armatei lucrau aici numeroși meseriași proveniți de pe timpul Manutanței, cum ar fi maiștrii Aurelian Dovleac, Ion Benedict și Sebastian Stana, sau șeful de secție plutonier major Dumitru Vizitiu. La fabricarea pesmetului “A" trudise vreme îndelungată maistrul specialist Ion Nedelcu, persoană deosebit de falnică și respectată, căruia i se spunea "Patriarhul". Era singurul care stăpânea în totalitate secretul fabricării unor astfel de produse (supuse autoclavizării înainte de coacere), pe care dânsul îl păstra, ca un veritabil militar. Preluase meștesugul - după unele informații - de la înaintașul său, maistrul Dumitru Veicu, provenit de la "Gagel", unde de asemenea se fabricau astfel de pesmeți.
La Manutanța "Centrală a Armatei" se pregăteau ucenici brutari, care erau recrutați dintre copiii de trupă proveniți din familii cu orfani, invalizi sau orfani de război.
La Manutanța "Centrală a Armatei" lucrau atât militari, cât și personal civil specializat. Se cunoaște că la fabricarea pâinii a fost maistru-șef, între 1937-1948, renumitul tehnician brutar Niculae Margarit, care deținea și funcția de Maistru Suplinitor la Liceul nr. 1 (unde se pregăteau specialiști brutari), cum și pe aceea de Membru Titular în Comisia de Calificare a Camerei de Muncă. Chiar și după 1956, când unitatea nu mai aparținea armatei lucrau aici numeroși meseriași proveniți de pe timpul Manutanței, cum ar fi maiștrii Aurelian Dovleac, Ion Benedict și Sebastian Stana, sau șeful de secție plutonier major Dumitru Vizitiu. La fabricarea pesmetului “A" trudise vreme îndelungată maistrul specialist Ion Nedelcu, persoană deosebit de falnică și respectată, căruia i se spunea "Patriarhul". Era singurul care stăpânea în totalitate secretul fabricării unor astfel de produse (supuse autoclavizării înainte de coacere), pe care dânsul îl păstra, ca un veritabil militar. Preluase meștesugul - după unele informații - de la înaintașul său, maistrul Dumitru Veicu, provenit de la "Gagel", unde de asemenea se fabricau astfel de pesmeți.
La Manutanța "Centrală a Armatei" se pregăteau ucenici brutari, care erau recrutați dintre copiii de trupă proveniți din familii cu orfani, invalizi sau orfani de război.
Comandantul Manutanței "Centrale a Armatei", dupa informațiile căpătate de noi a fost, înspre anul 1956 până ce a funcționat ca unitate militară, generalul Dumitru Ungheanu, iar dupa trecerea la activitatea civilă ca întreprindere de Panificație "2 Octombrie", până în 1958 a fost director locotenent colonel Vasilache, având ca șef serviciu producție pe ing. agronom Corbu.
Manutanța "Centrală a Armatei" a funcționat ca unitate militară bugetară până la 1 iunie 1956, când, preluată de la armată este transformată în gospodarie chibzuită, sub denumirea întreprinderea de Panificație "2 Octombrie", denumire legată de ziua în care ultimul oraș al României, Carei a fost eliberat de sub ocupația armatei hitleriste, în 1944, prin vitejia ostașilor români.
Manutanța "Centrală a Armatei" a funcționat ca unitate militară bugetară până la 1 iunie 1956, când, preluată de la armată este transformată în gospodarie chibzuită, sub denumirea întreprinderea de Panificație "2 Octombrie", denumire legată de ziua în care ultimul oraș al României, Carei a fost eliberat de sub ocupația armatei hitleriste, în 1944, prin vitejia ostașilor români.
La 1 august 1958 întreprinderea trece sub controlul Sfatului Popular al Capitalei, avand ca for tutelar de specialitate Trustul de Panificație al Capitalei, iar ca for superior, Direcția Generală a Pâinii din Ministerul Industriei Alimentare, care coordona activitatea de panificație pe întreaga țară.
Mai apoi, la 1 august 1959, întreprinderea de Panificație "2 Octombrie" primește, prin comasare, întreprinderea de Panificație, "11 Iunie", astfel că activitatea se va extinde și la aprovizionarea cu pâine a populației civile. De asemenea, a mai primit brutăria din comuna Roșu și franzelăria "Vasile Roaită" (a fostului proprietar Matache Teodorescu), din centrul Capitalei, aceasta din urmă fiind cedată ulterior (în 1960), întreprinderii de Panificație "N. Balcescu".
