duminică, iunie 20, 2010

Centrul etic

Dacă este vorba de amintiri, trebuie să ne referim la un punct declanşator. Un fenomen distructiv - cutremurul din 1977 - a inflamat ambiţiile conducătorilor şi a stârnit imaginaţia arhitecţilor. Au apărut mari posibilităţi de intervenţie în zonele distruse din centrul oraşului.
[..]

Indiferent de aceste dispute, exista la vremea respectivă, în 1977, un curent important care susţinea o dezvoltare est-vest-nord-sud. Exista direcţia majoră care orienta structurile către nord, cu ieşirea spre Ploieşti şi Braşov, dar şi circulaţii foarte importante între cartierele noi din est - Balta-Albă - şi vest - Păcii, Drumul Taberei, cu marile parcuri industriale adiacente. Vroiam să remodelăm şi să intervenim acolo unde oraşul era congestionat, să-i găsim fluenţele pierdute. Importantă pentru noi era imaginea Dealului Arsenalului care, prin particulara sa topologie, este un spaţiu privilegiat al oraşului, conştientizat ca atare de multă vreme în opinia arhitecţilor. Sub o formă sau alta, acest loc fusese protejat de arhitecţi împotriva tentaţiilor de a-l ocupa, pe care totalitarismele instalate în România le-au tot avut de la sfârşitul anilor 1930 încoace. Era un loc mult prea important pentru oraş, acolo se afla Mânăstirea Mihai Vodă, locul păstra memoria vechilor curţi domneşti - acolo fusese Curtea Arsă, acolo existase un cartier foarte vechi al oraşului. O dezvoltare în această zonă ar fi necesitat o operaţiune de chirurgie urbană fină, capabilă să valorifice încărcătura semantică a locului.

Pentru a proteja dealul de o intervenţie prematură, arhitecţii au tot spus că momentul unei intervenţii nu sosise încă, că suntem prea săraci, că pentru o asemenea operaţie este nevoie de o forţă pe care nu o aveam. Dacă această capabilitate nu exista înainte de război când eram mult mai puternici, era evident că în 1977 eram mult mai puţin înarmaţi pentru a ataca zona, cu toată încărcătura de responsabilitate pe care operaţia o cerea. Din toate ceţoasele informaţii ce pluteau în aer se desluşea dorinţa ca pe deal să apară un fel de cetate interzisă, un loc al puterii absolute. Am realizat foarte târziu că aceasta era intenţia reală. În primele faze ale proiectului am crezut efectiv că locul se poate pune în valoare. Câteodată ne spuneam chiar - cu un fel de umor care astăzi ne apare de-a dreptul negru - că numai un nebun ar fi în stare să declanşeze energiile cerute de dimensiunile proiectului. Sub o formă sau alta, ne spuneam noi atunci, dacă lucrurile rămân în cadrul profesioniştilor, există o şansă ca oraşul să se dezvolte în urma acestei intervenţii.
[...]


În aceste împrejurări au apărut invitaţiile. Echipe de arhitecţi cu o consolidată reputeţie, profesori din Institutul de Arhitectură pe de o parte şi mari institute de proiectări pe de altă parte au fost invitaţi să participe la o dezbatere cu arhitectul şef al oraşului în care s-a pus această problemă şi s-au format în prima etapă şaptesprezece sau optsprezece colective care să se ocupe de schiţe de idei pentru noul Centru Civic.
[...]

Afinităţi şi tipuri de soluţii existau. Existau de la început soluţiile triumfaliste: axa şi clădirea monumentală în capăt, compoziţia reglată în regim de perpendicularitate; erau altele mai peisagere, încercând să dramatizeze valoarea dealului (nu prea mare de felul lui). Toate soluţiile aveau ca reper principal Dâmboviţa. Principala perspectivă prelungea axul Dâmboviţei spre vest, părăsind cheiul la Piaţa Naţiunilor Unite de astăzi, către botul dealului şi Mânăstirea Mihai Vodă. Acolo era concentrat Forul politic. Unii au înţeles de la început că este un sediu unic, dar echipa în care am lucrat eu a cochetat tot timpul cu ideea că această compoziţie trebuie să aibă trei corpuri, ce ar corespunde celor trei autorităţi ale statului. Încercam astfel să strecurăm în proiect ceea ce lumea literară sau artistică numea şopârle. Cred că mai mulţi cochetau cu ideea că autoritatea, comanditarul poate fi oarecum dus cu vorba şi că arhitectul îşi va putea îndeplini în cele din urmă misiunea pe lângă, eventual în dauna sau chiar împotriva intenţiilor şi voinţei lui. Cu inconştienţă, am cultivat iluzia că, profitând de nebunie, sistemul poate fi păcălit şi că lucrurile pot fi făcute bine. Am crezut lucrul acesta şi sunt convins că mulţi dintre colegii mei au crezut şi ei.
[...]


