joi, aprilie 28, 2011

Întâiul Stadion



Către începutul lunii Mai anul acesta se va deschide publicului românesc, iubitor al marilor şi frumoaselor întâlniri sportive, porţile celui dintâi Stadion al ţării noastre! Inaugurarea publică - va fi făcută cu prilejul mult aşteptatei întâlniri a atleţilor români şi francezi pentru o partidă de Rugby.



Echipa reprezentativă alcătuită din cei mai buni mânuitori români ai balonului-oval va sărbători astfel vizita rugbymenilor Franţei într-un cadru demn de prima lor întâlnire de-acum şapte ani, cu prilejul Jocurilor Militare Interaliate. Şi, dacă victoria jocului ocazional va rămâne probabil oaspeţilor - cum e şi firesc - ; învingătorii vor avea să recunoască însă a lor noştri o şi mai frumoasă victorie aceia a luptei dusă atâţia ani de zile pentru înfăptuirea unui Stadion complectamente modern, techniceşte construit şi admirabil aşezat.



Ce este arena Stadionului Institutului naţional de educaţie fizică?

O vor spune desigur atleţii străini, oaspeţi ai României, - odată întorşi la ei acasă ; o vor simţi, laolaltă cu ei, şi atleţii noştri în senzaţiile acelei lupte dată propagandei oastre sportive după toate datinele luptelor între viteji - aşa cum Domnitorii - Eroi ai Neamului nostru ştiau odinioară făuri, cu oaste mică dar la loc prielnic, izbânzi care aveau să profite întregii omeniri ; - o vor afla însăşi miile de privitori rânduiţi pe coama ocrotitoare a frumoasei arene atunci când în toiul luptei celor patruzecişipatru de atleţi, tari pe puterea rassei lor, vor învăţa în sfârşit că Victoria nu sălăşluieşte decât acolo unde se află drept-credincioşi ce ştiu să-i dureze temple demne de fala şi de mândria ei!



Noi "cei ce n-am văzut şi am crezut" vom aştepta smeriţi ceasul când, de laturile ospitalierei porţi strămoşeşti, vom primi cu mănunchiuri de flori pe braţe, în incinta noului templu al tineretului naţiunei noastre, pe acei nenumăraţi din gloata consângenilor noştri care vor vedea şi tot nu le va veni să creadă.

[George Costescu în Buletinul Educaţiei Fizice, martie-aprilie 1926]

În prima fotografie, în stânga : Şcoala de Ofiţeri de Infanterie nr. 1 de lângă cazarma Cuza-Vodă, amplasată pe colina pe pantele căreia vor fi amenajate primele tribune ale stadionului. Imobilul acestei școli din strada Izvor nr. 137 va adăposti Muzeul Militar, după demolarea Palatului Artelor din Parcul Carol.

În a doua fotografie, în stânga : clădirile Fabricii de bere Carol H. Oppler.


joi, aprilie 21, 2011

Casa Langhaus


Ni se iveşte un prilej fericit a da constatărilor noastre confirmarea pe care şi cetitorii noştri au recunoscut-o ; în str. Bărăţiei colţ cu calea Moşilor d-l arhitect Clejan a reuşit să construiască palatul marelui magazin Langhaus, care întruneşte toate condiţiunile pentru care a fost construită.

Ca aspect exterior armonia liniilor nu suportă nici o critică, dacă intri înăuntru capeţi impresia că te afli într-un vast magazin universal. În raioane speciale sunt expuse mărfuri pentru toate necesităţile omeneşti. Nu mai ai nevoie să colinzi tot oraşul pentru a târgui obiectele ce-ţi lipsesc ; trecând dintr-un compartiment într-altul ai posibilitatea să cumperi orice fel de obiect necesar unei bune gospodării căci clădirea este astfel construită ca să corespundă în totul necesităţilor unui magazin universal.

Casa Langhaus este prima clădire construită în acest sens în Bucureşti. Privită din exterior, îţi dă impresia unei adevărate bijuterii atât de bine armonizate sunt toate liniile care compun ansamblul faţadei acestei clădiri.

