Dărâmarea Teatrului Naţional

Din primul moment când târnăcoapele au început să lovească de zor şi să fărâmiţeze zidurile rămase din clădirea bombardată de nemţi, în presă au început o serie de proteste, mai mult decât explicabile când e vorba de soarta acestui teatru atât de drag bucureştenilor şi întregii ţări, dar bineînţeles total displăcute celor care au hotărât darâmările. Crezând că va închide pe loc discuţia, la 24 ianuarie trecut, Ministerul Artelor a dat publicităţii un comunicat tăios, dar care nu lămurea absolut nimic. Şi, natural, seria de articole a continuat, fără ca măcar un singur glas să se fi auzit în apărarea dărâmătorilor.

Într-un articol pe care-l destinasem şi eu Jurnalului de Dimineaţă arătam, aproape acum o lună o serie de date şi fapte în legătură cu refacerea Teatrului Naţional, hotărâtă şi pusă serios în studiu în 1944, ca să ajungă în 1947 la o decizie diametral opusă, ce se traduce actualmente prin dărâmările unanim dezaprobate de opinia publică. [..]

După părerea generală, se comite nu numai greşeala gravă, dar şi, din anumite puncte de vedere, un sacrilegiu. Ambele ar fi fost evitate dacă se respectau hotărârile forurilor legale şi competente ce fuseseră consultate în toamna 1944. Într-adevăr, atât o Comisie specială instituită de Ministerul Lucrărilor Publice, la cererea celui al Artelor, ca să-şi dea avizul asupra posibilităţilor de refacere cât mai grabnică a Teatrului Naţional, cât şi Consiliul Superior al Arhitecturii, pe atunci existent în M.L.P.C., au dezbătut problema pe larg, în octombrie 1944, şi au opinat cu unanimitate pentru refacerea cât mai fidelă a vechiului local, cu ameliorarea circulaţiei din jurul sălii de spectacol şi a anexelor ei, şi cu mărirea şi modernizarea scenei şi instalaţiilor. Avizele acestea fiind aprobate de miniştrii respectivi, s-a trecut de îndată la măsuri pentru începerea studiilor, cu gândul ca, în primăvara următoare să se pornească lucrările pe şantier. La 5 decembrie 1944, prin Decizie Ministerială, au fost făcute numiri şi s-au dat însărcinări unor Comisii să organizeze şi să controleze activitatea în vederea refacerii Teatrului. În acelaşi timp a fost angajat un cunoscut inginer constructor, să studieze amănunţit rezistenţa zidurilor şi fundaţiilor, iar o echipă de arhitecţi, sub conducerea Decanului Facultăţii de Arhitectură, dl. Arhitect Grigore Ionescu, a fost însărcinată să întocmească proiectul de refacere, ţinând seamă de recomandările de ameliorări din avizele de mai sus.

Toate aceste organe, astfel create, au putut să intre în acţiune în cursul iernii 1944-1945. Important este că echipa de arhitecţi a studiat cu asiduitate şi a întocmit planuri la scara de 5mm pentru trei soluţii de refacere, dintre care una - cea recomandată pentru a se realiza - păstra aproape în întregime fundaţiile şi zidurile vechi, obţinând totuşi, degajamentele necesare sălii de spectacol şi mărirea suficientă a scenei şi anexelor ei. Aceste proiecte există şi pot convinge că refacerea era nu numai posibilă, că şi cât se poate de avantajoasă din toate punctele de vedere: material, constructiv, artistic - fără a vorbi de punctul de vedere sentimental şi moral, de continuarea unei tradiţii abia înfiripate, de respectarea unui trecut cultural glorios.[...]

