vineri, ianuarie 20, 2006

Campusul din Grozăveşti-Regie


Amplasamentul unde va fi construit complexul studențesc Regie, situat între splaiul Dâmboviței și calea Crângași (1944 - http://aerial.rcahms.gov.uk).

Primariatul lui Dem I. Dobrescu (1929-1934) a fost punctul de plecare al procesului de modernizare al Bucureştilor. El s-a opus ideii de a se crea o noua capitală, fie la Baneasa (Bucureştii Noi a fost un astfel de proiect) sau chiar într-o altă regiune a ţării (Braşovul fusese luat în calcul în 1927-1930). Planul lui Dem I. Dobrescu fusese ca pe Dealul Piscului să se ridice cetatea universitară, care „izolează pe studenţi şi îi fereşte de tentaţiile vieţii marilor oraşe". Cartierul universitar aşezat "la Pisc" ar fi avut în vale "parcurile şi lacurile artificiale, care se pot realiza cu mare uşurinţă".

Un arhitect renumit din perioada interbelică, Duiliu Marcu, a proiectat cetatea universitară pe Dealul Spirii. Daca planul lui ar fi fost dus până la capăt, astazi am fi avut, în locul Palatului Parlamentului, Cetatea universitară, aproximativ în aceeasi poziţie, cu mica diferenţă că arhitectul Duiliu Marcu ar fi păstrat Mânăstirea Mihai Vodă, care a fost mutată şi parţial dezasamblată în perioada socialistă. Poziţionarea acestei imaginare Cetăţi universitare corespunde foarte bine poziţiei actuale a Palatului Parlamentului.

S-a ales însă un alt loc, în oraş, acolo unde astăzi se află grupul de cămine studenţeşti din vecinătatea Facultăţii de Drept, ambele ansambluri fiind construite în aceeaşi perioadă.




Primele cămine construite în zona Eroilor, pentru Universitate, din vecinătatea Facultăţii de Drept (sus). Imagine din cantina situată la parterul unuia dintre cămine (jos).

Curând după aceea s-a iniţiat un nou proiect pentru zona Regie-Grozăveşti. În anul 1960 spaţiul de cazare pentru studenţii Institutului Politehic Bucuresti a crescut prin darea în folosinţă a 5 cămine cu o capacitate de 2.070 locuri şi un cabinet de stomatologie, ce au fost construite pe terenul situat în Splaiul Independenţei 290, cunoscut sub numele de Complexul Studenţesc Regie (în prezent, căminele A-E din Grozăveşti).

Între anii 1960-1968 au fost date în funcţiune căminele din complexul Regie, cu camere cu 2 şi 3 paturi, situate în prezent in spatele frontului format din cele 12 cămine cu camere de 4 paturi (cele două ansambluri formate din câte şase cămine P01-P06 şi P07-P12). Inţial, căminele au fost numite folosind litere din alfabetul latin, de la A (P27) până la U (P13).

Spre exemplu, în anul 1965 au fost date în folosinţă corpurile K (P22), L (P21) şi M (P20) din complexul de cămine Regie, fiecare cu câte 396 de locuri. Corpul K a fost cedat Institutului de medicină şi farmacie, celelalte două rămânând Institutului politehnic Bucureşti. In anul 1968 au fost date în folosinţă corpurile N (P19), O (P18), P (P17), R (P16), S (P15) din complexul de cămine "Regie" cu câte 396 de locuri fiecare şi cantina nr.2 (actualmente R2), cu 3000 porţii în 3, 5 schimburi.






Două dintre primele cinci cămine construite în zona Grovăveşti, denumite şi în prezent cu literele C şi D, de la dreapta către stânga (imagini de la începutul anilor 60)

În imagini, primele cinci cămine construite în zona Grovăveşti, denumite şi în prezent cu literele A-E, de la dreapta către stânga. Căminul E este situat în planul secund, în mijlocul fotografiei, în spatele căminului C. Se observă amplasarea liberă în parcelă, precum şi gruparea funcţiunilor pe elemente construite (hol de intrare edificat separat faţă de restul clădirii - corpul lateral mic + corpuri extreme cu fatade pline care adăpostesc funcţiile de acces - scări şi ascensor şi funcţiile anexe - oficii, wc-uri şi duşuri).
În imagine, cantina R3 şi corpurile de cămin N (P19), O (P18), P (P17), R (P16), S (P15), T (P14) şi U (P13) din complexul de cămine Regie, de la dreapta către stânga, înainte de anii 80. Se poate observa distribuţia liberă, în manieră explodată, a blocurilor, înscrierea armonioasă în peisaj, datorată suprafeţei generoase a terenului alocat, spre deosebire de ansamblul Grozăveşti, unde terenul mai redus ca suprafaţă şi adâncime a necesitat o soluţie de ansamblu mai rigidă.

