Sala Frascati rediviva

Anii 1930, deşi marcaţi de criza economică şi de o instabilitate politică generală, de terorismul atentatelor şi al regimurilor dictatoriale, stau sub semnul rafinamentului şi speranţei. Un suflu clasicizant apare ca un apel la morală, austeritate şi decenţă, virtuţi mai potrivite cu perioada de criză - în paralel cu o orientare estetică generală spre raţionalitate şi epurare a limbajului formal, datorată Mişcării Moderne. Ramificaţiile stilului Art déco al anilor 1930 ajung astfel să se piardă fie în modernism, fie în clasicismul monumental, graniţele fiind imposibil de identificat. În mod paradoxal, Art déco formează, în perioada interbelică, un segment major al producţiei curente în materie de arhitectură şi decoraţie interioară, arte aplicate şi arte ale spectacolului, grafică publicitară şi design.

Calea Victoriei la începutul secolului al XX-lea. În partea stângă, şirul de imobile care adăpostea Hotelul Frascati, ridicate pe locul fostelor case Oteteleşanu

În încercarea de a se integra experienţei europene, România anilor 1920 se orientează spre expresia mai accesibilă a modernităţii, care este Art déco. Dacă marea majoritate a oraşelor Europei Occidentale şi Centrale era deja constituită, în ţesutul urban rămânând relativ puţine goluri, oraşele româneşti şi în primul rând Capitala necesitau încă o preocupare susţinută pentru completarea fronturilor stradale şi crearea unei imagini coerente a centrului.

Hotelul Frascati, înainte de anii 1930 - prima perioadă de redesenare majoră a Bucureştilor moderni

Afirmaţia că centrul Bucureştilor este una din cele mai compacte zone arhitecturale moderniste din Europa se poate susţine numai dacă prin arhitectură modernistă înţelegem atât varianta radicală, inovatoare prin excelenţă, a Stilului Internaţional, consacrată sub denumirea de modernism, cât şi varianta moderată, evoluţionistă, legată de tradiţie - reprezentată de Art déco. Aparent contradictorii, cele două fenomene sunt faţetele complementare ale modernismului, în a căror dialectică stă progresul autentic.

Calea Victoriei după 1933, în plin proces de aliniere. În stânga, Hotelul Frascati este în demolare. În ultimul plan, în stânga, se poate observa silueta Art déco a Palatului Telefoanelor (imagine preluată din volumul Calea Victoriei - Bucureştiul interbelic, NMP)

Marea majoritate a arhitecţilor activi în perioada interbelică este formată din absolvenţi ai Academiei de Belle-Arte din Bucureşti sau din Paris. Ei experimentează din interior efortul de înnoire a limbajului arhitectural. Estetica Art déco este, în acest demers, calea cea mai sigură, care garantează şi succesul comercial al unor arhitecţi ca Jean Monda, Arghir Culina, Ioan Roşu, State Baloşin, Al. Zamfiropol, Emil Guneş.

Prin marea sa capacitate de adaptare, prin dezinvoltura cu care îşi poate transforma caracterul din flamboyant în solemn, din sofisticat în vulgar, din sobru în exuberant, estetica Art déco pătrunde în toate sectoarele vieţii sociale, contribuind la omogenizarea întregului cadru de existenţă umană. În Bucureştii anilor 1920, Art déco se afirmă iniţial ca o adaptare imediată la un anumit segment al modernităţii occidentale mai uşor de asimilat: comerţul şi transporturile, spectacole, loisir-ul, turismul, moda.

Desen-proiect de faţadă al imobilului comercial Frascati - cu prăvălii la parter şi apartamente de vânzare la etajele superioare. În spatele imobilului desenat de Jean Monda se află o sală de spectacol, care va găzdui pentru o perioadă şi proiecţii de filme

Calea Victoriei, apoi bulevardele, sunt invadate de baruri şi cafenele, restaurante şi hoteluri, de cinematografe şi magazine elegante. Agitaţia mondenă creşte la căderea serii, efect al reclamelor gigantice, al tuburilor de neon, al scafelor şi copertinelor luminoase. Strada, transpusă în cheie Art déco, devine o scenă miraculoasă. Lumina amplifică aura ispititoare a magazinelor, mirajul sălilor de spectacol şi atracţia restaurantelor, din care răzbat acorduri de charleston sau jazz.

Imobilul Frascati, aşa cum a fost ridicat în anii 1930. Amplasamentul se bucură de vecinătatea unui alt imobil Art déco, mult mai cunoscut - Palatul Telefoanelor - dar şi a Imobilului Adriatica, de partea cealaltă a pieţii fostului Teatrului Naţional

Tinerii, la preţuri foarte accesibile, sunt atraşi de sclipirile de inox şi oglinzi ale barurilor de tip american. Primul, numit chiar ”Bar automat american”, se deschide chiar vizavi de Palatul Telefoanelor, urmat de ”Presto” şi ”Colos”. Barurile de noapte - ”Atlantic”, ”Melody”, ”Carlton” - prelungesc animaţia centrului până la ora când magazinele îşi deschid obloanele. Cinematografele noi, precum ”Regal” sau ”Marconi” dominate în faţadă de mari panouri de afişaj şi de scrisuri decorative, oferă publicului, în preţul modest al biletului, o continuare a ficţiunii dincoace de ecran, în decorul luxuriant al hall-urilor şi foyer-elor. Spectacolele şi loisir-ul devin tot mai mult preocupări indispensabile vieţii cotidiene, semn al unei relaxări a moravurilor datorate prosperităţii sociale.