Continuându-și evoluția, în 1960, întreprinderii avea să i se schimbe numele în întreprinderea de Panificație "23 August", ca un omagiu - după cum s-a sustinut - adus acelui eveniment din 1944, la care muncitorii brutari au contribuit din plin. Acum brutăria veche (mică) a fostei Manutanțe a intrat într-un proces de reutilare, prin înlocuirea cuptoarelor cu alte 4, tip "dampf' cu cate două vetre și introducerea masinilor de modelat franzele și cornuri, devenind secție modernă de franzelărie. Asemănător, brutăria mare - respectiv fabrica - a fost reutilată în diferite etape. Le vom schița în continuare.
Mai întai, în 1960 s-au înlocuit 10 dintre cuptoarele "telescocar", cu cuptoare tip "dampf', iar în anul urmator și celelalte 3, fabrica având în total, de data aceasta, 10 cuptoare "damf' a câte două vetre fiecare, astfel încât capacitatea de producție a celor două unități de producție a pâinii crescuse la 120 tone în 24 ore. La acea dată fabrica avea 5 malaxoare indigene (tip "Tehnofrig"), cu 30 cuve de 5001, două răsturnătoare de cuve marca "Wemer-Pfleiderer", două mașini de divizat și modelat provenite din import (țări socialiste) și utilajele ajutatoare necesare (garderoabe-dospitoare, rastele s.a.). Totodată se desființează uzina electrică proprie (construită în 1907), astfel că se trece la rețeaua națională de alimentare cu energie electrică de curent alternativ. Cele 3 mașini cu abur de la uzina electrică au fost demontate, două fiind achiziționate de Muzeul Industrial București, iar a treia s-a expediat la Bistrița, fiind utilizată în continuare.
În anul 1962 se construiește, pe locul vechiului garaj al fostei Manutanțe o nouă secție de pâine dotată cu două cuptoare mecanice cu leagăne, tip F.N.A. "Venus" (import Ungaria), de capacitate 10 tone în 24 ore fiecare.
Mai apoi, la 1 august 1959, întreprinderea de Panificație "2 Octombrie" primește, prin comasare, întreprinderea de Panificație, "11 Iunie", astfel că activitatea se va extinde și la aprovizionarea cu pâine a populației civile. De asemenea, a mai primit brutăria din comuna Roșu și franzelăria "Vasile Roaită" (a fostului proprietar Matache Teodorescu), din centrul Capitalei, aceasta din urmă fiind cedată ulterior (în 1960), întreprinderii de Panificație "N. Balcescu".
Continuându-și evoluția, în 1960, întreprinderii avea să i se schimbe numele în întreprinderea de Panificație "23 August", ca un omagiu - după cum s-a sustinut - adus acelui eveniment din 1944, la care muncitorii brutari au contribuit din plin. Acum brutăria veche (mică) a fostei Manutanțe a intrat într-un proces de reutilare, prin înlocuirea cuptoarelor cu alte 4, tip "dampf' cu cate două vetre și introducerea masinilor de modelat franzele și cornuri, devenind secție modernă de franzelărie. Asemănător, brutăria mare - respectiv fabrica - a fost reutilată în diferite etape. Le vom schița în continuare.
Mai întai, în 1960 s-au înlocuit 10 dintre cuptoarele "telescocar", cu cuptoare tip "dampf', iar în anul urmator și celelalte 3, fabrica având în total, de data aceasta, 10 cuptoare "damf' a câte două vetre fiecare, astfel încât capacitatea de producție a celor două unități de producție a pâinii crescuse la 120 tone în 24 ore. La acea dată fabrica avea 5 malaxoare indigene (tip "Tehnofrig"), cu 30 cuve de 5001, două răsturnătoare de cuve marca "Wemer-Pfleiderer", două mașini de divizat și modelat provenite din import (țări socialiste) și utilajele ajutatoare necesare (garderoabe-dospitoare, rastele s.a.). Totodată se desființează uzina electrică proprie (construită în 1907), astfel că se trece la rețeaua națională de alimentare cu energie electrică de curent alternativ. Cele 3 mașini cu abur de la uzina electrică au fost demontate, două fiind achiziționate de Muzeul Industrial București, iar a treia s-a expediat la Bistrița, fiind utilizată în continuare.
În anul 1962 se construiește, pe locul vechiului garaj al fostei Manutanțe o nouă secție de pâine dotată cu două cuptoare mecanice cu leagăne, tip F.N.A. "Venus" (import Ungaria), de capacitate 10 tone în 24 ore fiecare.