Din nenorocire, tot ceea ce se hotărâse şi se lucrase în vederea reconstrucţiei teatrului, a fost anulat şi oprit după 6 martie 1945. Noul ministru al Artelor, dl. M. Ralea, după o ezitare de câteva luni, conformându-se normativelor primite, a hotărât să instituie concurs printre arhitecţi, pentru planuri. Or, câtă vreme se cerea o refacere cât mai fidelă, cu utilizarea la maximum a resturilor existente,- şi nu se auzise până atunci nici un glas autorizat sau măcar neautorizat, care să preconizeze altceva - concursul n-avea obiect, şi nu putea da vreun rezultat, cum nici n-a dat. Era nevoie, de fapt, de studii migăloase şi competente, şi nu de soluţii originale, care să fie căutate pe calea concursului public. În schimb, acesta implica o cheltuială inutilă, şi mai ales pierderea de timp, singurul punct de vedere din care se constată că a dat ce-i drept roade din plin: dovadă că s-au pierdut până acum doi ani, în care timp singura schimbare de situaţie a fost autorizarea unui mare bloc pe Câmpineanu, în coasta Teatrului, acolo unde era natural şi unde se şi ceruse să se prevadă extinderea anexelor lui, pe locul unor clădiri ce fuseseră total distruse de către bombardament.

Dar faimosul concurs a mai păcătuit şi printr-un program cu totul neprecis, căci prevăzând reconstrucţia vechiului local, şi preconizând folosirea temeliilor şi zidurilor rămase în picioare, - în care scop avea ca anexă memoriul inginerului expert [...] - nu preciza că se cere refacerea cât mai fidelă a părţii publice, sală de spectacol, foyere, etc. lăsând concurenţilor oarecare latitudini insuficient conturate. Dacă se urmărea refacerea fidelă, concursul nu avea obiect; dacă se intenţiona realizarea unei construcţii radical modificate, utilizarea resturilor devenea iluzorie şi nu mai putea reprezenta o economie tot atât de interesantă nici ca timp, nici de bani; iar despre o construcţie cu totul nouă, programul nu mai pomenea nimic, nicăieri, dar ar fi implicat desigur dărâmările de astăzi, şi ar fi făcut inutile toate datele din program, privitoare la zidurile şi fundaţiile existente.

În aceste condiţii n-a fost pentru nimeni nici o mirare că rezultatul concursului a fost neconcludent. Pe baza lui s-a hotărât doar să se angajeze autorii celor trei proiecte mai bine apreciate, ca împreună să întocmească proiectul definitiv, din combinarea avantajelor remarcate la câte o parte din fiecare soluţie. S-a ajuns astfel la recrutarea unei echipe, formată din opt valoroşi arhitecţi, împărţiţi însă în trei grupe cu concepţii diferite.

Rezultatul adevărat îl vedem astăzi: toate cele trei soluţii au fost înlăturate şi echipa a primit instrucţiuni să întocmească proiectul unei construcţii cu totul noi, cu insăşi aşezarea şi orientarea modificată, cu o nouă sistematizare a străzilor şi cartierului înconjurător, şi cu o mare piaţă în faţă.

Cum s-a ajuns la această hotărâre? Care au fost motivele şi cine le-a apreciat temeinicia? De ce s-a înlăturat hotărârea anterioară de refacere cât mai fidelă, asupra căreia existase un acord unanim? Ce foruri legale de specialitate au fost consultate la luarea noii hotărâri? Pe de altă parte, această nouă hotărâre, care implică dărâmarea totală a rămăşiţelor, şi libertatea de a nu mai ţine seama de nimic din ce se găsea împrejur, - străzi, alinieri, pieţe etc. - nu a creat, abia acum, condiţiile în care un concurs public devenea indicat? Cu cât mai mult va costa noua clădire, cu toate amenajările şi exproprierile dimprejur, şi de unde se vor lua sumele enorme ce vor fi necesare? Câte zeci de ani va cere realizarea tuturor acestora, în situaţia în care ne găsim şi din care nu se ştie când vom putea ieşi? Si mai ales, cum s-a putut face abstracţie totală de sentimentul public, de ataşamentul tuturor pentru grăitoarele resturi din Teatrul pe care l-am avut, cu acustica lui minunată, şi cu tot ce a însemnat el, în decurs de un veac aproape împlinit, în mişcarea noastră culturală?

[Prof. ing. D. A. Stan în Jurnalul de Dimineaţă, 9 aprilie 1947]

Scuar constituit peste fundaţiile rămase după demolarea Teatrului Naţional, care a durat până în anul 2005, când au început lucrările pentru hotelul aflat în prezent pe acest amplasament.