Imobilul Frascati este înscris în prezent pe lista monumentelor istorice din Bucureşti. Recent au fost finalizate lucrările de consolidare şi în curând va avea loc inaugurarea festivă a sălii de spectacol.




[Fragmentele de text sunt extrase din articolul Mihaelei Gavriş (Criticos) - ”O lume Art Deco”, publicat în volumul ”Istoria Bucureştilor”, Revista Secolului XXI, bazat pe teza sa de doctorat ”Art Deco sau modernismul bine temperat”, Bucureşti, 2003.]

Bucureştii mai puţin cunoscuţi

Am primit recent, de la Raiden, invitaţia să nominalizez, pe cât posibil, clădiri bucureştene semi-cunoscute sau deloc cunoscute, monumente de arhitectură din toate epocile, cu potenţial turistic.

Regulile stabilite de Raiden sunt 4 (patru) la număr:

1. Fără biserici şi fără statui (intră la altă categorie);
2. Clădirile trebuie neapărat să fie accesibile măcar din exterior turişilor (să poată fi privite din stradă, sau să se poată plimba pe lângă ele);
3. Nu se pot face mai mult de 10 nominalizări, dar se pot face mai puţine;
4. Nominalizările pot aparţine oricărei epoci.


Am respectat numărul de 10 propuneri, însă am preferat să încalc în mod parţial regula monumentalităţii.


1. Un ansamblu de locuinţe colective, realizat pentru angajaţii  Ministerului de Finanţe (arh. Statie Ciortan, 1927), dispuse perimetral pe o parcelă triunghiulară, cu acces la o curte interioară comună, în proximitatea Gării Filaret. Pentru atmosfera istorică a Bucureştilor patriarhali.



2. Un alt ansamblu de locuinţe colective, de data aceasta în formă compactă, organizat în jurul unei curţi interioare, cu acces prin această curte. Imobilul a fost desenat de Horia Creangă şi este situat în Parcela Inginerilor, de lângă Gara de Nord. Pentru simplitatea soluţiei şi claritatea concepţiei arhitecturale.



3. Un imobil pentru locuire urbană din timpuri moderne, desenat de I.D. Berindey, în str. A. Xenopol nr.3, în apropierea Grădinii Icoanei. Pentru modul de tratare a faţadei şi a relaţiei dintre spaţiul construit şi cel public .



4. Un nou imobil cu locuinţe colective, din str. Luterană nr. 5. Pentru aplicarea exemplară a conceptului de curte deschisă.



5. Imobilul din Calea Victoriei nr. 143 (colţ cu str. Frumoasă), pentru filiaţia haussmanniană.



6. Imobilul lui Jean Monda, din bd. N. Bălcescu 7-9-9A, pentru modul în care a contribuit la organizarea aliniamentului interbelic şi pentru modul personal de a trata relaţia între orizontal şi vertical. Un imobil a cour ouverte, de asemenea.



7. Un imobil de birouri, din str. George Vraca nr.8, în spatele ansamblului Sălii Palatului. Pentru respectul faţă de dinamica unghiurilor.



8. Pentru monumentalitatea elegantă a faţadei şi a volumului edificat, imobilul din str. J.L. Calderon nr.13.



9. Imobilul din str. Berthelot nr.27, ca omagiu adus lui Nicolae Cucu, un arhitect de o rară discreţie profesională.



10. Ca amintire a modului în care modernismul românesc a fost adeseori contaminat de vocabularul Art Deco, imobilul din str. Batiştei nr. 14.

Anul 1959 şi Fundaţia Dalles

În anul 1930, Academia Română iniţiază un concurs public de proiecte pentru realizarea clădirii Fundaţiei Dalles, pe terenul şi în baza unei donaţii provenite de la familia Dalles. Concursul este câştigat de proiectul de arhitectură al profesorului arhitect Horia Teodoru.

Planul cadastral al zonei la 1911, în care se evidenţiază proprietatea familiei Dalles

Horia Teodoru este un arhitect român, cu studii la Ecole des Beaux-Arts din Paris, până în anul 1925, alături de alţi arhitecţi români ai timpului. La întoarcerea în ţară, după studiile urmate la una dintre cele mai conservatoare şcoli de arhitectură, se alătură mişcării care căuta să creeze o nouă arhitectură în România. Toţi membrii acestei mişcări, deşi cu studii clasice, rejectează academismul francez în arhitectură şi preiau principiile fundamentale ale modernismului. Imobilele ridicate de membrii mişcării moderniste în Bucureştii anilor 1930 demonstrează înţelegerea principiilor arhitecturii clasice - armonie, ritm, proporţii echilibrate - indiferent de interpretările individuale aduse de fiecare arhitect în parte.