În 1963, întrerpinderea avea să mai primească brutăria din comuna 30 Decembrie, dotată cu un cuptor "dampf' cu două vetre, având capacitatea de 7 tone în 24 ore. Tot în acel an începe construcția magaziei moderne de pâine, în continuarea celei existente inițial (a fabricii), utilată cu benzi transportoare și ventilatoare pentru asigurarea climatului necesar, prevazută cu 12 ghișee de livrare la rampă, lucrare terminată în 1964.
În anul 1965 s-au montat 4 mașini noi de divizat aluatul și masini de modelat (import țări socialiste), s-au achiziționat navete și 60 autodube specializate pentru transportul produselor de panificatie.
Mai apoi, tot aici s-a construit o secție modernă, cu linie de fabricare a pâinii în flux continuu, dotata cu utilaje (import Ungaria) speciale pentru prepararea aluatului folosind frământare întensivă și maia fluidă. Clădirea acestei secții a fost amplasată în vecinatatea fabricii.
De asemenea, au fost amenajate, în spații existente, ateliere de fabricare a unor produse de patiserie (pateuri, rulade, foi de placintă și altele), întreprinderea ajungând să realizeze 260 tone zilnic de produse, într-un sortiment variat.
În anul 1965 s-au montat 4 mașini noi de divizat aluatul și masini de modelat (import țări socialiste), s-au achiziționat navete și 60 autodube specializate pentru transportul produselor de panificatie.
Mai apoi, tot aici s-a construit o secție modernă, cu linie de fabricare a pâinii în flux continuu, dotata cu utilaje (import Ungaria) speciale pentru prepararea aluatului folosind frământare întensivă și maia fluidă. Clădirea acestei secții a fost amplasată în vecinatatea fabricii.
De asemenea, au fost amenajate, în spații existente, ateliere de fabricare a unor produse de patiserie (pateuri, rulade, foi de placintă și altele), întreprinderea ajungând să realizeze 260 tone zilnic de produse, într-un sortiment variat.
La această mare întreprindere se desfășura și o intensă activitate culturală, aici functionând o brigadă artistică de amatori și o echipă de dansuri naționale, care pregăteau frumoase spectacole de sărbători. Brigada artistică a fost cea care, la "Întalnirea Brutarilor" ediția 1981 a intrepretat, pentru prima dată, melodia de breaslă "Imnul Brutarilor", compoziție a tânărului Marius Țeicu, pe versuri de Gh. Moldoveanu. Imnul omagiază strădania făuritorilor de pâine, în fraze ca:
"Ne-am înfrățit pe veci cu pâinea țării, simbolul existenței devenit;
În flacăra cuptorului de aur, sa rezistăm de-a pururi ne-am călit...
Armata celor mulți, cu haine albe, în orice colt de țară o găsești,
Prezența ei o dă mirosul pâinii și sentimentul nobil că trăiesti"...
Aceste strofe le completează pe cele care au fost citate anterior, privind cântecul și poezia despre pâine și brutari. Respectiva brigadă brutărească de amatori, având în repertoriul ei și imnul nostru, a impresionat juriul concursului pe sector prin originalitate, cucerind locul al doilea, cu toata tinerețea ei, înaintea multor brigăzi artistice de amatori cu experiență.
"Ne-am înfrățit pe veci cu pâinea țării, simbolul existenței devenit;
În flacăra cuptorului de aur, sa rezistăm de-a pururi ne-am călit...
Armata celor mulți, cu haine albe, în orice colt de țară o găsești,
Prezența ei o dă mirosul pâinii și sentimentul nobil că trăiesti"...
Aceste strofe le completează pe cele care au fost citate anterior, privind cântecul și poezia despre pâine și brutari. Respectiva brigadă brutărească de amatori, având în repertoriul ei și imnul nostru, a impresionat juriul concursului pe sector prin originalitate, cucerind locul al doilea, cu toata tinerețea ei, înaintea multor brigăzi artistice de amatori cu experiență.
Primul director civil al întreprinderii de Panificație "2 Octombrie", în 1958, a fost renumitul tehnician brutar Mihai Popescu, care avea să predea conducerea colegului său de breaslă, Stancu-Stănică Ștefănescu, acesta păstrând-o până în 1962, la pensionare. Cel mai accentuat s-a dezvoltat întreprinderea în perioada energicului director Stancu- Stănică Ștefănescu, persoană care în 1960 s-a straduit și a reușit să schimbe denumirea întreprinderii de Panificație "2 Octombrie", în cea de "23 August", titulatură care va dăinui până la finele anului 1989. Mihai Popescu a avut ca inginer șef pe tânărul inginer de specialitate Mircea Cocora, iar Stancu- Stănică Ștefănescu a colaborat, pe rând, cu tinerii ingineri Ioana Zăpucioiu și Ion Butnariu. Toți aceștia, împreună cu lucrătorii din subordine au contribuit la dezvoltarea rapidă a activității întreprinderii.
