Opt vitralii

Aşa se face că biserica noastră a ajuns vestită prin vitraliile ei superbe şi că i s-a dat hramul sfîntului Nicolae - patronul copiilor, graţie administratorului rămas anonim.

Biserica are opt vitralii laterale ; în schiţele lui Houtekiet fuseseră prevăzute douăsprezece, dar la rugămintea lui Baert, s-a renunţat la patru dintre ele, cîte două pe fiecare latură, sub cuvînt că într-o biserică nu e cazul să fie prea multă lumină ; în realitate, însă, din motive de economie.

Cele opt vitralii laterale înfăţişează singurele episoade cunoscute din viaţa sfîntului Nicolae. În primul vitraliu, sfîntul se plimbă înconjurat de copii ; doi copii, pe care-i ţine în braţe, îi mîngîie barba. În cel de-al doilea vitraliu, un măcelar, c-un topor la brîu, prinde trei copii care fug. În al treilea vitraliu, măcelarul taie cu toporul unul din aceşti copii ; deşi vitraliul e privit de jos în sus, căpşorul copilului poate fi văzut atîrnînd între picioarele şi braţele lui, deasupra unei covăţi. Un alt copil stă ghemuit pe vine, ascunzîndu-şi faţa în palme, într-un colţ de lîngă poartă : îşi aşteaptă rîndul la descăpăţînare. În al patrulea vitraliu, sfîntul binecuvîntează covata cu capete din vitraliul anterior, astfel încît copiii care scapă nevătămaţi se pot ridica, mulţumind Domnului şi sfîntului Nicolae.

Ajungem la nava laterală din miazănoapte. Primul vitraliu e divizat în două părţi ; în prima, un tînăr e bătut şi alungat din casa lui de către un individ degenerat, de bună seamă tatăl său, un beţiv năprasnic. În cealaltă jumătate a vitraliului, o fată e alungată din casă de către o mamă pocită la culme. În cel de-al doilea vitraliu, flăcăul şi fata se căsătoresc : se ţin de mînă, iar un preot le acoperă braţele cu patrafirul său. În al treilea vitraliu, tînăra pereche se jeluieşte într-o cocioabă părăginită, ale cărei ferestruici au geamurile sparte. Deasupra căminului atîrnă o cruciuliţă ; alt mobilier nu se vede. În sfîrşit, în al patrulea vitraliu sfîntul Nicolae aruncă nişte galbeni prin uşa întredeschisă a cocioabei ; tînăra pereche îngenunchiază în faţa lui, mulţumindu-i şi rugîndu-se. În mijloc, deasupra altarului, un vitraliu uriaş înfăţişează pe Isus binecuvîntînd copiii aduşi de mumele lor.

Crezînd că aceste vitralii fuseseră comandate şi plătite de Nard Baert, strămoşii noştri pretindeau că el însuşi le închinase sfîntului Nicolae, căruia Nard îi datora cei patru copii ai săi. În Cristosul cu barba castanie din vitraliul de deasupra altarului, ei îl recunoscură numaidecît pe Houtekiet, căruia femeile din Deps îi aduceau copiii, spunîndu-i : Uite încă un prunc de-al tău!
- Ştiam eu că am mulţi copii, dar nu ştiam că am atîţia ! exclamă Houtekiet într-o zi.

Era un răspuns plin de umorul caracteristic depsienilor, care nu prea luau lucrurile în serios, dar locuitorii satelor din jur le vedea cu totul altfel. Nu puţini recurgeau acum la injurii veninoase. Oamenii aceştia desluşeau pînă şi în sfîntul Nicolae chipul lui Houtekiet ; cît despre vitraliile în care apărea măcelarul, ar fi fost o dovadă că strămoşii moştri famelici îşi mîncau copiii... Iar tînăra pereche, ar fi fost un băiat şi o fată cărora părinţii le interziseseră să meargă la Deps, dar care se duseseră totuşi acolo şi rămăseseră sterpi, şi pe deasupra şi săraci. De aceea, în cel de-al patrulea vitraliu, tinerii îl rugau în genunchi pe Houtekiet - adică pe sfîntul Nicolae : "Nu-ţi cerem bani, te rugăm doar să intri la noi o clipă!"...

Era o adevărată insultă, dar strămoşilor noştri nu le păsa, fiindcă le plăcea să se veselească, şi fiindcă nu înţelegeau să se lepede de Houtekiet.


[Gerard Walschap - Houtekiet, în traducerea lui Petre Solomon]

Dreptatea turnurilor

Luni de zile, ea nu-i mai pomeneşte nimic de biserică. Între timp, depsienii lucrează de zor la amenajarea unor drumuri largi, pietruite, şi consolidate cu balast adus de la cărămidăria lui Houtekiet sau de la casele oamenilor.