Faţada Fundaţiei Ioan I. Dalles

Între anii 1926-1928, Horia Teodoru studiază la Accademia di Belle Arti din Roma, unde se specializează în probleme legate de restaurare. Profesor la Academia de Belle-Arte din Bucureşti începând cu 1931, Horia Teodoru lucrează şi în cadrul Comisiei Monumentelor Istorice. În calitate de restaurator, participă la lucrările de restaurare realizate la Curtea Veche, Palatul Cotroceni, biserica Colţea, biserica Sf. Gheorghe. Ca profesor şi teoretician este renumit pentru lucrările sale în domeniul perspectivei.


Imagini ale bulevardului I.C. Brătianu, având în dreapta imobilul Creditul Minier, care acoperă clădirea Fundaţiei Dalles (anii 1930)

O perspectivă laterală a Fundaţiei Dalles, o contribuţie de la dunedenisip.

În proiectul imobilului Fundaţiei Dalles, Horia Teodoru îi are drept colaboratori pentru capitolul de rezistenţă - beton armat - pe inginerii Aurel Beleş şi Dumitru Marcu. Construcţia este executată de antrepriza Emil Prager din cărămidă şi beton armat. Acoperişurile sălilor mari sunt realizate din ferme metalice, prevăzute cu largi suprafeţe de sticlă, ce permit iluminatul natural al sălilor de expoziţie prin plafon. Clădirea dată în folosinţă în anul 1932 are finisaje speciale din piatră şi marmură, cu tâmplărie metalică.

Faţada concavă a Fundaţiei Dalles

Imobilul Fundaţiei Dalles cuprinde săli largi de expoziţie şi o sală de concerte cu anexe şi servicii, deasupra unui subsol larg. Ea constituie un model de construcţie funcţională, dimensionată arhitectonic just şi echilibrat, pentru a satisface scopurile multiple ale unei afluenţe mari de public. Sala de concerte şi conferinţe constituită pe un plan trapezoidal cu tavanul în suprafaţă curbă dispune de un balcon cu vizibilitate bună şi acustică de nivel superior. Faţada concav-modernistă reaminteşte linia monumentalismului neoclasic de tip fascist.

Planul imobilului Fundaţiei Dalles

În anii de după cel de-al doilea război mondial, printre prefacerile semnificative ale Bucureştilor se pot evidenţia cele legate de continuarea desenării imaginii marilor bulevarde, proiectate în anii 1930, inclusiv prin înlocuirea imobilelor puternic avariate după bombardamentele din 1944. Imaginea arterei majore nord-sud - bulevardului I.C. Brătianu, denumit Nicolae Bălcescu/General Magheru în anii puterii populare, în armonie cu piaţa şi bulevardul 1848 - este caracterizată de un amestec de imobile moderniste având peste 5 nivele şi imobile patriarhale de înălţime mică. Decizia principală a noilor cârmuitori este aceea de a completa această imagine prin imobile înalte, adecvate spiritului vremii, destinate în principal locuinţelor. Până spre sfărşitul anilor 1960 această decizie duce la completarea tuturor fronturilor şi pieţelor importante din centrul Bucureştilor.


Blocul care acoperă Fundaţia Dalles, în construcţie în 1960

Ca urmare a proiectului realizat în anul 1959, imobilul Fundaţiei Dalles este parţial înghiţit de o plombă a frontului construit, având la sud calcanul imobilului Creditul Minier, de la care preia alinierea şi înălţimea cornişei.

Imagine din sala principală de expoziţie a Fundaţiei Dalles (anii 1960)

Noul imobil are destinaţia de locuinţe şi este subordonat politicilor timpului atât în ceea ce priveşte imaginea sa vizuală, cât şi în aspectele privind conceptul de locuire urbană. Masa construită ocupă vechiul scuar din faţa fundaţiei şi este formată din două aripi/scări simetrice.

Blocul Dalles în anii 1960

Faţada preia elementele de vocabular preferate pentru sfârşitul anilor 1950 - registre, cadre şi grile rectangulare - care deşi neagă în mod declarativ afilierea la modernism, nu sunt cu totul străine de raţionalismul anilor 1930. Clădirea are două nivele ce corespund unei înălţimi acoperitoare pentru imobilul lui Horia Teodoru şi şapte nivele locuibile. Spaţiile din imobilul înghiţit sunt extinse pe sub noul imobil către limita frontului construit şi sunt accesibile în continuare publicului, păstrându-şi funcţiile. Proiectul blocului de locuinţe este realizat de o echipă de arhitecţi aflată sub coordonarea lui Octav Doicescu.

Planul etajului curent, imobilul Dalles, aripa stângă

Imagine în care se poate vedea imobilul lui Horia Teodoru, acoperit parţial de cel al lui Octav Doicescu (2009, de pe bing.com)

Planul cadastral al zonei la 1984