O parte din scuarul şi peronul din faţa fostului Teatru Naţional - în fotografie, în stânga jos - a  constituit platforma pe care s-a amplasat monumentul tipografilor ucişi în ziua de 13 decembrie 1918 (această dată a fost numele purtat de Str. Ion Câmpineanu înainte de anul 1990).

Refacerea Teatrului Naţional

Liniştea unei ore de vacanţă mi-a permis să ascult la radio Londra descrierea plină de mândrie şi entuziasm a localului unui vestit teatru londonez: "Drury Lane". Creat în 1663, acest teatru a văzut jucând pe marii actori Garrick, Kean, Charles Kembb, Mrs. Siddons, întreg repertoriul shakespearian, opera etc. Localul distrus în acest lung răstimp de două, de trei ori de incendiu, a fost totdeauna reclădit, păstrându-i-se caracterul său, cu dragostea caracterizată de cultul trecutului în Anglia.

Soarta clădirii Teatrului Naţional din Bucureşti, distrus de bombele germane în August 1944 pare a fi alta!

Cu câţiva ani mai înainte, gravul cutremur din 10 Noiembrie 1940 atinsese şi clădirea acestui Teatru, prin dărâmarea frontoanelor mari ale scenei şi distrugerea unei părţi din mobilier, a sălilor anexe etc. Cu această ocazie, fiind chemat de conducerea legionară din acea vreme, imediat după cutremur, mi s-a pus chestiunea: Teatrul trebuie dărâmat şi înlocuit cu un vast local modern ce va răspunde noilor concepţiuni şi ideologii. Sunt fericit a fi ştiut să răspund Directorului General din acea vreme, după examinarea atentă a distrugerilor suferite de clădire, că dărâmarea localului Teatrului Naţional ar fi o crimă, la care nu voiesc să iau parte; aceeaşi părere a susţinut şi răposatul arhitect H. Creangă, deşi poate interese profesionale ar fi justificat alt răspuns.

Dârzenia răspunsurilor noastre a făcut ca teatrul să fie reparat şi să servească încă trei ani scopurilor de artă căreia fusese destinat.

În August 1944 însă, bombardamentul sălbatic german a incendiat clădirea Teatrului şi daunele provocate au fost cu mult mai mari.

Chemat în toamna 1944 de dl. Victor Eftimiu, directorul general al Teatrului, a-mi da cu părerea ca specialist, am propus, după o examinare amănunţită a clădirii, execuţia imediată a unui acoperiş protector în beton peste zidurile existente. Lucrarea se putea executa în trei luni graţie materialelor de care dispuneam şi oferta prezentată indica costul cca LEI O SUTĂ MILIOANE. Ulterior urmau să se execute, în interiorul liber de orice construcţii de susţinere, amenajările şi instalaţiile cerute de o modernizare eventuală a scenei, instalaţiunilor şi mobilierului.

Împrejurările au făcut ca oferta mea să rămâie fără răspuns şi ca astăzi să vedem că lucrările de dărâmare ale clădirei au fost începute. Unele informaţiuni indică o cheltuială de vreo două miliarde lei pentru dărâmarea zidăriilor fără însă a se cunoaşte astăzi nici proiectul viitorului teatru, nici devizul realizării sale.

Fiind vorba de o clădire de interes public a cărei vechime apropie o sută ani, credem că hotărârea luată prin dărâmarea zidăriilor rămase este o soluţiune greşită ce nu ţine seama de numeroase realităţi prea evidente.

Lăsând altora - şi presa a publicat diferite articole în acest sens - rolul de a arăta importanţa păstrării unui vechi şi reuşit local de artă, din puţinele ce s-au menţinut în ţara noastră, voi enumera argumentele tehnice ce cred că nu trebuiesc neglijate atunci când se ia o hotărâre atât de gravă:

1. Amplasamentul actualului local nu poate fi sporit mult, el fiind complet limitat pe cele patru laturi.

2. Dimensiunile interioare ale sălii şi ale scenei au fost perfect echilibrate, chiar în concepţia de azi a sălilor de teatru celor mai moderne.

3. Acustica sălii de spectacol, adăpostită de ziduri masive, a fost considerată totdeauna drept excelentă.

4. Zidăriile rămase sunt solide, bine fundate şi reprezintă astăzi o valoare foarte substanţială, pe lângă că scurtează simţitor termenul de realizare a unei noi lucrări.