Legenda spune că tovarăşul, aflat pe Dealul Arsenalului, pe locul unde urma să fie construit Palatul, a dat cu ochii de blocul din Piaţa Naţiunilor Unite. Blocul răpea perspectiva şi în plus nici nu era în punctul cel mai înalt al dealului. Aşa a apărut ideea aberantă de a muta Palatul în vârful dealului şi a face o străpungere spre Piaţa Unirii trasă spre sud, prin distrugerea unui întreg cartier. Nu am crezut nici o clipă că este posibil, ne dădeam seama că este o operaţiune de foarte lungă durată, care cere eforturi materiale uriaşe. Am trasat totuşi această axă în proiectul nostru - încercând încă o dată să păcălim puterea, în speranţa că ea nu se va face niciodată - dar am plasat principala clădire tot în botul dealului, înspre Dâmboviţa.


În proiectul nostru (al colectivului condus de profesorul Octav Doicescu, din care făcea parte autorul confesiunii, n.n.), accentul figurii urbane era plasat pe Dealul Arsenalului, cu o dublă deschidere, către nord, ărin Schitul Măgureanu, şi către este şi vest, prin intermediul Dâmboviţei, astfel încât să primească o lumină şi o modelare prin soarele de dimineaţă şi cel de după amiază. Cetatea politică de la capătul vestic trebuia să respecte importanţa cetăţii religioase - care era Dealul Patriarhei. Axa monumentală către Piaţa Unirii, ce s-ar fi realizat într-o etapă îndepărtată, se închidea printr-un loc public, cu sală polivalentă, hotel etc., în ideea că realizarea cerea sacrificii publice mari şi ar fi trebuit să revină vieţii oraşului. Am propus atunci o morfologie a domeniului construit între aceste două puncte astfel ca cele două cetăţi să fie puse în valoare. Nu ne-am gândit nici o clipă, şi nici nu a fost vorba, că axa se va prelungi dincolo de Piaţa Unirii. În prima fază, intervenţiile erau minore, se păstra Spitalul Brâncovenesc, se păstrau Halele vechi, tot cheiul, intervenţia ar fi păstrat, la o scară adecvată, morfologia preexistentă.


Proiectul nostru s-a concentrat asupra legăturilor nord-sud, tulburate de axa propusă. Bulevardul Haşdeu trecea pe sub deal şi completa inelul central de circulaţie, reluam traseul - corectat - al străzii Uranus. Stadionul Republicii era păstrat cu o destinaţie mussolliniană, pentru ceremonii şi adunări cu mulţi participanţi. Era o schemă apropiată de planurile care existaseră în anii 1935-1936, alinieri la acest traseu fuseseră deja implantate. Şi sunt convins şi astăzi că această schemă ar fi servit mult mai bine scopul unui nou centru.


Când am început această aventură, Doicescu, "il Proffessore" cum îl numeam noi, a spus următorul lucru: în definitiv, nebunul oferă arhitecţilor şi Bucureştilor o şansă unică; întrebarea care se pune este următoarea: este breasla pregătită să facă faţă unei astfel de provocări, nu din punct de vedere profesional, ci din punct de vedere etic. Îndoiala Proffessore-lui s-a dovedit justificată. Breasla a fost incapabilă să răspundă corect provocării etice pe care a implicat-o întreaga situaţie. Congregaţia noastră a abdicat etic şi s-a pliat la regula jocului impusă de sistemul totalitar prin diviziune, atomizare, segregare, ceea ce a făcut posbilă concentrarea deciziei de către dictator şi de către grupul din imeidata lui apropiere. Dacă nu sunt eu acolo, se spunea atunci printre colegi, vine altul şi face lucrurile care se cer într-un mod foarte prost. Aşa s-a făcut că, din aproximaţie în aproximaţie, cineva a desenat ceea ce a vrut dictatorul, a tot desenat până el a zis: aşa da, asta este ceea ce vreau. În sensul acesta, arhitecţii au abdicat de la etica profesională şi au desemnat şi transpus în material definitiv ceea ce îşi închipuia că este arhitectură un conducător primitiv, incult şi infinit arogant.