În anii 1980 şi 1981 spaţiul de cazare a crescut prin adăugarea ansamblului format din 12 cămine situate la frontul către Splaiul Independenţei (P01-P12). Odată cu această suplimentare a locurilor de cazare, a fost dată în funcţiune cea de-a treia cantină, R3, de 6.000 de porţii în 3,5 schimburi, o spălătorie cu o capacitate de 1200 kg rufe/oră şi un complex comercial cu o suprafaţă de 1000mp. Căminele au servit pentru găzduirea participanţilor la Universiada ce a avut loc între 1-19 iulie, complexul studenţesc având rolul de ,,sat studenţesc".

Decizia de suplimentare a spaţiilor de cazare, prin adăugarea celor două grupuri de cîte şase cămine, a dus la distrugerea ideii iniţiale de urbanism liber. Această decizie a fost coerentă cu maniera generală a celui dintâi arhitect al ţării de a trata întregul Bucureşti ca o moşie personală, în contextul mai multor evenimente istorice: vizita din China, Coreea şi Vietnam din 1971 şi cutremurul din 4 martie 1977, urmat de şedinţa a CC al PCR în care s-a pus problema eliminării rapide a urmelor seismului şi trecerea la reconstrucţia zonelor afectate, conform unui plan diabolic de "sistematizare".

Căminele P01-P12 ilustrează o respectare fidelă a prevederilor Legii sistematizării şi ale Legii străzilor, care au avut ca efect general în Bucureşti îndesirea blocurilor, în special în zonele construite în anii 60, precum şi apariţia de canioane, prin edificarea de fronturi continui, aliniate cu arterele principale din oraş.

Imagine din spaţiu a amplasamentului căminelor din Regie (2006), cu sprijinul Google Earth
Imagine din spaţiu a amplasamentului căminelor din Grozăveşti (2006), cu sprijinul Google EarthImagine din spaţiu a amplasamentului căminelor de la Piaţa Operei (2006), cu sprijinul Google Earth



miercuri, ianuarie 18, 2006

Povestea Teatrului


Detaliu de colţ al clădirii TNB în anii 1970


Prima clădire a Teatrului Național (Teatrul cel Mare), de lângă Palatul Telefoanelor, inaugurată în 1852, distrusă în 1944 de bombardamentele aviaţiei aliate asupra Bucureștilor. În prezent, locul este ocupat de clădirea unui hotel, care pastișează cu meschinărie fațada vechiului teatru.


A doua clădire a Teatrului Național, de lângă Piața Universității. Mai multe despre aceasta, mai jos. De remarcat intrarea în parcajul subteran, așa cum a fost ea realizată în anii 1970.


Planul zonei centrale a Bucureştilor (1911)


Planul zonei centrale a Bucureştilor



Piaţa I.C. Brătianu în anii 1930, două vederi către amplasamentul unde se află acum Teatrul Naţional Bucureşti, unde existau construcţii destinate divertismentului public, inclusiv un circ în aer liber.


Monumentul I.C. Brătianu din piaţa cu acelaşi nume, în anii 1930.


Piaţa I.C. Brătianu (în prezent, Piaţa Universităţii), înainte de amenjarea ei din anii 1960, vedere dinspre amplasamentul unde se află acum Teatrul Naţional Bucureşti. În centru se află monumentul I.C. Brătianu.


Teatrul Naţional din Bucureşti 2006 - vedere din spaţiu a amplasamentului general, cu sprijinul Google Earth.