5. Există posibilitatea unor ameliorări interioare atât în ceea ce priveşte foyerul şi serviciile garderobei, cât şi eventual a coridoarelor de circulaţie.

Iată argumentele suficiente cred, care ar duce la concluziunea unei refaceri a vechei săli a Teatrului Naţional, căreia credem că ar trebui să i se păstreze atât arhitectura veche, cât şi dispoziţia lojilor, culoarea şi detaliul decorativ. Va fi suficient a se moderniza instalaţiile generale de încălzire, mecanismele scenice, insalaţia electrică, proiectoare etc., spre a se aduce teatrul, din punct de vedere tehnic, la nivelul unei săli moderne de acest fel.

Şi aşa considerată problema, greutăţile de realizare nu vor fi prea reduse. Ţinând seama de lipsurile din ce în ce mai simţite în articole tehnice de tot felul, pentru care calea importului este aproape inexistentă, putem spune că refacerea clădirii Teatrului Naţional va pune suficiente probleme tehnice greu de soluţionat azi.

Nu mai vorbim de costul noilor lucrări! Şi atunci, care ar fi raţiunea dărâmării zidăriilor existente şi chiar a unor corpuri anexe - depozitele de decoruri, clădirea Direcţiei, magazii etc. - atunci când lipsa unui proiect de local viitor în numeroasele probleme ce se vor pune după dărâmare nu pot decât să ducă la realizarea pentru anii ce vin a unui nou "loc viran" în centrul oraşului?

Exprim părerea că nici acum nu ar fi prea târziu, pentru ca pe baza unei chibzuite examinări, să se păstreze tot ceea ce a rămas din vechiul Teatru Naţional şi să se pornească imediat la refacerea lui, aşa cum ni l-a dăruit ctitorul său. Numeroase exemple de localuri de teatru realizate în Bucureşti în ultimul an ne fac a crede că, în cel mult 6-8 luni şi cu o cheltuială redusă, vom putea regăsi sala cunoscută a succeselor lui Millo, Liciu şi Aristiţa Romanescu, care a servit de şcoală vieţii teatrale româneşti, păstrând totodată o clădire a trecutului, de care ţara întreagă poate fi mândră.

Inginer Emil Prager

[Jurnalul de dimineaţă, 15 ianuarie 1947]

Fotografie a Teatrului, realizată în 14 august 1944, după bombardamentele aliate, de RADOR

Marele Hotel de pe Bulevard

Grand Hôtel du Boulevard sau Hotel Bulevard, cum este cunoscut mai bine de către bucureşteni, a reuşit de mai multe ori să scape din aria diferitelor planuri de uniformizare a aspectului citadin, fie că este vorba despre planurile de îndreptare a Căii Victoriei din anii 1930, fie că este vorba despre împlinirile arhitecturale majore de la sfârşitul anilor 1950.

Realizare clasică de importanţă majoră a arhitectului Alexandru Orăscu, clădirea care adăposteşte hotelul a fost pusă sub semnul întrebărilor urbaniştilor chiar şi mai târziu, în anii 1970. La vremea respectivă a fost reluată ideea de a rezolva problema ridicată de strangularea Căii Victoriei în dreptul acestui imobil până la două benzi de circulaţie. Soluţia nu era originală şi nici măcar nouă pentru piaţa C.C.A.



"Modificarea funcţiunii la parterul clădirii, pentru realizarea unui portic pietonal care elimină trotuarul, degajând zona carosabilă, va permite crearea a trei fire de circulaţie, încă din prima etapă. În următoarea etapă, va fi posibilă şi crearea firului patru, prin eliminarea similară a trotuarului din dreptul Casei Nifon - monument istoric, la restaurarea căruia este, de asemena, posibilă realizarea unui portic pietonal.

Ambianţa urbană îşi va schimba şi ea caracterul, devenind, din zonă de stricţiune a circulaţiei, o zonă de interes pietonal, ce va integra câteva monumente de valoare, inclusiv Biserica Doamnei, în prezent ascunsă de construcţii parazitare şi rău încadrată arhitectural.

