Teatrul de Operă şi Balet

Macheta Teatrului, asa cum a fost proiectul lui Octav Doicescu din 1953, bazat pe regulile clasice de compoziţie.

Aspectul edificat al Teatrului în prezent. Cele două arcade laterale ale porticului au fost acoperite de panouri cu basoreliefuri. Panourile laterale superioare cu basoreliefuri au dispărut. Statuile celor patru muze au fost amplasate pe cei patru pilaştri, modificând structura decorativă a porticului cu cele trei arcade.

Imagine din spaţiu a amplasamentului, aşa cum este în prezent (cu sprijinul Live Maps)

Aspectul edificat al Teatrului probabil imediat după inaugurare (1953). Iniţial clădirea nu avea cele două aripi destinate repetiţiilor. De asemenea, lipseşte frontonul clădirii din proiectul iniţial, precum şi statuile celor patru muze, din faţa frontonului. În planul secund, stânga, se poate observa un colţ al Casei de Cultură "Universul" (actualmente Casa de Cultură a Studenţilor) din Calea Plevnei, realizare a arhitectului Petre Antonescu inaugurată în 18 noiembrie 1937.

Aspectul edificat al Teatrului în care apar profilaturi şi arce suplimentare, dar şi volumele de piatră din care vor fi sculptate statuile celor patru muze.




Spre sfirşitul anilor 1940, acţiunile politice impun realismul-socialist ca slogan artistic al stalinismului, întrerupând pentru cîţiva ani mişcarea modernistă pe care tînăra generaţie încerca să o impună, dar şi tradiţia mai moderată, a generaţiei anterioare. Arhitectura realist-socialistă/stalinistă nu va lăsa urme fizice copleşitoare. Nu sunt realizate investiţii deosebit de mari, cu excepţia combinatului poligrafic Casa Scînteii, proiectat după modelul moscovit de un colectiv din care fac parte multe dintre tinerele speranţe ale momentului (arh. Horia Maicu, şef de colectiv). Nici scara Casei Scînteii nu este la fel de copleşitoare ca mărturiile lăsate de stalinism în alte ţări. HCM/nov. 1952 impune în construcţia de locuinţe formula sovietică a cvartalurilor, oprind orice alte experimente. Dar nici cvartalurile (incinte sau suite de incinte de locuinţe plurifamiliale de mică înălţime) nu ajung copleşitoare (ca dimensiuni şi ca număr). În plus, înscrise în ţesutul stradal existent, ele nu perturbă ordinea tradiţională a oraşului.

Stilistic însă, realism-socialismul produce o deturnare de la căutările moderniste şi o revenire artificială la vocabularul clasicist, uneori preluat ad-litteram (cinematograful “Înfrăţirea între popoare”, Bucuresti, arh. Nicolae Porumbescu - 1953), alteori mai mult sau mai putin aluziv sau scenografic (casa sanatorială Olăneşti, arh. Gheorghe Pătraşcu, Liliana Dinescu - 1950, Teatrul de Operă şi Balet, arh. O. Doicescu; teatrul de vară “23 August”, arh. P.Em. Miclescu, D. Marinescu - toate în 1953; cvartalele din Hunedoara sau din Drumul Sării şi Cotroceni, din Bucuresti, etc.).

În vara lui 1953, Bucureştii găzduiesc două ample manifestări internaţionale: al treilea Congres Mondial al Tineretului (25-30 iulie) şi al patrulea Festival Mondial al Tineretului şi Studenţilor (2-14 august). Prezenţa miilor de tineri din întreaga lume la Bucureşti după mulţi ani înseamnă un prim contact al românilor cu străinii. La Festivalul Mondial al Tineretului şi Studenţilor, din vara anului 1953, regimul face tot ce este posibil pentru a prezenta imaginea unei generaţii vesele şi entuziaste de tineri români, iar cantităţi imense de mărfuri sunt expuse în magazine, spre uimirea românilor, care de ani de zile nici nu visaseră la aşa ceva. Oamenii îşi vor aminti festivalul ca pe o prezenţă occidentală trecătoare pe străzile Bucureştiului, prin vizibilitatea redusă a forţelor poliţieneşti şi prin parţiala liberalizare culturală. Pentru a oferi oaspeţilor veniţi din toată lumea o imagine cât mai elocventă a vieţii românilor în socialism, dar şi pentru a crea condiţii optime de desfăşurare acţiunilor culturale şi sportive din cadrul Festivalului, se fac investiţii uriase. În perioada 1952-1953, absenţa alimentelor în capitală devine subiect de glume, lumea vorbind sus şi tare de "postul festivalului".

Sunt construite cu acel prilej - în mare parte prin munca voluntară a tineretului - stadionul "23 August" (acum "Naţional"), cu o capacitate de 80 000 locuri, Teatrul de vară "23 August" (4300 locuri) şi este amenajat Parcul "23 August", cu o suprafaţă de 54 hectare. Opera primeşte un sediu nou, "Palatul Operei Române", cu o sală de 1200 locuri, care oferă condiţii de lux în contrast puternic cu situaţia socială din ţară.

Deşi în Romania manifestări ale genului liric datau încă din secolul XIX, clădirea Teatrului de Operă şi Balet este o construcţie relativ nouă. Edificiul este o realizare a Institutului "Proiect Bucureşti", ridicată după planurile arhitectului Octav Doicescu. Arhitectul Nicolae Cucu, dedicat după 1948 lucrului în umbra altor arhitecţi, realizează mobilierul pentru edificiu.

La 9 ianuarie 1954 are loc inaugurarea cladirii Teatrului de Operă şi Balet din Bucuresti, arhitect Octav Doicescu. Edificiul este inaugurat cu "Dama de pică" de P.I. Ceaikovski. Urmează o perioadă de mare expansiune, influenţată fericit de legăturile, inclusiv culturale, cu URSS. Cele aproape o mie de locuri fac faţă cu greu solicitărilor publicului.

Pentru clădirea Operei Române (astăzi Opera Naţională din Bucureşti), arhitectul Octav Doicescu foloseşte elemente specifice arhitecturii clasice. Faţada are un portic cu 3 arcade monumentale şi trei uşi de acces, care permit intrarea în holul fastuos înălţat pe două nivele. Sala de spectacole are forma de potcoavă. Scena are 24m lăţime, 20m adâncime şi 30m înălţime. La ultimul etaj există Muzeul Operei. În faţa clădirii se află statuia marelui muzician George Enescu, o sculptură în bronz de Ion Jalea.