[Ştefan Lungu în revista Arhitectura, 1996]

miercuri, iunie 16, 2010

Colina Arsenalului



Colina Arsenalului formează pintenul proeminent cel mai apropiat de actualele cheiuri ale Dâmboviţei şi de centrul oraşului. Acest pinten, prelungit prin platforma unde se găsesc Arhivele Statului, se limitează, aproape, cu Dâmboviţa, de care nu este depărtat decât prin o limbă subţire de proprietăţi particulare, începând de la podul Schitul Măgureanu, până la podul Mihai Vodă. De aceea o punere în valoare estetică a acestor două proeminenţe este, ca şi Dealul Patriarhiei, de o importanţă de primul ordin.




Un avantaj, care nu trebuie trecut cu vederea este că, atât Colina Arsenalului, cât şi platforma Arhivelor Statului sunt în cea mai mare parte proprietatea Statului, iar pe unele laturi există încă mari terenuri neclădite. Deci un plan de amenajare aici este mult uşurat.



Strângând într-un singur trup cele două părţi ale pintenului, astăzi despărţite de str. Mihai Vodă şi str. Arhivelor, care vor trebui să dispară, se va obţine o suprafaţă de circa 14 ha. O astfel de suprafaţă va putea fi utilizată pentru instalarea unui adevărat "centru civic" al malului drept al Dâmboviţei, care, prin construcţiile falnice ce se pot edifica acolo, să predomine, formând "coronamentul" Bucureştilor, pe care Dealul Patriarhiei nu a putut să-l formeze din cauza relei dispoziţii a clădirilor ce se găsesc deja ridicate acolo şi din cauza suprafeţei prea reduse a acelei coline.

Într-adevăr, faţă de un ax perpendicular pe Dâmboviţa, în direcţia Arhivelor dinspre str. Militari s-ar putea obţine o amenajare analoagă cu ceea ce se poate vedea la Palatul Bellevue din Viena cu parcul celebru descendent; iar spre perspectivele din Piaţa Senatului şi Piaţa Mihai Vodă îşi pot găsi locul scări şi balustrade, ca la grădinile Pincio sau la Scala di Espana din Roma.



În anul 1926, când se discuta găsirea unei aşezări potrivite pentru Catedrala Neamului (Patriarhie) şi pentru un palat al Patriarhiei, am întocmit o schiţă cu modul cum s-ar fi putu utiliza Colina Arsenalului în acest scop. Chestiunea nu mai este de actualitate, însă de actualitate este ca să se amenajeze din punct de vedere estetic această colină.

Din trei puncte importante se poate şi trebuie să se lase vederi de perspectivă spre colină: de la podul Schitu Măgureanu, din Piaţa Mihai Vodă şi din Piaţa Senatului.

Cel puţin suprafeţele haşurate vor trebui expropriate, unele pentru obţinerea acestor perspective, altele pentru degajarea unora din coastele colinei care merită a fi scoase în relief din punct de vedere estetic.

Soluţia de ales la această colină nu prezintă multe variante adică posibilităţi de alegere. Aici este într-adevăr cazul "à prendre ou à laisser"; iar întârzierea hotărârei de luat nu face decât să ne împingă spre alternativa à laisser. Nu intrăm în detalii, fiindcă pentru un moment nu putem fixa noi întrebuinţarea. Dar ceea ce trebuie să fixăm de acum este concluzia: să degajăm laturile Colinei Arsenalului cu faţa spre Dâmboviţa şi să creăm avenue-uri cu perspective spre această colină.



Soluţia prezentată nu are pretenţia decât de a da o directivă, a sugestiona, iar nicidecum a indica soluţii, indiferent de întrebuinţarea ce se va da în viitor acestui vast teren, adică, fie se va instala aici un centru al muzeelor (militar, arheologic, istoric ori etnografic etc.); fie un centru administrativ, prin executarea mai multor ministere; fie chiar un centru civic în înţelesul utilizat în Statele Unite, cum am menţionat mai sus.

[Revista Urbanismul, 1932]

sâmbătă, iunie 05, 2010

Mac Constantinescu şi reliefurile sale



Mulţumit de colaborarea cu sculptorul Mac Constantinescu de la pavilioanele româneşti din cadrul Expoziţiei Universale de la Paris (1937) şi cea de la New York (1939), arhitectul Duiliu Marcu i-a încredinţat sculptura decorativă de pe faţada Ministerului de Externe proiectat de el. Pe suprafeţele de la extremităţile faţadei principale au fost plasate două basoreliefuri din marmură albă de Carrara. Cele două reliefuri figurale din gips, după care s-au cioplit lucrările definitive în marmură au fost donate de Floria Capsali - soţia artistului - Muzeului de istorie din Tulcea.