Trebuie să observăm că astfel de rezolvări complexe ale problemelor de reintegrare urbană comportă pentru proiectant dificultăţi serioase, datorită opoziţiei părţilor care trebuie să-şi modifice funcţiunile şi care se pot considera câteodată lezate. De înţelegerea acestora depinde obţinerea acordurilor necesare şi, în ultimă instanţă, succesul reintegrării urbane." [revista Arhitectura, 1976]



Cum s-a pus în armonie ansamblul părţilor şi cum s-a finalizat reintegrarea, se poate vedea în prezent şi se datorează exclusiv declinului sistematic al oraşelor care a urmat anilor 1970.

Biserica Doamnei a fost ascunsă complet, în spatele unui bloc cu pretenţii integratoare la nivel decorativ. Monumentul istoric cu destinaţie de hotel a rămas fără portic, imaginea lui continuând să fie mutilată de calcanele decrepite ale imobilelor din spatele său, ridicate într-o perioadă de speculă imobiliară. În fotografia principală din acest articol, realizată pe la 1960, cu un gest retuşant amuza(n)t, fotoeditorul a înlăturat aceste calcane.

Academiei 4-6

Blocul se construieşte pe terenul rămas liber prin demolarea unei vechi construcţii parter, între calcanele a două imobile mai importante. Deşi amplasamentul şi gabaritul noii clădiri sunt riguros determinate de frontul străzii şi de calcanele vecine, a apărut totuşi necesitatea studierii în ansamblu a întregului cvartal cuprins între străzile Academiei, Doamnei, Bursei şi Gh. Asan.

Concluziile la care s-a ajuns au confirmat oportunitatea studiului şi au pus în evidenţă o serie de condiţii care trebuie avute în vedere la elaborarea proiectului. Soluţia de sistematizare a cvartalului, având mai mult caracterul unui program care va sta la baza continuării studiilor, propune crearea unei incinte cu blocuri de locuinţe, construirea unei săli de spectacole pe terenul ce se învecinează cu Ministerul Comerţului şi crearea unui spaţiu deschis pentru degajarea Băncii de Stat.

Încadrându-se în studiul de sistematizare, tratarea noului bloc a ţinut seama de necesitatea lărgirii străzii Academiei pentru a degaja circulaţia. Cum lărgirea străzii nu poate fi realizată, întrucât necesită un volum mare de demolări, s-a prevăzut la parterul blocului un portic care urmează a fi extins şi sub construcţiile existente învecinate.

S-a ţinut seama, de asemena, de racordarea noii clădiri cu înălţimile blocurilor vecine. Racordarea cu imobilul de colţ dinspre Piaţa Universităţii (clădirea O.N.T.) s-a considerat posibilă în ipoteza supraetajării acestei construcţii. Din studiile făcute, această supraetajare a apărut a fi necesară şi pentru viitoarea închidere a fronturilor în această regiune a pieţei.



La proiectare s-au avut în vedere, în afară de condiţiile cerute de amplasament, şi cele impuse de clădirile existente pentru realizarea unui front unitar sub aspect arhitectonic şi urbanistic. În acest scop, faţada încearcă să soluţioneze problema integrării construcţiei în arhitectura existentă a străzii. S-au prelungit pe faţada noii clădiri registrele cele mai importate ale construcţiilor învecinate, şi anume: registrul inferior al imobilului O.N.T., pentru parterul blocului, şi cel superior al imobilului din str. Academiei 2, pentru etajul 4.

Rezalitele din dreapta şi din stânga dau posibilitatea introducerii unor înălţimi de etaje diferite şi adaptării unei modenaturi mai stilizate. În acelaşi timp, rezalitul din dreapta marchează intrarea în curtea interioară şi formează o oprire pentru porticul care, până în acest punct, continuă arhitectura imobilului O.N.T.

Blocul cuprinde 5 etaje identice şi un al 6-lea retras mult pe 3 laturi pentru ca acesta să nu participe la compoziţia străzii. Blocul cuprinde în total 42 de apartamente, dintre care 10 de o cameră şi 32 de 2 camere. La parter se află 3 magazine, iar în subsol depozitele magazinelor, centrala termică, hidroforul, crematoriul şi boxe pentru locuinţe.

