locuri în Bucureşti...

Institutul surorilor de ocrotire

2012-01-30T20:29:00.007+02:00

Institutul surorilor de ocrotire "Regina Maria" îşi recrutează elevele numai dintre tinerele candidate, între 18 şi 30 de ani, sănătoase şi suficient de rezistente. Ca studii de bază li se cere să aibă bacalaureatul sau cel puțin absolvența de liceu sau școală normală. Elementele cu bune referințe, serioase, dornice de muncă, altruiste, sunt cele preferate.

Pregătirea surorilor de ocrotire durează trei ani și constă din :
a) cursuri teoretice şi lucrări de laborator ;
b) stagii practice în spital ;
c) stagii practice în centrele de sănătate şi în plăşi model.

Învăţământul este astfel organizat încât elevele să capete o înţelegere deplină a tuturor principiilor ştiinţifice pe care se bazează activitatea de soră şi să-şi însuşească metode de lucru practice şi eficiente.

Primele patru luni ale cursului de trei ani sunt consacrate, în special, studiului ştiinţelor pe care se bazează practica de soră, precum şi câştigării îndemânărilor elementare în această practică. Cursurile ţinute în această perioadă sunt astfel predate încât elevele să poată aplica cunoştinţele câştigate la cursul de Principii şi tehnica îngrijirii bolnavilor care se predă paralel.

În această perioadă de curs preliminar, elevele fac exerciţii de îngrijiri una pe alta în sala de demonstraţii şi trec la îngrijirea bolnavilor adevăraţi numai treptat, pe măsură ce au căpătat îndemânare, siguranţă şi iuţeală.

În a doua parte a anului întâi, elevele încep practica regulată de spital, câte 6 ore pe zi, şi, paralel, urmează cursurile şi lucrările practice de patologie generală, farmacologie, nutriţie şi dietetică, boli interne, boli chirurgicale.

În al doilea an, ele continuă practica de medicină internă şi chirurgie, după care urmează practica în obstetrică, puericultură, boli de copii, tuberculoză, boli contagioase, boli mintale. Prin stagii la consultaţii, elevele îşi completează cunoştinţele în aceste domenii, precum şi în boli de ochi, gură, nas, urechi. Paralel cu stagiile, elevele urmează cursurile din materiile respective, se fac demonstraţii ale principiilor de îngrijire specială şi diverse lucrări, mulţumită cărora elevele au posibilitatea să facă o temeinică coordonare a cunoştinţelor practice.

Înţelegerea sufletului omenesc şi a influenţei mediului social fiind de mare importanţă pentru reuşita lucrului de soră, care este prin excelenţă social, se caută să se dea tot mai mare importanţă cursurilor de psihologie, sociologie şi pedagogie. Pregătirea elevelor în primii doi ani se face astfel încât ele să rămână pătrunse de importanţa sănătăţii pentru fericirea individului şi forţa naţiei şi, în acelaşi timp, să se familiarizeze cu ideea că este mai economic să previi o boală decât să cauţi s-o vindeci după ce a izbucnit.

Cursurile din anul al treilea - ocrotirea familiei, eugenie şi biopolitică, asistenţă socială, principii şi tehnica ocrotirii pe teren, statistică şi demografie - pregătesc elevele în mod special pentru activitatea de ocrotire şi asistenţă pe teren. În acest an se fac stagiile la centrul de sănătate şi în plasa model (plasă = subdiviziune a unui județ, în vechea împărțire administrativă a țării; ocol.). În timpul acestor stagii, elevele au prilej să sintetizeze cunoştinţele câştigate şi să le aplice în situaţii reale, în sensul menirii lor de promotoare ale sănătăţii publice.

În ce priveşte utilizarea timpului liber, elevele sunt încurajate la recreaţii constructive. În acest scop, şcoala dispune de un teren de sport, grădină, radio, patefon, o sală frumoasă pentru dans şi petreceri, iar Capitala, cu teatrele, opera, concertele, muzeele şi grădinile sale, prezintă un deosebit prilej de îmbogăţire a personalităţii.

În general, elevele se bucură de toată libertatea la care le dă dreptul vârsta şi cultura lor. Se veghează însă ca această libertate să fie utilizată pentru a le ascuţi simţul de răspundere faţă de ele însele şi faţă de societate.

Ultima fotografie din seria celor realizate de Willy Pragher în Institutul Surorilor de Ocrotire pune în valoare ușile de acces monumentale, prevăzute cu un grilaj decorativ desenat și realizat de Iosif Fekete.