Teatrul National din Bucuresti (1963-1977) - fotografii ale amplasamentului înainte de realizarea modificărilor de refacere a faţadei şi de extindere


Le Corbusier - Notre Dame du Haut, Ronchamps (1950-1954)

Teatrul National din Bucuresti (1963-1977) - schiţă a faţadei originale



Începuturile

Locul de astăzi al Teatrului Naţional era încă de la sfârşitul secolului al XVIII-lea proprietatea celebrei familii de negustori a lui Hagi Moscu. Casa lor, clădită în 1810, după ultima modă“, cu clanţe, parchet, candelabre, mobilier aduse de la Viena, era situată într-o vastă grădină cu havuz şi vii întinse. A fost singura casă boierească din această zonă care a supravieţuit până în 1912, întrucât în 1882 a fost cumpărată de Primăria Bucureştilor, devenind sediul acesteia. A fost demolată pentru a face loc noului Palat Comunal, proiectat de arhitectul Ion Mincu. Însă, din diferite motive, ridicarea clădirii noi a Primăriei a fost amânată timp de 50 de ani, terenul cuprins între actualele Str. Batiştei, Bd. Nicolae Bălcescu, Bd. Carol şi Str. Tudor Arghezi rămânând pentru mult timp viran.

În anul 1946 a avut loc primul concurs pentru construcţia Operei Române pe actualul amplasament al Teatrului Naţional Bucureşti. Premiul I a fost acordat ex aequo proiectului lui Virgil Niţulescu şi proiectului echipei lui Nicolae Porumbescu, candidate între alte cinci proiecte. În cazul proiectului lui Virgil Niţulescu, corpul scenelor şi al anexelor teatrului (depozite, ateliere, culise, cabine, foaierul actorilor, birouri, săli de machiaj etc.) era un paralelipiped pe actualul front al scenei, sala şi foaierul, cu toate anexele ce le revin, formau un imens corp geometric - un ou - acoperit în aluminiu, fără ferestre sau ornamentaţie, devenit forma centrală şi dominantă în piaţă, proiectat pe planul liniştit al scenei. Accesele pietonale şi auto, legate de bulevardele şi arterele din jur, la nivel sau pasaje sub nivel, erau de o simplitate extremă. Proiectul era respectuos şi nu intra în concurenţă cu piaţa de giraţie a intersecţiei N-S E-V. În mijloc se afla grupul statuar al Brătienilor. Grupul statuar a fost desfiinţat în mare grabă de noul regim instaurat, care rescria istoria ţării şi a capitalei. Cel de-al doilea proiect era cel al grupului de absolvenţi încă nediplomaţi, printre care era şi Nicolae Porumbescu. Proiectul propunea realizarea unei imense acropole - piaţă superioară peste Bulevardul Brătianu - cu un nivel nobil pietonal cu accesul în Marea Sală a Operei, care avea o arhitectură mai cuminte, dar cu simplitatea şi elementele modernităţii vremii. avea legături între planul străzii şi cel al acropolei legate prin mari scări/rampe care îmbogăţeau ansamblul. Nici unul dintre cele două proiecte câştigătoare nu a fost pus în operă. Şapte ani mai târziu, în 1953, ca expresie de referinţă a realismului socialist, Octav Doicescu realiza în sistemul marilor colective, Opera Română din Piaţa Sf. Elefterie, contemporană ca timp, dar complet nesincronizată ca viziune, cu Opera din Sidney a lui Jørn Oberg Utzon, desenată în anul 1957.

La sfârşitul anilor 1950 s-a hotărât construirea aici a noului Teatrului Naţional - pentru a înlocui edificiul Teatrului cel Mare ce fusese bombardat în anul 1944 - şi a unui hotel modern. Astfel, intersecţia de la Universitate a fost vizată în anii 1956-1957 de un mare concurs pentru amplasarea acestor edificii publice importante ale oraşului, sistematizându-se astfel Piaţa Nicolae Bălcescu, cum era denumită în epocă intersecţia de la Universitate dintre axele majore Nord-Sud şi Est-Vest ale oraşului Bucureşti. Epoca se schimbase şi, în imediata perioadă post-stalinistă, proiectele prezentate variau de la cele mai conformiste cu putinţă, în sensul defunctului stil realist-socialist, până la cele mai moderne cu putinţă la acea dată. Ceea ce este interesant pentru zonă este însă încetăţenirea ideii că acolo sunt necesare atât o dominantă de înălţime, cât şi una de masă. Pe prima, arhitecţii vremii o rezolvau aproape toţi printr-un turn-campanilă. A doua era clădirea primăriei înseşi. Concursul a rămas fără efecte vizibile pentru oraş.