[Ilustraţia, ian-mai 1928]



Raiden a mai scris despre imobil aici.

marți, aprilie 12, 2011

Cazarma din Şoseaua Bonaparte



Poliţia. Cetăţeanul cumsecade, anchilozat în câteva formule perimate, e gata oricând să şi-o reprezinte caricatural şi caragelian.

Cu toate prefacerile politice, economice şi sociale care au modificat fundamental aşezămintele autohtone, cu toată evoluţia vizibilă încercată de România nouă ; cu tot progresul obştesc, în sfârşit, - omul de pe stradă stăruie în imaginea veche pe care şi-a construit-o despre puterea executivă. Poliţia e prilej de ironii câteodată - de glume ieftine adeseori. Şi totuşi!

Ceea ce s-a realizat în administraţia poliţienească în ultimii ani e atât de important, încât opinia publică ar trebui curând să se convingă de formidabilul pas - înainte izbutit de această ramură a mecanismului nostru de Stat. Poliţia a propăşit efectiv. Numai o atentă cercetare - ca să utilizăm termenul consacrat - a chipului de funcţionare a poliţiei - ne va da posibilitatea să înţelegem pe deplin ceea ce s-a înfăptuit pe acest teren.

Colonelul Gabriel Marinescu, decorat cu "Mihai Viteazu", este de mult o figură populară a Bucureştilor. Înalt, masiv, impunător, purtând pe nişte umeri laţi un cap frumos de român energic, de sub fruntea căruia licăresc doi ochi pătrunzători, - Prefectul Capitalei a ştiut să se facă nu numai ascultat de subalterni şi stimat de populaţie, - dar şi iubit, ceea ce e mult mai dificil.

În doi ani şi jumătate - de când are în grija sa paza metropolei - a lucrat cu râvnă şi cu izbândă la occidentalizarea poliţiei. Şi a reuşit.

Cum Statul, dată fiind situaţia financiară grea a momentelor de faţă nu putea spori lefurile, - Prefectul Capitalei s-a gândit să dea slujitorilor Ordinei - pe altă cale - compensaţii. Ele tind exclusiv la menţinerea sănătăţii celor ce se jertfesc pentru paza vieţii şi avutului cetăţenilor.

Cu alte cuvinte : o cazare bună, în conformitate cu civilizaţia epocii noastre şi la înălţimea instituţiilor din străinătate, - o hrană bună şi ieftină, o îmbrăcăminte mai estetică, asistenţă medicală şi morală.



Toată lumea - aci să ne dea voie d. Colonel Gabriel Marinescu să interpretăm un sentiment obştesc - ştie ce importantă operă s-a făcut prin ridicarea cazărmii din Şoseaua Bonaparte no. 5. Acolo avem un cămin al gardienilor publici, care casează, în modul cel mai civilizat circa 1.000 de slujitori ai oraşului. În chipul acesta, Poliţia poate dispune, în orice moment, de un efectiv pregătit a interveni oriunde şi oricând e nevoie.

Palatul nu e impresionant numai din afară. Vizitat, el dă o imagine precisă a ceea ce s-a putut înfăptui : saloane mari, bine luminate, perfect aerisite şi încălzite, - săli - dormitoare, înzestrate cu paturi individuale, cu saltele de lână, cearceafuri şi feţe de perne albe şi pături albastre, cu dulapuri de fier individuale, oglinzi, etc.



Palatul mai are o sală de cinematograf, o sală de cursuri, săli de gimnastică, - toate mijloacele de complectare a instrucţiunii intelectuale şi fizice. Şcoala pregătitoare de gardieni are un program practic care se execută întocmai. În cele trei luni de preparaţie - şcoala poate da un gardian perfect.



În acest palat al gardienilor, - toate sunt gospodărite cu râvnă de bine şi conştiinciozitate. Popota, baia, frizeria, spălătoria (căminul are încălzire centrală, are o etuvă, etc.) sunt puse la punct. Nici o rotilă din angrenajul acestei vaste administraţii nu suferă.

[Ordinea, 1933]




Fotografiile-copertă ilustrează aspectul cazarmei în urma evenimentelor din ianuarie 1941, declanşate de conflictul dintre legionari şi Conducătorul Statului de la acea vreme, generalul Ion Antonescu. În ultima fotografie, în colţul din stânga-sus se poate distinge o mică parte a Palatului Ministerului de Externe.




Un imobil care a adăpostit cazarma guardilor comunali a fost ilustrat de prietenul nostru, Vlahul, aici. În urma unei discuţii personale dintre mine şi Vlahul, pornind de la povestea relatată mai sus, cazarma guardilor comunali fusese plasată la adresa la care în anii 1930 se va fi găsit cazarma gardienilor publici. Din fericire, în cele din urmă, detaliile prezente în cartea poştală - publicată pe Oraşul lui Bucur - au putut ajuta la plasarea imobilului din splai la adresa corectă.

vineri, aprilie 08, 2011

Bucureştii care se duc



Asistăm la un ritm furios de transformare a aspectului general al Bucureştilor. Nici o capitală din Europa n-a suferit transformări radicale, aşa cum suferă Bucureştii. Nu cunosc situaţia din Suedia, Norvegia sau Rusia, dar cred că nici în aceste ţări, capitalele şi principalele lor oraşe au rămas cu acelaşi aspect.

În jurul marilor oraşe, mai de pretutindeni este adevărat, s-au creat după război, cartiere întregi, moderne, dând astfel periferiei cu totul alt aspect, dar centrul a rămas în toate părţile aproape intact.

Ceea ce se întâmplă la noi este curios. Dacă în oraşele din Occident este explicabil că nu se fac transformări ca la noi, prin faptul că acolo, centrul acelor oraşe, a şi fost încăputat cu clădiri mari şi aproape uniforme, de mai bine de o jumătate de secol ; dar cum se explică faptul că nici oraşele din Orient n-au suferit transformări ca la noi : Belgrad, Sofia, Salonic, Athena, Istambul, clădirile noi se numără uşor, cu toate că situaţia politică, economică şi socială, e cam la fel ca la noi. Bucureştii se transformă, nu numai la mahala, unde încă mai există destul teren de clădit, dar şi la centru, unde o schimbare este extrem de costisitoare.

Dacă ar încerca cineva să scrie, măcar pe scurt, istoricul mahalalelor, vreau să zic al caselor de care se leagă oarecari amintiri : istorice, politice, etc., i-ar trebui multe volume, mai ales dacă ar întrebuinţa clişee. Ce voi putea deci să scriu eu în cadrul unui articol de cotidian?





Cine trece prin piaţa teatrului Naţional, martoră a de mai bine de trei sferturi de veac la atâtea mişcări şi transformări, poate vedea uşor că imobilul Vanicu din colţ cu strada Regală, ce adăposteşte jos băcănia cea mai la modă azi, a lui Dragomir, iar deasupra Clubul partidului d-lui Grigore Filipescu, îşi trăieşte ultimul trimestru. E posibil, ca chiar îndată după Sf. Gheorghe, nemiloasele târnăcoape să se înfigă în acoperişul răscopt al imobilului.

Din clişeul de faţă se vede ce ameninţător se ridică în coasta lui un imobil nou, ce s-a făcut din strada Academiei, începând din faţa ministerului de interne şi a cărui faţadă va fi pe calea Victoriei (imobilul Generala, n.n.).

Casa Vanicu, în care a fost mult timp sediul clubului conservator, a fost şi ea martoră a multor evenimente. Toate manifestaţiile politice neagreate de guverne şi cari voiau să treacă la Palat aci erau oprite. Soldaţii se înşiruiau din colţul acestei case în jos spre teatru. Când se putea sparge acest baraj un altul se făcea în dreptul Pasagiului Român. De obicei geamurile Casei Vanicu cădeau jertfă nemulţumiţilor, ce nu erau lăsaţi să manifesteze la Palat. Pietrele aruncate în soldaţi nimereau geamurile clubului de la Vanicu.

Dar toate au un sfârşit şi Casa Vanicu îl va avea pe al ei, rămânând doar o amintire din ce în ce mai ştearsă în memoria contimporanilor.

[C. Orăşianu în Viitorul, 1935]