Marele Hotel de pe Bulevard

Grand Hôtel du Boulevard sau Hotel Bulevard, cum este cunoscut mai bine de către bucureşteni, a reuşit de mai multe ori să scape din aria diferitelor planuri de uniformizare a aspectului citadin, fie că este vorba despre planurile de îndreptare a Căii Victoriei din anii 1930, fie că este vorba despre împlinirile arhitecturale majore de la sfârşitul anilor 1950.

Realizare clasică de importanţă majoră a arhitectului Alexandru Orăscu, clădirea care adăposteşte hotelul a fost pusă sub semnul întrebărilor urbaniştilor chiar şi mai târziu, în anii 1970. La vremea respectivă a fost reluată ideea de a rezolva problema ridicată de strangularea Căii Victoriei în dreptul acestui imobil până la două benzi de circulaţie. Soluţia nu era originală şi nici măcar nouă pentru piaţa C.C.A.



"Modificarea funcţiunii la parterul clădirii, pentru realizarea unui portic pietonal care elimină trotuarul, degajând zona carosabilă, va permite crearea a trei fire de circulaţie, încă din prima etapă. În următoarea etapă, va fi posibilă şi crearea firului patru, prin eliminarea similară a trotuarului din dreptul Casei Nifon - monument istoric, la restaurarea căruia este, de asemena, posibilă realizarea unui portic pietonal.

Ambianţa urbană îşi va schimba şi ea caracterul, devenind, din zonă de stricţiune a circulaţiei, o zonă de interes pietonal, ce va integra câteva monumente de valoare, inclusiv Biserica Doamnei, în prezent ascunsă de construcţii parazitare şi rău încadrată arhitectural.

Trebuie să observăm că astfel de rezolvări complexe ale problemelor de reintegrare urbană comportă pentru proiectant dificultăţi serioase, datorită opoziţiei părţilor care trebuie să-şi modifice funcţiunile şi care se pot considera câteodată lezate. De înţelegerea acestora depinde obţinerea acordurilor necesare şi, în ultimă instanţă, succesul reintegrării urbane." [revista Arhitectura, 1976]



Cum s-a pus în armonie ansamblul părţilor şi cum s-a finalizat reintegrarea, se poate vedea în prezent şi se datorează exclusiv declinului sistematic al oraşelor care a urmat anilor 1970.

Biserica Doamnei a fost ascunsă complet, în spatele unui bloc cu pretenţii integratoare la nivel decorativ. Monumentul istoric cu destinaţie de hotel a rămas fără portic, imaginea lui continuând să fie mutilată de calcanele decrepite ale imobilelor din spatele său, ridicate într-o perioadă de speculă imobiliară. În fotografia principală din acest articol, realizată pe la 1960, cu un gest retuşant amuza(n)t, fotoeditorul a înlăturat aceste calcane.

Academiei 4-6

Blocul se construieşte pe terenul rămas liber prin demolarea unei vechi construcţii parter, între calcanele a două imobile mai importante. Deşi amplasamentul şi gabaritul noii clădiri sunt riguros determinate de frontul străzii şi de calcanele vecine, a apărut totuşi necesitatea studierii în ansamblu a întregului cvartal cuprins între străzile Academiei, Doamnei, Bursei şi Gh. Asan.

Concluziile la care s-a ajuns au confirmat oportunitatea studiului şi au pus în evidenţă o serie de condiţii care trebuie avute în vedere la elaborarea proiectului. Soluţia de sistematizare a cvartalului, având mai mult caracterul unui program care va sta la baza continuării studiilor, propune crearea unei incinte cu blocuri de locuinţe, construirea unei săli de spectacole pe terenul ce se învecinează cu Ministerul Comerţului şi crearea unui spaţiu deschis pentru degajarea Băncii de Stat.

Încadrându-se în studiul de sistematizare, tratarea noului bloc a ţinut seama de necesitatea lărgirii străzii Academiei pentru a degaja circulaţia. Cum lărgirea străzii nu poate fi realizată, întrucât necesită un volum mare de demolări, s-a prevăzut la parterul blocului un portic care urmează a fi extins şi sub construcţiile existente învecinate.

S-a ţinut seama, de asemena, de racordarea noii clădiri cu înălţimile blocurilor vecine. Racordarea cu imobilul de colţ dinspre Piaţa Universităţii (clădirea O.N.T.) s-a considerat posibilă în ipoteza supraetajării acestei construcţii. Din studiile făcute, această supraetajare a apărut a fi necesară şi pentru viitoarea închidere a fronturilor în această regiune a pieţei.



La proiectare s-au avut în vedere, în afară de condiţiile cerute de amplasament, şi cele impuse de clădirile existente pentru realizarea unui front unitar sub aspect arhitectonic şi urbanistic. În acest scop, faţada încearcă să soluţioneze problema integrării construcţiei în arhitectura existentă a străzii. S-au prelungit pe faţada noii clădiri registrele cele mai importate ale construcţiilor învecinate, şi anume: registrul inferior al imobilului O.N.T., pentru parterul blocului, şi cel superior al imobilului din str. Academiei 2, pentru etajul 4.