Ambele reliefuri se îngemănează compoziţional într-o imagine unitară, întrucât personajele în atitudini solemne şi elementele decorative care le însoţesc constituie un ansamblu bine echilibrat şi armonios ritmat. Textele însoţitoare în limba latină au fost concepute de istoricul Dimitrie Pippidi. Prin forma literei, mărimea ei variată şi plasarea diversă dar integrându-se în compoziţii, textele contribuie fericit la euritmia generală a formelor, permiţând prin lectura lor o lentă privire a fiecărui grup, personaj sau element vegetal în parte. În schimb, sensul şi legătura generală a textelor în interdependenţa lor este greu de sesizat, alegoriile rămân din această cauză puţin înţelese chiar de un privitor avizat.

Fiecare scenă este alcătuită pe trei registre, reunind mai multe grupuri şi personaje; în partea de sus, pe primul registru al fiecărei lucrări planează într-un zbor lin pe orizontală o femeie înaripată (un geniu) bogat înveşmântată. Registrul median şi cel de jos (al treilea) au în stânga şi dreapta lucrării câte un personaj sau un grup, iar în mijloc, de la bază până ceva mai sus de centrul compoziţiei, un personaj feminin extrem de alungit, ce constituie axul şi domină vizual ansamblul. Unul din aceste personaje feminine o reprezintă pe muza Clio, cealaltă pe Urania, cum ne lămuresc inscripţiile însoţitoare, fiicele Mnemosynei (Memoria) şi ale lui Zeus, muză care are menirea, împreună cu alte şapte surori, să cânte adevărul.



Panoul cu muza Clio, care prezidează Istoria, se referă la evenimentele petrecute pe teritoriul patriei. Scena înfăţişând pe cei doi soldaţi romani din stânga jos (celui de-al doilea de abia i se distinge profilul) cu inscripția Pro finibus patriae, doreşte să amintească de cucerirea Daciei de către romani, iar scena pandant, înfăţişând o familie (bărbat, femeie şi copil), cu inscripţia Pax, vremurile convieţuirii paşnice dintre daci și romani. Zeul Mercur plasat pe registrul doi în stânga, deaspra muzei Clio, fac aluzie la comerţul şi prosperitatea de pe aceste meleaguri, pe când cuplul din stânga ne aminteşte despre meşteşugurile profesate de aceştia. Agricultura și Pomicultura - cum ne face cunoscut inscripţia însoţitoare: Agresta. Inscripţia Terra marique, care se află deasupra acestor scene ne vorbeşte despre viața fericită a locuitorilor patriei vegheată ocrotitor de personajul feminin care planează deasupra lor cu o torţă şi inscripţia Lux.



Cealaltă compoziţie având la centru pe Urania, zeița care prezidează Astronomia, are, în primul registru din stânga jos, două personaje feminine, încoronate, ţinându-se între ele cu ambele mâini, având inscripţia Foedus. Grupul din dreapta înfăţişează doi bărbaţi maturi discutând calm, poate un dac şi un roman, iar textul ne dezvăluie tâlcul scenei: Tractatus. În registrul median, în stânga, un bărbat, ţinând o daltă în mâna stângă şi un ciocan în mâna dreaptă, lucrează la realizarea unei aripi simbolizând zborul, are în faţă pe zeul Apollo, adică inspiraţia artistică, care ţine în mână o coroană de lauri urmând să-l încoroneze pe acest constructor ingenios. Inscripţia Ingenio et arte, care se află deasupra grupuri ne lămureşte despre semnificaţia scenelor - Inventivitatea şi Arta. Sus, personajul feminin care pluteşte ţine în mâini un corn al abundenţei simbolizând bunăstarea, belşugul aşa cum specifică şi inscripţia: Abundentia.

[Textul aparţine domnului Petre Oprea, istoric de artă, şi a apărut în revista Arhitectura nr. 5-6/1989]

Un colaj cu rozetele decorative desenate de Mac Constantinescu şi plasate în interiorul porticului Ministerului Afacerilor Externe. Fotografiile au fost realizate de către prietenul nostru, Bogdan. Una dintre rozete a fost martelată pentru a face dispărută o simbolistică cu trimitere la regimul comunist din România.

O fotografie ce ilustrează machetele basoreliefurilor aflate în prezent la intrarea Muzeului de Etnografie şi Artă Populară din Tulcea.