Sistematizarea Pieţei Nicolae Bălcescu a continuat să fie studiată. Aşa se face că, în articolul cu privire al unele "Probleme de sistematizare a Capitalei", publicat în revista Arhitectura RPR 6/1964, arhitectul-şef de atunci al oraşului, Horia Maicu, este prezentată şi tema de studiu cu privire la piaţă, însoţită de câteva schiţe de siluetă urbană a viitoarei pieţeun dintre schițe prezenta "varianta de studiu" a pieţei conţinând deja siluetele a două edificii majore: o clădire înaltă pe flancul nordic şi volumul viitorului Teatru Naţional.

Iată cum prezintă autorul articolului destinul viitor al locului ales: "Piaţa N. Bălcescu, centrul geografic al Capitalei, se prevede a fi sistematizată din punct de vedere al spaţiului aferent şi al circulaţiei, la nivelul cerinţelor contemporane. În această piaţă se va construi ansamblul arhitectural urbanistic al complexului Teatrului Naţional, situat pe o amplă platformă, bogat plantată şi amenajată cu bazine, fântâni şi statui; sub această platformă va fi amplasat un parcaj subteran şi o serie de dotări comerciale; de asemenea, a fost studiată la intersecţia Bd. N. Bălcescu cu Bd. 6 Martie, o trecere denivelată pentru pietoni".

Astfel, în centrul Bucureştiului se mai găsea încă o zonă urbanistic eclectică şi populată de o lume pestriţă, cuprinsă între Bulevardul Nicolae Bălcescu (fost Brătianu), Strada Batiştei la nord şi Bulevardul republicii la sud. frontul dinspre Bulevardul N. Bălcescu, compus din magazine, avea şi o intrare la Circul de Stat, acoperit de o cupolă din pânză groasă, iar pe străduţa Ion Vidu dinspre sud se afla grădina-cinema Progresul. După eliberarea zonei, în 1967, a început construcţia hotelului Intercontinental şi a noului Teatru Naţional. A rezultat un teatru cu o înfăţişare suprinzătoare, care a suscitat polemici la inaugurarea din 1970, dar locuitorii s-au obişnuit repede cu personalitatea sa.

Pentru a înţelege contextul Teatrului Naţional în forma în care a fost edificat şi în cea în care se află astăzi, trebuie să aruncăm o privire retrospectivă şi asupra concursului din 1962. Câştigătoare au fost declarate atunci două proiecte, dar de construit – cum se întâmplă des în arhitectura românească – s-a construit cu totul altul.

Unul dintre proiectele câştigătoare aparţine soţilor Anton şi Margareta Dâmboianu. Anton Dâmboianu a fost nu numai un arhitect şi un plastician interesant, ci şi o autoritate teoretică al cărei talent oratoric fascinant l-au putut admira generaţii întregi de studenţi ai Institutului de Arhitectură "Ion Mincu", unde a fost până la moarte profesor (1995). Proiectul soţilor Dâmboianu ar trebui cu siguranţă comentat şi din perspectiva soluţiei anterioare date de ei la concursul de urbanism din 1956-`57 pentru aceeaşi piaţă Nicolae Bălcescu. În afară de limpezimea cristalină a planului, care separă în două volume diferit tratate şi orientate sala mare şi sala mică a teatrului, este de remarcat retragerea teatrului la aliniamentul Spitalului Colţea, ceea ce ar fi singuralizat bisericuţa Colţei ca un monument dintr-o altă vârstă a oraşului. Ce aduc inedit soţii Dâmboianu pentru tipul de arhitectură riguros funcţionalistă practicat de dânşii (după scurtul intermezzo clasicizant al epocii staliniste) este suita de arce de ordin colosal, care preced faţada către piaţa N. Bălcescu.

Anii 1960-1970 - Aspectul iniţial al TNB

Teatrul a fost construit pe un teren central, situat lângă Piaţa Universităţii, ce nu a presupus schimbul de proprietăţi, cu atât mai puţin intr-un regim totalitar, care nu ţinea cont de dreptul de proprietate.

