Palatul Salvării

Pe cheiul Dâmboviţei, în apropiere de punctele cele mai frecventate ale Capitalei, se găseşte localul societăţii "Salvarea".

Se zice că societatea noastră de salvare e cea mai bine organizată din Europa. Posedă nouă automobile de ambulanţă, cele mai multe în stil american, care sunt şi cele mai practice, desele accidente făcând pe specialiştii de dincolo de ocean să construiască ambulanţe din ce în ce mai perfecţionate. Unul dintre ele poate să transporte până la 12 bolnavi, iar altul e o adevărată sală de operaţie, aşezată pe şasiul unei camionete. Posedă toate aparatele necesare unei grabnice intervenţii chirurgicale, având şi un motor puternic de produs electricitate, care ar putea lumina o porţiune din oraş. Mulţumită acestei săli transportabile, accidentaţii grav nu mai e nevoie să fie aduşi până la camera de gardă a Salvării, ci sunt operaţi imediat. Se evită astfel riscurile morţii în drumul până la Salvare.

În interiorul palatului de reşedinţă al societăţii se află şi o sală mare, cu 10 paturi şi două mese de operaţii, unde sunt reţinuţi bolnavii până îşi găsesc loc în spital. La etaj se află un amfiteatru care serveşte ca sală de conferinţe pentru cursurile ţinute publicului despre gazele asfixiante şi primele măsuri de luat contra lor. Într-o altă sală, cu pereţii împodobiţi cu picturi bizantine, se ţin conferinţele şi congresele sanitare. Într-un hall se găseşte o adevărată crescătorie de canari, care concertează în acest colţ al suferinţei ce-şi caută alinare.

Dl. doctor Nicolae Minovici, întrebat cum reuşeşte să aibă la dispoziţie, în timpul nopţii, medicii necesari, răspunde că îndeosebi medicii tineri se oferă bucuroşi să-şi lase adresele la camera de gardă pentru a fi chemaţi urgent, în caz de nevoie, primind drept onorar... bilete la teatru, pe care societatea le are la dispoziţie gratuit. Altfel, cu micile sume ce le încasează de la ambulanţele închiriate particularilor, pentru transportul bolnavilor, nu ar putea susţine nici cheltuielile prime. Cu aceste greutăţi, profesorul Nicolae Minovici n-a şovăit dela nici un sacrificiu sau oboseală şi a reuşit să înfăptuiască o operă pentru care merită toată recunoştinţa noastră, deşi este necunoscută marelui public.



Sub clădirea instituţiei, la o apreciabilă distanţă de la suprafaţa solului, s-a construit o mare sală, prevăzută cu două intrări secrete, care se închid ermetic. Este primul adăpost construit sistematic în Bucureşti pentru apărarea publicului contra unui eventual atac cu gaze. În această sală încap comod peste o mie de persoane, având la dispoziţie bănci lungi pentru odihnă, încât pot rămâne aici mai multe ore şi chiar zile.

Contra atacurilor aeriene sala este apărată printr-o placă triplă de beton armat, şi dacă o bombă prea puternică ar putea-o răzbi şi incendia, pericolul n-ar fi prea mare, căci există mai multe despărţituri apărate cu saci de nisip, ca să nu se poată întinde focul, distrugerea produsă rămânând numai pe o rază redusă.

Mesele din interiorul acestei săli sunt prevăzute cu lămpi cu ulei şi pe una dintre ele există un gramofon. Asemeni unui vapor în pericol, când muzica trebuie să cânte continuu, spre a distra atenţia călătorilor, s-a găsit necesar că şi publicul adus aici spre a fi salvat are nevoie de distracţii. Şi ce mai mult decât muzica poate menţine o stare sufletească de liniştire a nervilor excitaţi? Iar în timpul războiului se ştie cât de mult preţuieşte un sistem nervos forte, care nu se exasperează la primele decepţii.

Echipamentul sălii îl completează cărucioarele de salvare, măştile contra gazelor, raniţele speciale ale sanitarilor, biblioteca, bufetele pentru alimente şi farmacia. În caz că publicul ar fi nevoit să rămână aici mai multe zile, s-au luat măsuri ca să nu se asfixieze din cauza lipsei de oxigen. S-au instalat astfel şase ventilatoare electrice, care adus aerul de la o înălţime de 25-30 m., curăţindu-l prin filtre speciale. Apoi, întrucât odată cu aducerea unui bolnav, prin cele două uşi care se închid ermetic, ar putea să intre aer viciat, s-au prevăzut şi vase cu elemente de absorbţie în număr suficient, purificând aerul de gazele otrăvitoare. În apropiere de această sală se află alta mai mică, unde sunt instalate diverse pompe de resorbit şi împrăştiat.



Cât de sumară este această descriere, se înţelege, totuşi, grija cu care a fost construit acest prim adăpost de salvare. Am vrea ca eficacitatea lui să nu fie pusă niciodată la încercare, însă trebuie s-o recunoaştem sincer, că un viitor război e mai mult decât probabil şi, pentru aceasta, ar trebui ca toţi care construiesc clădiri să fie obligaţi să aibă la subsol o sală sau două de apărare contra gazelor asfixiante. De asemenea toate instituţiile de stat şi particulare.

Când interesul obştesc este în joc, suntem datori să arătăm aceasta şi celor care nu înţeleg, să-i constrângem chiar, fiindcă îşi vor da seama mai târziu şi ne vor mulţumi.

Înainte de toate, cu toţii trebuie să mulţumim profesorului Minovici, care conduce societatea de salvare neîntrerupt, de la înfiinţarea ei, în anul 1906, şi a izbutit, împotriva tuturor greutăţilor, să creeze o operă de primul ordin pentru apărarea noastră.

[Universul, iulie 1932]