Soarta medalioanelor decorative de pe aceste uși a fost identică cu cea a celor de pe grilajele ușilor Palatului Asociației Medicilor Veterinari.

[Universul, 1943]

Un cinematograf modern

2012-01-23T21:46:00.004+02:00

Zilele trecute am fost martorul focului de artificii de la cinema Dacia (fost Marconi), cam în acelaşi timp cu Adrian : eu - pe jos, el - în maşină.

Pentru că de multă vreme nu am reuşit să găsesc mai multe date despre poveştile locului, cu excepţia celor licenţioase legate de tema basoreliefurilor, m-am gândit că e o ocazie bună de a republica câteva imagini legate de acest cinematograf. Poate că un cititor mai norocos va revedea aceste imagini şi va completa memoria locului ilustrat în fotografiile de mai jos.

Primele dintre imaginile prezentate sunt de la mijlocul anilor 1920 şi ilustrează planul şi faţada unui cinematograf modern - care prezintă o similaritate completă cu cinematograful Marconi - desenat de arh. Const. Cananău, precum şi câteva secţiuni prin imobil.

Bineînţeles, aceste imagini reprezintă un proiect diferit de rezultatul pus ulterior în operă. Sau poate că adversităţile vremilor şi comoditatea edililor capitalei au dus la pierderea irecuperabilă a multora dintre detaliile decorative.

Un studiu al fundului sălii unui cinematograf modern, realizat de acelaşi arh. Const. Cananău :

În anii 1924-1925, în Bucureşti existau următoarele cinematografe, printre care apare şi cinematograful Marconi (probabil un imobil mai vechi) :

În timpul studenţiei am vizionat câteva filme în acest cinematograf şi îmi amintesc atmosfera de groază de la balcon, unde şoarecii circulau nestingheriţi printre şirurile de fotolii, spre spaima colegelor noastre şi amuzamentul nostru.

Imobilul Cinema Dacia este clasat în Lista Monumentelor Istorice: 1172 B-II-m-B-18890 - Cinematograful Marconi - Calea Griviţei 137 sector 1 (prima jum. sec. XX) şi face parte şi din ansamblul clasat 1118 B-II-a-B-18836 - Ansamblul de arhitectură "Calea Griviţei" - Calea Griviţei între Calea Victoriei şi str. Atelierului sector 1 (sf. sec. XIX - inc. sec. XX).

[Prima fotografie-document a fost realizată de d. Şerban Lăcriţeanu, ca urmare a pasiunii dumnealui pentru tramvaiele din Bucureşti ; celelalte provin din revista Arhitectura şi revista Cinema, anii 1920]

Noul spital Elias

2012-01-14T10:59:00.000+02:00

Situat în Parcul Domeniilor (lângă Arcul de Triumf), spitalul Academiei Române, pe lânga admirabila poziţie ce se cuvine unui spital, este înzestrat cu tot ce ştiinţa modernă a pus la dispoziţia medicului, pentru stabilirea diagnosticului şi a tratamentului. Clădirile ridicate în bulevardul Mărăşti - unul din cele mai frumoase bulevarde ale Capitalei - cuprind cele mai perfecte realizări ştiinţifice în domeniul spitalicesc.

Aceasta a şi fost dorinţa răposatului Elias. Spitalul este pentru boli interne şi posedă săli de operaţie numai pentru bolnavii de medicină internă care au nevoie, la un moment dat, de o intervenţie chirurgicală.

Pe lângă toate acest instalaţii merită a fi relevate instalaţiile de hidroterapie, electroterapie şi mecanoterapie. De asemenea va lua fiinţa în cadrul spitalului un centru de transfuzie a sângelui în stilul marilor centre din occident. Partea medicală a spitalului Elias este opera D-lui Danielopol.

Spitalul este compus din :

O secţie de sanatoriu clasa I (bolnavi singuri în cameră) şi clasa II (doi bolnavi în cameră). Bolnavii de sanatoriu pot fi internaţi cu însoţitori. În afară de acestea, sanatoriul posedă apartamente cu camere de baie.

O secţie de spital cu saloane de trei până la şase paturi pentru bolnavii gratuiţi sau cu plata foarte redusă.

Atât secţia de sanatoriu, cât şi secţia de spital posedă refectorii, terase de nord şi terase de sud, precum şi toate anexele necesare unui confort modern.

Serviciile oferite sunt :

Serviciul de radiologie, compus dintr-o secţie de radio-diagnostic şi o secţie de radioterapie, prevăzute cu aparatele cele mai moderne.

Serviciul de electrocardiografie şi metoda grafică, laboratorul de metabolism bazal, laboratorul de cronaxie, laboratorul de anatomie patologică, laboratorul de bacteriologie, laboratorul de hematologie şi serologie, laboratorul de chimie, serviciul de hematologie şi transfuzii.

Serviciul de hidero-mecano-electroterapie, care cuprinde : serviciul de hidroterapie cu băi de lumină şi aer cald, vapori supraîncălziţi, băi medicinale, de oxigen, de acid carbonic, băi cu valuri, băi de spumă, băi electrice Stanger, toate varietăţile de duşuri etc. ; serviciul de mecanoterapie ; serviciul de electroterapie cu diaterme, unde scurte, d'arsonvalizare, curenţi galvanici şi faradici, raze ultraviolete, infraroşii etc.

Un serviciu de bucătărie dietetică este pus la dispoziţia bolnavilor din spital.

Instituţii de rangul acesteia fac cinste ţării noastre şi străinii care ne vizitează rămân încântaţi. meritul după cum se constată îl au oamenii de talia D-lui profesor Danielopol.

Ceea ce este un fapt, este că d. profesor dr. Danielopol pune nu numai sufletul savantului la conducerea acestui mare aşezământ ştiinţific, ci şi devotamentul vechii legături de amiciţie pe care a avut-o cu defunctul donator.

Ce l-a îndemnat pe Jacques Elias să facă această mare faptă omenească şi românească? Desigur, în primul rând, marea dorinţă de a face bine semenilor săi.

Dar mai e ceva, care poate avea semnificaţia unui simbol : menachem, în limba ebraică, înseamnă mângâiere. Dând spitalului numele părintelui său, pentru ca instituţia să poarte denumirea Menachem Elias, Jacques Elias a vrut, poate, să concretizeze în acest fel întreaga semnificaţie a gestului său.

În testamentul făcut la 2/15 decembrie 1914 - şi pe care nu l-a mai modificat până la decesul lui survenit după 9 ani - Jacques M. Elias spunea textual :

Institui legatar universal Academia Română, căreia îi las toată averea mea mobilă şi imobilă, fără de nici o rezervă, orinde s-ar afla această avere în ţară şi în străinătate.

Impui legatarului universal următoarele sarcini :

Să înfiinteze şi să stăruie a se recunoaşte ca persoană juridică o fundaţie de cultură naţională şi de asistenţă publică numită Fundaţia Familiei Menachem H. Elias, cu sediul în Bucureşti. Va înzestra această fundaţie cu toată averea mea, după ce se va deduce sarcinile succesiunii şi legatele particulare.

Fundaţia va avea de scop a întemeia, întreţine, dezvolta sau ajuta instituţiile de cultură, de preferinţă de cultură practică precum şi de opere de asistenţă publică şi de binefacere, ca de exemplu burse la copii săraci, cantine şcolare, ajutorul săracilor de preferinţă prin muncă, etc.

În special va avea obligaţia de a construi şi întreţine în Bucureşti un spital cu cel puţin una sută paturi, în condiţiunile cele mai moderne şi perfecţionate ; acest spital se va numi Spital fondat de Familia Menachem H. Elias. În acest spital se vor primi bolnavi de ambele sexe, israeliţi şi de orice altă credinţă, se vor da consultaţii şi medicamente gratuite.

Va construi şi întreţine tot în Bucureşti un Gimnaziu şi o Şcoală Profesională pentru elevii israeliţi şi de orice altă credinţă. Atât Gimnaziul cât şi Şcoala profesională se vor numi Gimnaziu fondat de Familia Menachem H. Elias şi Şcoala profesională fondată de Familia Menachem H. Elias.

S-a făcut mare zgomot în jurul acestei moşteniri. Dar după terminarea tranzacţiei cu rudele bogate şi achitarea tuturor taxelor succesorale, a rămas netto aproape 224 milioane lei. Numai mulţumită admirabilei administraţii şi a unei bune chibzuinţe financiare, s-a putu ajunge azi la construirea spitalului de la Şosea, care a costat 131 milioane lei, fără să fie atacat capitalul iniţial, care rămâne intact.

Merită să fie citat, în primele rânduri, regretatul arhitect Cezar Petrescu, specialist apreciat la Viena, căruia i se datoreşte construirea spitalului.

[Realitatea Ilustrată, 1939]

Strandul de la spital

2012-01-05T20:31:00.001+02:00

Joi după amiază la ora 5 a avut loc festivitatea inaugurării strandului amenajat în curtea Spitalului Misiunii Militare Aeriene de la Şosea.

Festivitatea a fost onorată cu prezenţa Doamnei şi Domnului Mareşal Ion Antonescu, Conducătorul Statului.

Doamna Maria Mareşal Ion Antonescu sosind la Spital, însoţită de doamnele din Consiliul de Patronaj, a fost condusă la locul festivităţii unde a prins pe pieptul unor ofiţeri şi soldaţi germani decoraţiile oferite de Statul Român.

Câteva minute mai târziu a sosit la locul festivităţii Domnul Mareşal Ion Antonescu, Conducătorul Statului, însoţit de d. col. Romeo Zaharia, primul aghiotant.

Cuvântul de bun sosit a fost rostit de d. col. dr. Koch, medicul şef al Spitalului Misiunii Militare Aeriene. Apoi Doamna şi Domnul Mareşal Ion Antonescu au luat loc în tribunele amenajate în jurul bazinului de înot.

În sunetele fanfarei Comandamentului local german, s-a desfăşurat concursurile de înot, la care au participat ostaşii germani şi personalul feminin al spitalului.

Doamnele din Consiliul de Patronaj au vizitat încăperile spitalului, împărţind ajutoare bolnavilor.

Festivitatea inaugurării ştrandului a luat sfârşit la ora 6,30.

[Timpul, iulie 1943]

Telefonic

2011-12-31T10:02:00.004+02:00

La mulţi ani tuturor cititorilor noştri, colegilor şi mai ales prietenilor pasionaţi de urbanizarea Bucureştilor : Andrei, Adrian, HM, Raiden și echipa lui de rezistenți, Vlahul, Baciu, Radu, Radu şi Ştefan, Alex, Mihai, precum și tuturor celor care iubesc Bucureștii noștri, așa cum îi cunoaștem.

Domul şi Cimitirul

2011-12-21T21:22:00.003+02:00

Proiectul premiat - al arhitecţilor Nicolae şi Viorica Nedelescu - sobru şi de o nobilă ţinută, prevede degajarea mormântului Eroului Necunoscut printr-o vastă piaţă de onoare care să permită desfăşurarea de cortegii, ceremonii şi parăzi.

Acest spaţiu este legat de restul parcului prin două alei largi cu uşoare pante şi scări monumentale de frumoase proporţii. Printr-o arcadă amplă, se intră din piaţa de onoare în cripta cu galerii tăcute ce va adăposti, pentru odihna veşnică, osemintele sfinte ale eroilor. Întreaga compoziţie este dominată de o capelă dom comemorativ într-o arhitectură bizantină stilizată cu multă pricepere. (14 iulie 1943)

---

În toată ţara, în oraşe şi sate, în Capitală ori în depărtatele cătune neştiute, pretutindeni românii şi-au plecat genunchii în semn de rugăciune evocând memoria luptătorilor care şi-au dat sângele şi şi-au jertfit viaţa, spre a apăra ogorul, căminul, libertatea şi existenţa neamului întreg.

Prima solemnitate s-a desfăşurat la mormântul Eroului Necunoscut, din parcul Carol, pe locul unde se va ridica cimitirul şi Domul eroilor neamului. O placardă mare poartă ca inscripţie deviza ce călăuzeşte această lucrare şi pe care Mareşalul Conducător a proclamat-o acum un an : "Să adunăm acum toţi eroii noştri, căzuţi dincolo de Prut şi de Nistru, pentru cruce şi pentru lege, pentru patrie şi pentru onoare, pentru pământuri şi pentru dreptate".

Toate împlinirile neamului se datoresc eroilor săi şi de aceea osemintele lor trebuiesc aşezate în locul cel mai înalt, în inima Capitalei, pentru că fiii ţării să-i cinstească. Eroul Necunoscut trebuie să-şi trăiască viaţa sa de veci în mijlocul camarazilor săi şi în mijlocul stindardelor patriei. Într-un cimitir simbolic, în mijlocul unui parc naţional, vom aduna osemintele celor căzuţi pentru independenţă, pentru întregire şi dezrobire şi vom înscrie aici numele marilor bătălii din istoria neamului. (col. Gh. Crăiniceanu, directorul Casei Oştirii, 5 iunie 1943)

---

Ieri după amiază, la ora 18, a avut loc în sala mare de expoziţii a Academiei de arhitectură din Capitală, solemnitatea deschiderii plicurilor ce conţineau numele premianţilor concursului de anteproiecte pentru monumentala clădire ce urmează a se ridica, dn dorinţa Domnului Mareşal Conducător, în cinstea eroilor neamului, în Parcul Carol I.

Selecţionarea a fost făcută de un juriu prezidat de d. general Pantazi, ministrul apărării naţionale şi compus din d-nii prof. arhitecţi Petre Antonescu, membru al Academiei Române, Constantin Iotzu, decanul facultăţii de arhitectură din Bucureşti, I. Davidescu, Mănescu, precum şi d-nii general Alex. Stănescu, directorul domeniilor militare din M.A.N. şi colonel în rezervă Gh. Crăiniceanu, directorul Casei Oştirii, secretar fiind d. T. Evolceanu, arhitect şef în M.A.N.

După un studiu amănunţit al celor 37 de anteproiecte ale concurenţilor, juriul a decernat următoarele premii şi menţiuni :

Premiul I proiectului cu motto "Crinul" al arhitecţilor Nicolae şi Viorica Nedelescu
Premiul al II-lea cu motto "Arcaşul" al arhitecţilor Mircea Sfetescu şi Valentin Iorga, construcţie severă în piatră, de o simplitate remarcabilă,
Premiul al III-lea proiectului cu motto "Ad gloriam", al arhitectului Popov, pentru o compoziţie armonioasă în piatră şi cărămidă.

Au avut deasemenea menţiuni proiectele cu motto : "Crucea în cerc", "Crucea a învins", "Scutul cu trei coloane" şi "M. şi G." ale arhitecţilor : Nicolae şi Petre Georgescu, Nicolae şi Viorica Nedelescu (un al doilea proiect), Margareta Traianescu, Gh. Hammerle şi Gheorghe Popov, care au un mai pronunţat caracter de arhitectură religioasă. Juriul a mai recomandat cu menţiuni speciale pentru înalta valoare artistică proiectele cu motto "Memento" (arh. T. Niga) şi "In hoc signo vinces" (arh. Al. Zamfiropol) cu o menţiune specială.

Proiectul arh. Niga prezintă un dom zvelt acoperit cu basoreliefuri comemorative, dom în interiorul căruia urma să fie aşezat mormântul Eroului Necunoscut, modificare neprecizată în programul concursului.

Proiectul arh. Zamfiropol, de asemenea printr-o interpretare mai largă a programului înfăţişează un impunător arc de triumf sub care mormântul Eroului Necunoscut devine centrul compoziţiei. Construcţia masivă şi severă exprimă cu tărie caracterul militar şi eroic al monumentului.

Nivelul artistic al lucrărilor premiate şi numărul mare al proiectelor depuse au arătat dragostea şi înţelegerea arhitecţilor români pentru cinstirea eroilor neamului. (26 iunie 1943)

---

Ministerul Apărării Naţionale a obţinut aprobarea Domnului Mareşal Ion Antonescu, Conducătorul Statului, de a se construi Cimitirul eroilor din războaiele 1877-1916 şi actual în Parcul Carol I, unde până în prezent a fost situat Muzeul Militar. În acest scop se instituie un concurs public de anteproiecte de principiu între arhitecţi şi diplomaţi făcând parte din colegiul arhitecţilor din România.

Programul concursului cuprinde următoarele puncte :
1. Clădirea osuarului, având în subsol compartimente pentru minimum 9000 de casete iar deasupra o capelă Dom comemorativă.
2. O piaţă de onoare în care se va aşeza mormântul Eroului Necunoscut.
3. O şosea în faţă servind pentru defilarea trupelor (12-14 metri liniari).
Stilul se lasă la aprecierea concurenţilor, căutându-se ca aspectul general să fie cât mai monumental, având în vedere scopul pios şi mare pentru care se destină această clădire.

Se vor acorda următoarele premii şi menţiuni : premiul I de 500.000 lei, premiul II de 400.000 lei, premiul III de 300.000 lei şi trei menţiuni a câte 100.000 lei. Atât proiectele premiate, cât şi cele cu menţiuni devin proprietatea M.A.N., care îşi rezervă dreptul de a le utiliza, adapta sau compila după cum va crede de cuviinţă pentru realizarea clădirii proiectate, fără drept de autor pentru premiaţi. Se acordă concurenţilor un termen de 30 de zile, adică la 13 iunie 1943.

---

[Nicolae Nedelescu a colaborat la proiectul pentru un pavilion expoziţional românesc cu arh. Nicolae Cucu, autor al Monumentului eroilor inaugurat abia în anul 1963 n.n.]

O femeie, un palat

2011-12-15T20:16:00.001+02:00

La sfârşitul lui iunie 1943 au fost făcute publice rezultatele concursului de anteproiecte pentru edificiul închinat Eroilor Neamului din Parcul Carol I. Premiul I a recompensat proiectul arhitecţilor Viorica şi Nicolae Nedelescu, iar premiul II a revenit arhitecţilor Mircea Sfetescu şi Valentin Iorga. Relatările bombastice din ziarele timpului pe tema acestui edificiu n-ar fi trebuit să-i inducă în eroare pe cetăţeni.

În culise se trăgeau sforile unei vaste afaceri. Sculptorul Ion Vlasiu se afla în preajma mareşalului Ion Antonescu, la al cărui bust lucra, când Veturia Goga a năvălit în şedinţa de poză, solicitându-i conducătorului statului să aprobe declanşarea urgentă a lucrărilor preconizate.

Ales din 38 de anteproiecte prezentate, cel premiat, "sobru şi de o nobilă ţinută, prevedea degrevarea Mormântului Soldatului Necunoscut printr-o vastă piaţă de onoare, care să permită desfăşurarea de cortegii, ceremonii şi parăzi". Şi mareşalul a semnat, neştiind că astfel condamna la dispariţie importante edificii bucureştene.

În timp ce Ion Antonescu inspecta unităţile militare de pe frontul de Răsărit, pe baza semnăturii obţinute de Veturia Goga a fost demolat în grabă, prin dinamitare, Muzeul Militar Naţional. Aşa a dispărut şi fresca începută de Alexandru Ciucurencu [marea frescă a războiului, la care a colaborat cu pictorii Dem. Iordache şi Gheorghe Vânătoru, pe schiţele pictorului Gheorghe Labiu n.n.].

Apoi, cursul nefast al evenimentelor a împiedicat realizarea pieţei din jurul Mormântului Soldatului Necunoscut. Rămas izolat după război, pe un fundal de ruine, a fost şters din peisajul Parcului Carol I şi memorialul ostaşilor căzuţi în primul război mondial. Bilanţul proiectului a devenit astfel catastrofal.

[Mihai Pelin, Deceniul prăbuşirilor (1940-1950), Compania, 2005]

Muzeul din Palatul Artelor

2011-12-07T20:05:00.003+02:00

Încă de pe la sfârşitul secolului trecut s-a încercat a se organiza muzee militare la Arsenalul şi Pirotehnia Armatei, dar abia la expoziţia din 1906, cu ocazia jubileului de patruzeci de ani de domnie a Regelui Carol I, s-a înjghebat o secţiune militară mai completă.

În anul 1914 s-a hotărât chiar înfiinţarea unei secţiuni militare, pe lângă Muzeul Naţional de la Şoseaua Kiseleff, care să cuprindă atât piesele adunate la Arsenalul Armatei, cât şi multe altele primite de la diferiţi donatori. Însă, la evacuarea Bucureştilor, în toamna anului 1916, toate aceste piese au fost transportate la Odesa, de unde nu s-au mai înapoiat.

În anul 1919 s-a înfiinţat cu ordinul nr. 5.150 al Ministerului de Război, o secţie militară pe lângă expoziţia organizată de Liga Culturală Română în şcoala primară din strada Clemenţei din Bucureşti.

După terminarea expoziţiei, obiectele, expuse până atunci în aceasta secţie militară, au fost amenajate în clădirea numită Palatul Artelor din Parcul Carol I, care a fost cedat în acest scop Ministerului de Război de către Ministerul Agriculturii şi Domeniilor, prin înaltul decret nr. 4836/1919.

În anul 1923, cu înaltul decret nr. 6064, s-au pus definitiv, bazele Muzeului Militar Naţional, hotărându-se şi întocmirea unui regulament de conducere, administrare şi funcţionare. În anul 1924, cu înaltul decret nr. 915, se aprobă primul regulament provizoriu al Muzeului Militar.