Teatrul Naţional din Bucuresti (TNB) a fost proiectat şi realizat între anii 1963-1977 de un colectiv de la I.P. Proiect Bucureşti, condus de prof. arh. Horia Maicu (conform scriptelor oficiale ale vremii, perpetuate până în prezent), prof. arh. Romeo Belea (şef de proiect complex) şi prof. arh. Nicolae Cucu, având drept consultanţi pe marii maeştri ai teatrului românesc Sică Alexandrescu, Liviu Ciulei şi Horea Popescu. Structura de rezistenţă a fost concepută de către inginerul Alexandru Cişmigiu.

În memoriile sale “Arhitect sub comunism”, Ion Mircea Enescu afirmă că la “Teatrul Naţional, autor era nominalizat Horia Maicu, atunci arhitect-şef al oraşului, deşi toată lumea ştia că autori au fost cei din grupul lui Romeo Belea. Lipsa de respect pentru dreptul de autor, ignorarea lui deliberată s-au manifestat şi prin trecerea din mână în mână a unor lucrări, proiecte sau extinderi, refaceri sau completări. Persoane mai influente la un moment dat înlăturau fireasca încredinţare către vechiul autor, spre omul zilei. Cum este şi cazul refacerii sau extinderii Sălii Mari a Teatrului Naţional, după incendiu, atribuit nu grupului iniţial, ci lui Cezar Lăzărescu”.

Deşi proiectarea imobilului a început în 1963, TNB a început să funcţioneze în acest sediu zece ani mai târziu, fiind inaugurate pe rand trei săli: Sala Mare, Sala Studio şi Sala Atelier, diferite ca modalităţi de abordare a contactului spectacol-spectator. Clădirea Teatrului National avea formă de L. Ea găzduia, pe lângă cele trei săli de spectacole, cabine, birouri, săli de recepţie, precum şi un muzeu dedicat teatrului românesc. La acea dată, TNB, din punctul de vedere al mărimii şi gradului de dotare a scenelor şi a atelierelor tehnice aferente, a fost considerat de experţi drept o realizare unicat a momentului. Volumul sculptural cu o copertină în consolă, turnul scenei, instalaţiile de suport pentru manevrarea decorurilor au fost considerate spectaculoase pentru anii 1960. Corpul care găzduia anexele teatrului era îmbrăcat în travertin de Borsec, întreaga faţadă fiind ritmată de un joc plin-gol. Proiectul lui Horia Maicu, care includea o frescă pe trei faţade ale teatrului, nu a mai fost niciodata terminat, lăsând corpul teatrului în zidărie de cărămida aparentă.

Despre estetica exterioară a clădirii noului teatru s-a comentat îndelung. Construcţia poate fi considerată a fi concepută într-o manieră modernă, ca o replică foarte apropiată a bisericii lui Le Corbusier - Notre Dame du Haut, Ronchamps. Unii comentatori au recunoscut în elementele de vocabular ale construcţiei fie stilul mănăstirilor pictate din nordul Moldovei, fie pălăria lui I.L. Caragiale, dupa dorinţa comentatorului şi contextul lecturii acestui edificiu.

Concepţia iniţială a Sălii Mari prevedea existenţa unui număr de 920 de locuri, scena fiind una dintre cele mai mari din Europa, atât ca mărime (scenă amplă, cu portal variabil), cât şi ca dotare. Acustica sălii mari a fost la parametrii cei mai buni până în anul 1978, când sala a ars.

Sala mică a fost realizată cu o geometrie variabilă, în aşa fel încât se putea transforma în funcţie de genul de spectacol care se montează: italian, elisabetan si tip arenă (poate avea între 455 şi 598 locuri). Ea oferea regizorilor, scenografilor şi actorilor o varietate de posibilităţi de exprimare artistică, iar publicului spectacole deosebite de tot ceea ce fusese văzut până atunci în România. Sala mică este utilizată în prezent de către Teatrul de Operetă, după ce clădirea anterioară a acestui teatru de pe malul Dâmboviţei (clădirea fostului Teatru Regina Maria), din zona unde se afla acum Piaţa Naţiunilor Unite, a fost demolată în august 1986, odată cu "sistematizarea" zonei centrale a Bucureştilor. După ce a trecut la Operetă, instalaţiile de transformare a sălii nu au mai fost folosite, singura variantă folosita a fost cea de scenă/sală italiană.