Ifigenia simte în sfîrşit că a sosit momentul să-i vorbească din nou ; nitam-nisam, îi povesteşte cum, pînă la vîrsta de paisprezece ani, şi-a petrecut vacanţele într-un vechi castel, monument istoric - un fel de hardughie, dominată de un foişor ascuţit. Într-una din vacanţele ei, a constatat cu uimire că foişorul fusese dărîmat pînă la temelia de piatră şi fusese înlocuit cu un altul. Potrivit explicaţiilor primite de ea, foişorul fusese dărîmat din pricina înclinării sale, dar întrucît şi noul turn era la fel de înclinat, stăpînii castelului i-au cerut socoteală antreprenorului. Acesta s-a apucat atunci să măsoare toate turnurile din împrejurimi, pentru a demonstra că nu se poate construi un turn cu totul drept...

Houtekiet o ascultă îngîndurat pe Ifigenia, iar cînd ea sfîrşeşte de povestit, îi spune că el, unul, e în stare să contruiască un turn cu totul şi cu totul drept. Şi se uită în ochii Ifigeniei şi ai lui Baert, pentru a vedea dacă se îndoiesc de spusele lui. Nici el, nici Baert nu bănuiesc, oricît de deştepţi ar fi, că femeia asta aparent naivă îi duce de nas, pentru a-i sili să-i împlinească visul vieţii sale.

[...]

În zilele acelea, Houtekiet nu mai putea fi văzut nicăieri : se închidea în vreunul din turnurile din împrejurimi, la înălţimea clopotelor, cam acolo unde grinzile se îmbucă cu zidăria. Rămînea ore întregi cu ochii ţintă la un detaliu sau altul, pentru a vedea cum e alcătuit un asemenea turn. Înarmat cu un metru şi cu un fir cu plumb, se urca pînă-n vîrful turnului, de unde privea, prin lucarnă, Deps-ul.

[Gerard Walschap - Houtekiet, în traducerea lui Petre Solomon]

Un trecut nelimpezit

Robert se obişnuise să facă deosebirea între cei care spuneau "la o halbă de bere" şi cei care pentru acelaşi scop propuneau "o sticlă de vin", şi-şi pusese în gînd să-i evite pe amatorii de vin, nu fiindcă el ar fi preferat o halbă de bere ci, înainte de toate, fiindcă avea o bănuială că cei care considerau vinul drept cea mai potrivită băutură pentru o asemenea întîlnire n-ar mai fi aceiaşi vechi camarazi. Avea impresia că în spatele unei asemenea invitaţii se ascundea o infamie de genul "doar-acum-putem-să-ne-permitem", iar el parcă nu se simţea bine în compania unor foşti colegi care acum "îşi puteau permite".

În acelaşi timp se amuza de el însuşi şi de exaltările sale de tînăr romanţios, care în lagăr se jurase că, odată ajuns acasă, oricît de bine i-ar merge, la fiecare aniversare a eliberării sale din prizonierat, în loc să mănînce dintr-o farfurie, să mănînce dintr-o cutie de tablă ruginită, cu o lingură de lemn, şi numai supă de sfeclă sau supă de arpacaş fără pic de grăsime şi carne. La prima aniversare a şi încălcat dealtfel jurămîntul, avînd în vedere că pe vremea aceea nu aveau decît cartofi de mîncare.

Cu toate acestea nu renunţa, cel puţin în mare, la criteriul său ridicol cu privire la băuturi. N-ai decît să bei vin, îşi zicea el, dar ca atitudine nu face impresie bună, mai ales cînd ţii să subliniezi că acum ne-am putea permite.

***

Nu încape îndoială că ţi s-a năzărit, gîndea el, aşa ţi se întîmplă cînd tîrăşti după tine un trecut nelimpezit, ceea ce, de altfel, nu-i decît o expresie dramatică, nelalocul ei. Cîteva lucruri neclare nu fac încă un trecut nelimpezit.

Cînd cineva poate privi retrospectiv spre o existenţă în care totul, dar absolut totul rimează, în care lucrurile s-au desfăşurat într-un mod la fel de ordonat şi de sistematic ca-ntr-un şir aritmetic, atunci existenţa aceasta n-a fost decît respingător de anostă, pasivă, ba chiar trîndavă, şi se pune întrebarea dacă o asemenea viaţă este posibilă în lumea noastră cu ale ei dileme, cazuri de forţă majoră, capcane şi alternative.

Dacă ai fi dispus să te supui la un examen drastic, ţi-ar veni în minte mult mai multe lucruri care să te pună pe jăratic ; motive să te ruşinezi s-ar găsi cu nemiluita, la fel şi imagini, de la care gîndurile ar vrea să se-ndepărteze în salturi cît mai repezi. Nu este decît normal să se întîmple aşa. dar la fel de normal este ca omul să ţină piept problemelor şi să nu dea bir cu fugiţii în faţa lor, oricît s-ar teme de răspunsuri.

[Hermann Kant - Aula, în traducerea excepţională a lui Nicolae Köhl]