După 1989 această întreprindere cu trecut glorios a intrat într-o nouă fază de organizare, conform principiilor economiei de piață, asemănător celorlalte surate românești ale sale, devenind unitate privatizată, sub denumirea S.C. "Plevnei” S.A. Treptat, i s-a redus drastic funcționalitatea, actual abia mai respirând, ca fiind înainte de a-și da duhul. Spațiul vital, respectiv terenul posedat anterior i se micșorase deja treptat mai înainte, pe o bună parte din el construindu-se utilele cămine studențești.
Agonia fostei Manutanțe "Centrale a Armatei", deținătoarea primatului în tehnica mecanizată a procesului de panificație ar merita, cu prisosință, un film documentar istoric, legat de trecutul și activitatea rodnică, înfloritoare, dintr-o lungă perioadă, a brutariei partașă la actul de independență a României. Dispare "fortăreața" încununată cândva de splendide izbânzi. Rămânem însă cu amintirea despre ceea ce a fost.
Mai menționăm că unele din clădirile aparținând Manutanței "Centrale a Armatei", care dainuiesc și astăzi au căpătat alte destinații față de cele initiale. Astfel, fosta cazarma a trupei, construită în anul 1883 și supraetajată în 1894 a devenit, dupa 1944, sediul administrativ al Manutanței "Centrale a Armatei", iar apoi, din 1956, sediul întreprinderii de Panificatie “2 Octombrie", numită în 1960 “23 August". Concomitent, după 1958, tot aici și-a avut sediul Trustul de Panificație al Capitalei și regiunii București, transformat, din 1977-1978 în întreprinderea de Morărit și Panificație București, vreme când întreprinderile de panificatie din subordine au devenit, organizatoric "fabrici", având ca for tutelar Centrala industrială de Morărit, Decorticat, Panificație și Produse făinoase din Ministerul Agriculturii și Industriei Alimentare. Actual, în clădire se afla sediul Patronatului Roman din îndustria de Morarit, Panificatie și Produse Fainoase - ROMPAN. Cât privește clădirea destinată serviciilor administrative ale Manutanței și Scolii de administratie, construită în 1894, aceasta găzduiește acum Tribunalul Militar Teritorial și Tribunalul Militar București.
Prima mea amintire despre Manutanța Armatei este veche și datează din 1946. Fusesem încorporat pentru efectuarea stagiului militar la Regimentrul 2 Artilerie Grea, aflat în cazarma "Sf. Gheorghe" (numita și Malmezon), din calea Plevnei, București. Instructia nu era ușoară, iar rația de pâine ce o primeam la masă era destul de mică. Înțelegeam oarecum faptul, deoarece ne aflam în anul secetei care bântuise cea mai mare parte a țării, dar nu pricepeam pentru ce era și foarte neagră, insuficient coaptă, veche și chiar amăruie. Aprovizionarea cu pâine se facea de la Manutanța Armatei și toți ostașii dadeau vina pe brutarii care o produceau.
A doua amintire este total diferită de cea anterioară. Iată-mă în anul 1952, devenit inginer în domeniul panificației, repartizat în capitală. În anul 1958 mă văd trimis pentru un scurt interval de timp să lucrez la întreprinderea de Panificație "2 Octombrie", care nu era alta decât fosta Manutanță. Emoțiile m-au copleșit, căci n-o cunoscusem, ci numai aflasem de ea cu 12 ani în urmă și impresia bună despre pâinea ei nu avusesem. Surprinzător însă, aici aveam sa iau cunoștință cu o mare fabrică de pâine dotată cu utilaje pentru mecanizarea producției, cum nu vazusem în altă parte. Din 1956 Manutanța Armatei fusese trecută la activitatea civilă, dar mai lucrau aici mulți brutari din trecut, persoane harnice, disciplinate, pricepute. Pâinea era de bună calitate, fără sa semene nici pe departe cu cea din 1946, de pe timpul cătăniei mele.
Brutarii de aici - unii proveniti de pe vremea cand nu avusesem parere bună despre pâinea lor - mi-au acordat sprijin din plin în efectuarea studiului privind "Sincronizarea procesului de producție în fabricile de pâine", care a devenit model pentru toate unitățile din țară.
Gheorghe MOLDOVEANU - Brutarii din Bucureștii de odinioară
(text preluat de pe http://www.plevnei.ro/ și editat)