În sfârşit, în anul 1928, cu înaltul decret nr. 1307, a apărut primul regulament al Muzeului Militar, înlocuind astfel pe cel anterior, care era provizoriu. La 1 aprilie 1937 apare legea de organizare şi funcţionare a Muzeului Militar Naţional şi regionalele sale.

Palatul, care serveşte astăzi de muzeu militar, a fost construit odată cu celelalte clădiri din Parcul Carol I, cu ocazia expoziţiei ce a avut loc în anul 1906 în acest parc.

Planul general al parcului, precum şi al construcţiilor ridicate în interiorul său, a fost conceput de francezul Redont, distins arhitect peisagist. Cel mai frumos palat dintre cele ridicate în Parcul Carol I a fost acela al Palatului Artelor, operă a inginerilor Grant şi Perlasca, care, atât pe timpul expoziţiei din 1906, cât şi ulterior, a servit ca muzeu de arte frumoase. După războiul de întregire a neamului, acest palat a fost transformat în muzeu militar.

Clădirea muzeului are parter cu două aripi laterale şi etaj. În faţa clădirii muzeului, pe prima terasă, se află mormântul Soldatului Necunoscut, executat din marmură bogat sculptată, având motive luate după modelul care se obişnuia a se întrebuinţa în trecut pentru mormintele voievozilor noştri, îndeosebi din vremea lui Constantin Brâncoveanu. Piatra care serveşte de acoperământ mormântului poartă o inscripţie care aminteşte eroismul şi sacrificiul soldatului român. La căpătâiul Soldatului Necunoscut se află o cruce tot de marmură şi o candelă a cărei flacără arde continuu.

De jur împrejurul clădirii sunt expuse tunuri care au servit armatei în timpul războiului, precum şi un mare număr din cele capturate de la inamic.

În faţa muzeului, pe aceeaşi terasă pe care se află mormântul Soldatului Necunoscut, sunt aşezate metopele originale ale monumentului de la Adamclisi. Acest monument a fost ridicat în Dobrogea în anii 108-111 d. Cr., pentru a eterniza victoriile soldaţilor romani în luptele cu dacii.

[Călăuza Muzeului Militar Naţional, anii 1930]

Palatul Artelor a fost desenat de arh. Şt. Burcuş şi arh. Victor Ştefănescu.

Parcelarea Belvedere

2011-11-22T22:22:00.007+02:00

Regia Monopolurilor Statului creată în anul 1864 şi transformată în anul 1929 în Casa Autonomă a Monopolurilor de Stat (C.A.M.) este prima şi cea mai veche administraţie cu caracter industrial din ţara noastră. Scopurile acestei administraţii cuprindeau pe lângă problemele de exploatare a carierelor (ocnelor) de sare, producţia şi vânzarea tutunului şi chibriturilor, ce constituiau monopol de stat în România.

Manufactura de tutun Belvedere - de lângă şoseaua Basarab din Bucureşti - ia fiinţa chiar din anul 1864, la înfiinţarea monopolului tutunului, prin instalarea primelor ateliere de prelucrare manuală a tutunului în clădirea Goleştilor de lângă Belvedere, prin concesionari. Terenul pe care a fost construită manufactura aparţinuse Zoei Grant, care o cumpărase de la unchii ei, fiii lui Dinicu Golescu, şi o vânduse statului în mai multe loturi succesive. Terenul manufacturii va fi extins ulterior mulţumită regularizării Dâmboviţei din anii 1882-1884, dar şi exproprierilor din anii 1888-1891, ocazionate de extinderea atelierelor.

După anul 1879 se construiesc ateliere noi şi se introduc primele maşini de tăiat tutun. În primii ani după preluarea monopolului de la concesionari, s-au construit diferite depozite de fermentare şi păstrare a tutunului.

Între anii 1887 şi 1892 se construiesc ateliere noi de fabricaţie la Manufactura Belvedere şi producţia capătă o formă care va rămâne aproape neschimbată până în anul 1931. În anul 1908 este construit la Belvedere primul castel de apă din beton armat, la înălţimea de 30 m, având o capacitate de 150 mc.

După anul 1892 se construiesc numai uzine electrice, iar între anii 1911 şi 1915 şi clădiri cu caracter social : cartierul de locuinţe pentru personal, sala de mese şi grădina de copii.

În data de 2 mai 1912 Regia Monopolurilor Statului cumpără de la Societatea comunală de locuinţe ieftine un teren de circa 82.964 mp (care aparţinuse Zoei Grant), pe care sunt ridicate 200 de locuinţe pentru salariaţii Regiei şi ai Manufacturii de tutun Belvedere. În 1914 este construită şoseaua de acces la locuinţele personalului, înzestrată cu canalizare.