Rezalitele din dreapta şi din stânga dau posibilitatea introducerii unor înălţimi de etaje diferite şi adaptării unei modenaturi mai stilizate. În acelaşi timp, rezalitul din dreapta marchează intrarea în curtea interioară şi formează o oprire pentru porticul care, până în acest punct, continuă arhitectura imobilului O.N.T.

Blocul cuprinde 5 etaje identice şi un al 6-lea retras mult pe 3 laturi pentru ca acesta să nu participe la compoziţia străzii. Blocul cuprinde în total 42 de apartamente, dintre care 10 de o cameră şi 32 de 2 camere. La parter se află 3 magazine, iar în subsol depozitele magazinelor, centrala termică, hidroforul, crematoriul şi boxe pentru locuinţe.

Vedere a str. Academiei spre bd. Elisabeta de la începutul secolului al XX-lea.
Cinema Lux în anii 1920, văzut din acelaşi punct, sub un unghi uşor diferit

Anunț imobiliar cu imobilul de pe Academiei 5, în 1936.


[Arh. M. Hornstein (autorul proiectului) în Arhitectura nr. 10-11, 1958]

Oraşul nostru nebun

Oraşul se topeşte deodată. Foarte repede. Iese din iarna lui ca un şarpe din pielea anului trecut. Se scutură, strănută, se cuprinde de neastâmpăr, ca de o mâncărime ciudată, se scarpină, îşi înroşeşte pielea, se strâmbă, se miră de iarna pe care a străbătut-o, aleargă gol, transpiră în briza primăverii, face guturai, nimic nu-l mai poate întoarce în pat. Casele mari, cu calcane roase, blocurile mărginite în peisajul pestriţ, palatele bombate, magherniţele râioase, parcurile pitice, statuile ridicole, ca nişte jucării, toate se dezbracă indecent şi triumfător, se aruncă în baia tare a cerului, îşi scaldă în ea sănătatea şi plăgile, ies şiroind de apa cerului, zâmbesc ştirb şi vesel. Vorbele se rup din gâturi ca nişte păsări din cuiburi; pe trotuare, actriţele taie inima contabililor; pe stadioane, mingea arde ochii în orbite; în Cişmigiu reîncep şahul şi tablele între pensionari cleioşi; bărbaţii şi femeile se înşală zâmbind. Primăvara, fiecare primăvară a Bucureştiului, se deschide pe un oraş ruinat de iarnă, dă mereu sentimentul unui război care abia s-a terminat. Iarba verde-galbenă a anului trecut surpă zăpada. Verdele nou iese pe crengi ca primii dinţi într-o gingie goală. Bucureştiul este un oraş fără gust, ca o femeie îmbrăcată cu haine salvate dintr-un incendiu. Dar mai ales primăvara, în el se ciocnesc toate culorile, toate gusturile, toate stilurile. Primăvara, Bucureştiul are o mie de culori, un farmec unic al dizarmoniei perfecte.

Căldura vine cu paşi mari. În aprilie, la prânz, oamenii se reped până la colţ să dea telefon sau să cumpere pâine în cămaşă, la ferestre se văd clipind bărbaţi pitoreşti, îmbrăcaţi în maiouri de bumbac din care iese părul pieptului. Reîncepe viaţa publică. Sportul. Ştirile. Politica. Anecdotele. Zvonurile. Bârfelile. Între pereţii jupuiţi ai blocurilor, sub nouă-zece etaje portocalii-roz de lumina care asfinţeşte, grădiniţe cu pereţi verzi împletiţi, cu lăzi de sticle goale, cu mese metalice sub care pantofi negri ieftini, deformaţi de picioare butucănoase, înfundă în pietrişul murdar hârtii şi dopuri de bere. Pe malul Dâmboviţei, pantofi frumoşi de vară se aşază timpuriu în praful care abia s-a uscat, praf de acum un an. Haine elegante, prea subţiri însă în reînvierile vântului rece. Ce să-i faci, nu poţi avea haine frumoase pentru toate anotimpurile, cele subţiri costă mai puţin, bucureştenii le poartă şi se zgribulesc în ele, răcesc şi mestecă aspirine, prin birourile în care lucrează, dar dorinţa de frumos e mereu cea mai tare.

O primăvară cu bani puţini, fără iluzii, cu o perfectă cunoaştere a răului, a situaţiei fără ieşire. Şi o feroce sete de viaţă, în odăile mici în care se dezbracă pe paturi scorojite sportivi şi fete în ultimele clase de liceu, în cârciumile ude, în cinematografele păduchioase, peste tot, o nouă încredere veche, un străvechi nou optimism. Oraşul aleargă nebun, dansează frenetic, se scufundă până la genunchi în mlaştina perfidă care-l suge dedesubt, râde, agonizează şi moare, cu râsul victoriei în gât. Apoi se linişteşte, plânge, adoarme, se trezeşte, renaşte.

[Petru Popescu - Prins, 1969]