Vedere a str. Academiei spre bd. Elisabeta de la începutul secolului al XX-lea.
Cinema Lux în anii 1920, văzut din acelaşi punct, sub un unghi uşor diferit

Anunț imobiliar cu imobilul de pe Academiei 5, în 1936.


[Arh. M. Hornstein (autorul proiectului) în Arhitectura nr. 10-11, 1958]

Oraşul nostru nebun

Oraşul se topeşte deodată. Foarte repede. Iese din iarna lui ca un şarpe din pielea anului trecut. Se scutură, strănută, se cuprinde de neastâmpăr, ca de o mâncărime ciudată, se scarpină, îşi înroşeşte pielea, se strâmbă, se miră de iarna pe care a străbătut-o, aleargă gol, transpiră în briza primăverii, face guturai, nimic nu-l mai poate întoarce în pat. Casele mari, cu calcane roase, blocurile mărginite în peisajul pestriţ, palatele bombate, magherniţele râioase, parcurile pitice, statuile ridicole, ca nişte jucării, toate se dezbracă indecent şi triumfător, se aruncă în baia tare a cerului, îşi scaldă în ea sănătatea şi plăgile, ies şiroind de apa cerului, zâmbesc ştirb şi vesel. Vorbele se rup din gâturi ca nişte păsări din cuiburi; pe trotuare, actriţele taie inima contabililor; pe stadioane, mingea arde ochii în orbite; în Cişmigiu reîncep şahul şi tablele între pensionari cleioşi; bărbaţii şi femeile se înşală zâmbind. Primăvara, fiecare primăvară a Bucureştiului, se deschide pe un oraş ruinat de iarnă, dă mereu sentimentul unui război care abia s-a terminat. Iarba verde-galbenă a anului trecut surpă zăpada. Verdele nou iese pe crengi ca primii dinţi într-o gingie goală. Bucureştiul este un oraş fără gust, ca o femeie îmbrăcată cu haine salvate dintr-un incendiu. Dar mai ales primăvara, în el se ciocnesc toate culorile, toate gusturile, toate stilurile. Primăvara, Bucureştiul are o mie de culori, un farmec unic al dizarmoniei perfecte.

Căldura vine cu paşi mari. În aprilie, la prânz, oamenii se reped până la colţ să dea telefon sau să cumpere pâine în cămaşă, la ferestre se văd clipind bărbaţi pitoreşti, îmbrăcaţi în maiouri de bumbac din care iese părul pieptului. Reîncepe viaţa publică. Sportul. Ştirile. Politica. Anecdotele. Zvonurile. Bârfelile. Între pereţii jupuiţi ai blocurilor, sub nouă-zece etaje portocalii-roz de lumina care asfinţeşte, grădiniţe cu pereţi verzi împletiţi, cu lăzi de sticle goale, cu mese metalice sub care pantofi negri ieftini, deformaţi de picioare butucănoase, înfundă în pietrişul murdar hârtii şi dopuri de bere. Pe malul Dâmboviţei, pantofi frumoşi de vară se aşază timpuriu în praful care abia s-a uscat, praf de acum un an. Haine elegante, prea subţiri însă în reînvierile vântului rece. Ce să-i faci, nu poţi avea haine frumoase pentru toate anotimpurile, cele subţiri costă mai puţin, bucureştenii le poartă şi se zgribulesc în ele, răcesc şi mestecă aspirine, prin birourile în care lucrează, dar dorinţa de frumos e mereu cea mai tare.

O primăvară cu bani puţini, fără iluzii, cu o perfectă cunoaştere a răului, a situaţiei fără ieşire. Şi o feroce sete de viaţă, în odăile mici în care se dezbracă pe paturi scorojite sportivi şi fete în ultimele clase de liceu, în cârciumile ude, în cinematografele păduchioase, peste tot, o nouă încredere veche, un străvechi nou optimism. Oraşul aleargă nebun, dansează frenetic, se scufundă până la genunchi în mlaştina perfidă care-l suge dedesubt, râde, agonizează şi moare, cu râsul victoriei în gât. Apoi se linişteşte, plânge, adoarme, se trezeşte, renaşte.

[Petru Popescu - Prins, 1969]