Anii 1980 - O față nouă

După incendiul din noaptea de 16/17 august 1978, Sala Mare a fost complet distrusă. Ca urmare, a câştigat teren ideea de a revizui întreaga construcţie.

În anii 1982-1984, prof. arh. Cezar Lăzărescu (căruia îi este atribuit proiectul de refacere şi extindere, şi nu autorului/grupului iniţial), i-a fost încredinţat proiectul de redesenare a volumetriei şi de reconfigurare a interiorului TNB. Acest proiect a modificat faţadele cu o suprapunere de arce pe verticală, elemente clasicizante, a mărit capacitatea sălii, de la 900 la 1.300 de locuri, , a construit Sala Amfiteatru ("Liviu Rebreanu") în locul garderobei şi a intrării oficiale şi a supraetajat corpul Sălii Mari prin adăugarea unor etaje de expoziţie - etajele 3 şi 4 - care în prezent găzduiesc Galeriile Artexpo, Centrul Naţional al Dansului, Foaierul Tapiseriilor.

Inginerul de rezistenţă Alexandru Cişmigiu, proiectantul iniţial, a declarat că nu poate garanta în ceea ce priveste siguranţa noii clădiri.

Această decizie de modificare a TNB fost determinată şi de cererea lui Nicolae Ceauşescu, căruia se pare că îi displăcea complet „pălăria” din beton armat sugerând pălăria lui Ion Luca Caragiale, element arhitectonic definitoriu pentru TNB.

Decizia de modificare a faţadelor este pusă fie pe seama anulării imaginii avangardiste din plin centrul capitalei, fie pe seama pretenţiilor de plata pe filiera franceză a unor compensaţii datorate similarităţii indubitabile a faţadei cu câteva dintre lucrările lui Le Corbusier. Şantierul de refacere a durat aproape trei ani (1983-1985), după multe propuneri, machete şi încercări refuzate de Conducător, cu reveniri ale şantierului, care au eşuat într-un edificiu cu ritmică banală, ce aplatizează construcţia impozantă din centrul Capitalei.

Astăzi, putem să ne închipuim că există vreo legătură cauzală între arcele soţilor Anton şi Margareta Dâmboianu şi cele adosate de arh. Cezar Lăzărescu mult mai târziu faţadei iniţial realizate? Nu vom şti asta probabil niciodată. Cert este un lucru: există o legătură între eforturile pe care le făceau practic în aceeaşi epocă arhitecţi precum Philip Johnson (Lincoln Center) sau Minoru Yamasaki (WTC New York), de a monumentaliza ceea ce părea să fie iremediabil un limbaj anti-"eroic": este vorba despre arhitectura modernă. Revenirea în anii şaizeci la experienţe antebelice de felul celor practicate în arhitecturile totalitare (raţionalismul şi neoraţionalismul din Italia sunt un exemplu lămuritor) are legătură cu căderea în desuetudine a mult prea inexpresivului limbaj modernist.

Să nu uităm: ne aflăm, la momentul acestui concurs, la doar câţiva ani de un alt proiect "arcuit", cel al noii săli a "Palatului Republicii" (adică a Palatului Regal). Revenirea în actualitate şi în practică a unor arhitecţi importanţi ai perioadei interbelice (Duiliu Marcu, Octav Doicescu), sau a celor care lucraseră cu monştri sacri ai perioadei interbelice are cu siguranţă de-a face cu această curbare spre trecut (şi) a arhitecturii româneşti. Dar concursul pentru Teatrul Naţional din Bucureşti nu avea însă doar modernişti nostalgici, ci şi experimentalişti.


Vezi şi:
http://atelier.liternet.ro/articol/3137/Augustin-Ioan/Concursuri-de-arhitectura-in-perioada-comunista.html

În continuare caut fotografii cu vechea fațadă a TNB.

video
Courtesy of http://www.youtube.com/profile_videos?user=drew1ford&p=r: