Imagine din curtea interioară a cazărmii Malmaison, fără an.
Amplasamentul cazarmei Malmaison pe harta Bucureștilor de la 1900.
Amplasamentul cazarmei Malmaison pe harta Bucureștilor de la 1911, alături de Manutanța Armatei, Spitalul Militar Central, Institutul Medico-Militar, Cazarma Artileriei (dispărută după un incendiu în ultimii ani), Cazarma Regimentului №21 (actualmente Muzeul Militar Național) și Cazarma Gărzii Regale (dispărută probabil după sistematizarea străzii Știrbei Vodă).
---
În luna mai a anului 1860, domnitorul A.I. Cuza promulgă „Legea privitoare la instrucțiunea armatei Principatelor Unite”, care prevede, printre altele, solicitarea unor cadre din armata franceză pentru organizarea statelor-majore, pentru reorganizarea administrației si contabilității armatei. În luna octombrie a aceluiași an, sosesc la București primii reprezentanți ai Misiunii militare franceze, care va activa în domeniul militar românesc între anii 1860-1869: doi ofițeri din serviciile administrative franceze - subintendentul Gui Le Cler și ofițerul de administrație Mengel. Misiunea militară franceză introduce în armata română regulamentele tactice și de administrație în vigoare în Franța. Sub îndrumarea ei este accelerat procesul de unificare a armatei şi se îmbunătăţeşte calitatea instruirii trupelor. Ea contribuie totodată la reorganizarea învăţământului militar, la constituirea corpului de stat-major, a corpului ofiţerilor de administraţie, a intendenţei militare şi atelierelor şi stabilimentelor. Membrii misiunii au statutul de consilieri tehnici în problemele organizării, administraţiei şi instrucţiei militare.
Într-o scrisoare adresată în 1862 de A.I. Cuza mareșalului Randon, ministrul de război al Franței, care aprobase constituirea Misiunii militare franceze și-i supraveghease activitatea, domnitorul își exprimă „întreaga satisfacție produsă de activitatea ofițerilor francezi: Datorită zelului și experienței lor au fost deja introduse modificări importante în mica mea armată, progresele sunt sensibile mai ales in instrucția teoretică, dar și practică și îmi place să sper că succesul va încorona deplin eforturile noastre“.
Concepţia care a stat la baza organizării sistemului de învăţământ militar în această etapa constă, în principal, în alcătuirea unui ansamblu de instituţii şcolare cu o organizare şi încadrare adecvate, prin valorificarea tradiţiilor militare româneşti şi adoptarea, în acelaşi timp, a experienţei în domeniul învăţământului din alte armate, prin trimiterea unor ofiţeri la studii în alte ţări, ca şi prin angajarea temporară în armata română, ca instructori, a unor ofiţeri străini. Până la crearea unor condiţii corespunzătoare în ţară pentru formarea cadrelor militare, domnul ia măsuri de a trimite la studii in străinătate elevi şi ofiţeri, doar în Franţa aflându-se la studii şi cursuri, la sfârşitul anului 1861, un număr de 50 de ofiţeri români. Pentru trimiterea la studii este aleasă în primul rând Franţa, pentru că la acea dată, armata franceză, moştenitoarea tradiţiilor de luptă ale războaielor napoleoniene, este considerată ca una din cele mai bine pregătite armate din Europa, precum şi datorită faptului că guvernul francez, însuşi împăratul Napoleon al III-lea, arată multă bunăvoinţă în lupta dusă de patrioţii români pentru înfăptuirea unirii. La 17 ianuarie 1863 se ţine în ţară un concurs pentru tinerii intre 14-17 ani ce urmează să studieze la şcolile de marină din Franţa. Se scot la concurs două locuri pentru Şcoala navală de la Brest, cu cursuri de doi ani şi un loc pentru specializare pe una din canonierele franceze. Toţi tinerii trimiși la studii în străinătate încheie un angajament de a servi în armată timp de cel puţin opt ani de la întoarcerea în ţară.
Trimiterea la stagiu a unor ofiţeri români în unele armate străine, constituie o altă direcţie urmată de oficialităţile militare ale Principatelor Unite. Acest demers are drept scop să creeze ofiţerilor noştri posibilitatea de a-şi însuşi experiența valoroasă capătată de acele armate în privinţa acţiunilor de luptă, să cunoască comportarea armamentului întrebuinţat, să-şi însuşească unele din procedeele de conducere a trupelor, pe care să le valorifice în procesul de instruire a armatei române. Aducerea de instructori străini cu scopul de a introduce în armata română principii şi procedee de organizare şi instruire folosite în armatele ţărilor cu multă experienţă militară constituie o altă trasătură a concepţiei care a stat la baza măsurilor pentru întărirea organizatorică a armatei şi realizarea unui sistem de formare a cadrelor sale.
Extrem de importantă este crearea unei reţele de instituţii militare de învăţământ în ţară, care să asigure necesarul de cadre ale armatei; în primul rând în ceea ce priveşte ofiţerii, pe baza şcolarizării prealabile a acestora, după un program corespunzător destinaţiei lor. Această necesitate se impune ca o consecinţă a hotărârii luate de A.I. Cuza de a aboli sistemul de acordare a gradelor ofiţereşti şi de promovare în funcţii pe baza privilegiilor şi rangurilor boiereşti, creând posibilitatea ca în corpul ofiţerilor să pătrundă şi tineri provenind din alte structuri sociale, promovându-se criteriul capacităţii și competenţei. Rețeaua de instituții militare de învăţământ care funcţionează între 1859-1866 cuprinde: Şcoala militară de ofiţeri, Şcoala naţională de medicină şi farmacie, Şcoala de scrimă şi gimnastică, Şcoala copiilor de trupă, Şcoala de arte şi meserii a armatei, Şcolile de gradul I pentru alfabetizarea trupei.
Prin activitatea desfăşurată, Misiunea militară franceză - trimisă de Napoleon al III-lea - contribuie la unificarea celor două instituţii de invăţământ militar existente la acea vreme. În anul 1861, prin Înaltul Ordin de Zi nr. 204 din 22 iulie, Şcolile militare din Iaşi şi Bucureşti sunt contopite într-una singură, cu sediul la Bucureşti. Lt. col. de stat major Eugene Lamy, șef al misiunii, elaborează „Regulamentul Şcolii militare din Bucureşti”, aprobat de domnitor la 30 martie 1860. Acest regulament menţine o parte din vechile reglementări, dar introduce şi elemente noi din regulamentul de funcţionare a Şcolii militare de la Saint Cyr. Elaborat, după cum arată ministrul de razboi, în raportul către domnitor, cu scopul „să fie bine precizate datoriile fiecăruia şi să se determine un cadru de învăţătură din care să rezulte îndoitul scop de a dobândi ofiţeri de linie şi pentru armele speciale”. Regulamentul cuprinde 11 titluri şi 191 de articole, în care se precizează: scopurile şcolii, personalul, consiliul de studii, condiţiile de admitere, programele de învăţământ, cazarea, hrănirea, disciplina, ieşirea în taberele de instrucţie etc.
Admiterea în şcoală se face pe bază de concurs, iar perioada de şcolarizare este de cinci ani. Noul regulament de funcţionare, publicat și intrat în vigoare în anul 1862, prevede că elevii trebuie să-şi însuşească în anii de studii un volum de cunoştinte de cultură generală de nivel liceal şi unul de cunoştinţe militare de specialitate la nivelul de ofiţer comandant de pluton. Ca atare, programa de învăţământ cuprinde atât discipline de cultură generală - ştiinţifică şi umanistă (limba română, limba franceză, limba germană, istorie, geografie, desen, caligrafie, algebră, geometrie, geometrie descriptivă, aritmetică), cât şi discipline de specialitate militară (topografie, tactică şi strategie, fortificaţii, arhitectură, poduri şi sosele, administraţie, legislaţie şi regulamente, gimnastică, nataţie,etc.). Anul de învăţământ este împărţit în două semestre: în luna iulie au loc examenele de promovare sau absolvire şi înălţarea in grad, iar vacanţa este în luna august. Elevii sunt egali în drepturi şi îndatoriri, indiferent de mediul social din care provin, clasificarea lor în cadrul promoţiei facându-se exclusiv pe baza rezultatelor obţinute la învăţătură şi a comportamentului în şcoala. Exigenţele faţă de pregătirea cursanţilor sunt mari, regulamentul fiind drastic în privinţa lipsei de interes în pregătire. În această perioadă, folosindu-se experienţa unor şcoli militare din străinătate, se adoptă şi soluţia primirii in şcoala militară a unor tineri ca externi.
Regulamentul din 1862 mai indică faptul că absolvenţii şcolii de la armele speciale au dreptul de a-şi continua studiile în şcoli de aplicaţie din Franţa, prin grija şi după nevoile stabilite de guvernul ţării. Cheltuielile de întreţinere a elevilor în Scoala militară de la Bucureşti sunt suportate fie de stat în întregime (pentru bursieri), fie de stat şi de familia elevului în proporţii egale, fie în întregime de către familia elevului. Prevederea acordării de burse de către stat reprezintă un progres faţă de perioada anterioară, deoarece deschide calea pătrunderii în şcoala militară şi a unora din tinerii ale căror familii erau mai puţin avute, dar care se evidenţiau ca foarte valoroşi.
În anul 1864 se stabileşte uniforma pentru elevii şcolii. Ea este alcatuită din tunică de culoare albastră, galoane de culoare roşie, paspol de culoarea câmpului, iar pe guler cu grenade brodate din matase galbenă; pantalonii au culoare gri. La uniformă se poartă cravată albastră.
Şcoala militară de ofiţeri îsi desfăşoară cursurile până în anul 1866 în Bucureşti, mai întâi pe actuala Cale a Plevnei (la actualul număr 137A, unde se aflase încă de la înfiinţare Şcoala ostăşească), iar din 1862 într-o clădire nouă de pe Uliţa Târgoviştei (în prezent Calea Griviţei, în imobilul unde astăzi funcționează Universitatea Națională de Arte și în căminele ASE cu intrarea din Str. Mihail Moxa). În anul 1866, datorită faptului că un incendiu distruge localul din Bucureşti, școala este mutată la Iași, în casele lui Grigore Ghica Deleanu de pe strada Copou. În 1872 ea revine la Bucureşti în vechea sa clădire.
Imagine a cazărmii în prezent, vedere dinspre sud-vest. Către Dâmbovița, cu acoperiș roșu-viu, fosta Cazarmă a Regimentului de Gardă Călare din perioada interbelică, actualmente sediul ANEF. Către est se afla terenul hipodromului, în prezent este șantierul pentru conversia imobilului cunoscut sub numele de Casa Radio.
Imagine a cazărmii în prezent, vedere dinspre nord-vest. Se observă absența celei de-a patra laturi, către sud, dărâmată probabil în anii comunismului. În curtea interioară există încă un rond pentru manej.
Detaliu al calcanului de pe locul unde exista latura de sud a cazărmii
Imagine a laturii nordice, cu intrarea principală în cazarmă, din Calea Plevnei
Imagine a intrării principale în cazarmă, din Calea Plevnei
Denumirea dată imobilului din Calea Plevnei 137A, de Malmaison, provine din timpul lui Cuza, când domnitorul numește aşa zona după un domeniu favorit al împăratului francez Napoleon al III-lea. Acesta este unul dintre susţinătorii externi activi ai lui Alexandru Ioan Cuza (amândoi sunt masoni), iar domnitorul "Unirii mici" intenționa să-l flateze botezând principala cazarmă a Capitalei după reşedinţa imperială. Cazarma a fost cunoscută și sub numele de Cazarma Sf. Gheorghe, după numele patronului bisericii de vizavi, care, la rândul ei, era cunoscută și sub numele de biserica Farmazonului/Farmazonilor (o alterare a numelui străzii Francmasonilor, ulterior devenită Ștefan Furtună/Mircea Vulcănescu).
În timpul secolului al XIX-lea şi în prima parte a secolului al XX-lea, la Malmaison se diversifică genurile unităţilor militare care au sediul acolo. Printre altele funcţionează şi un tribunal militar, care este deservit de un loc de detenţie pentru infractorii în uniformă. Acest rol anticipă rolul macabru pe care îl va avea clădirea începând din anii ’40 ai secolului trecut. Mai întâi, în timpul mareşalului Antonescu, aici sunt cercetaţi mai mulţi inşi bănuiţi de legături cu sovieticii, printre care şi viitorul premier Petru Groza. Mai apoi, regimul comunist proaspăt instalat după război nu are atâtea spaţii de detenţie pentru toți "duşmanii de clasă". Cazarma Malmaison şi anexele sale sunt transformate în închisoare de tranzit şi centru de anchetă al Securităţii. În prezent funcționează în imobil un institut de proiectare în domeniul chimiei.
Malmaison nu este înregistrată ca monument istoric.
Imagine a laturii nordice, cu intrarea principală în cazarmă, din Calea Plevnei