[Aurel Duţu - Manufactura de tutun Belvedere, Bucureşti M.I.M., XII]

În mijlocul grădinii Grant poate fi observată amprenta conacului Golescu-Racoviţă-Grant-Belvedere, despre care a scris foarte multe Adrian aici. La răsărit de grădina Grant şi în spatele manufacturii Belvedere este situată parcelarea destinată angajaţilor C.F.R.

Manufactura de tutun Belvedere într-o panoramă publicată în anul 1926.

Zona proprietăţii Grant, într-un plan al Bucureştilor de la 1899.

Între anii 1934-1940 este construită biserica - după desenele arh. Ion Traianescu - prin contribuţia lunară a locuitorilor din cartier, echivalentă cu leafa pe o zi. Înainte de ridicarea bisericii, serviciul religios era oficiat într-o capelă din incinta manufacturii Belvedere.

Parcelarea RMS-CAM Grant în anul 2011 :

Depozitul Distribuţia

2011-11-14T19:34:00.009+02:00

Într-o discuție amicală cu prietenul nostru Alin, referitoare la zona unde s-a ridicat de curând un ansamblu de clădiri de birouri, afirmam că un candidat bun pentru depozitul de produse petroliere Distribuţia (OSIN) - fotografiat de Willy Prager - este cvartalul prezentat în fotografia de mai jos.

Zona delimitată de strada Lainici, strada D CFR - Steaua Română, calea Griviței şi prelungirea Colonel Mihai Ghica era ocupată la mijlocul anilor 1930 de un depozit similar de produse petroliere, deţinut de Steaua Română. Pe același plan de la mijlocul anilor 1930, în zona discutată - din nordul Bucureştilor - nu apare reprezentat nici un semn convenţional.

Mai târziu, am putut să verific şi planul din anul 1943, pe care - spre surpriza mea şi confirmarea celor detaliate în articolul prietenilor de la Rezistenţa Urbană - apare semnalată Societatea Distribuţia (Societatea Anonimă pentru Distribuirea Produselor Petroleului Bucureşti). Această societate a deţinut monopolul pentru distribuţia produselor petroliere ale rafinăriilor între anii 1908-1920 - în schimbul unui comision de 2% din vânzări -, fiind patronată de societăţile petroliere cu capital străin Steaua Română şi Româno-Americană.

Accesul pe cale ferată la terenul societăţii era posibil printr-un racord larg de pe linia a treia din staţia de cale ferată Mogoşoaia (staţia Bucureşti Băneasa de astăzi).

Pas cu pas, cu această ocazie, am aflat şi mai multe informaţii legate de inginerul Constantin Osiceanu, care a contribuit la naşterea concernului Distribuţia, dar şi la apariţia numelui de OSIN, conform celor povestite la pagina 38 a documentului de aici.

Pe o planşă a zonei din anii 1970, apare denumirea de Centrul de desfacere a Produselor Petroliere - Depozitul Central Băneasa (fotografia de aici).

Tribunele hipodromului Floreasca

2011-11-06T21:36:00.001+02:00

Pe un front de circa 100 metri lungime, ansamblul tribunelor cuprinde trei clădiri deosebite, legate între dânsele prin coridoare şi pasage de trecere, ocupând o suprafaţă clădită totală de 1.650 m. pătraţi, repartizaţi astfel :

a) Pavilionul Regal, conţinând parter, etaj şi o culă ocupă cca. 120 mp. şi constituie un corp de clădire obişnuită în zidărie, cu planşee de beton armat.

b) Pavilionul Oficial, având parter şi etaj cu trepte până la nivelul +6,97, ocupă 280 mp. complet acoperiţi.

c) Pavilionul Public, având parter, etaj şi trepte până la cota +8,67, ocupă cca. 750 mp., cu un turn de observaţie având 28 m. înălţime totală. În afară de această suprafaţă clădită planul treptelor destinate publicului se întinde pe tot frontul spre pistă, ocupănd în plus 250 mp.

d) Pasagii între pavilioane, scări de acces, balcoane etc.

În parterul clădirilor au fost adăpostite localurile anexe ale tribunelor precum : restaurante, saloane, săli de garderobă, toilette, depozite etc. ; deasupra acestora şi a etajului I, stabilit în mod general la cota +3,57, au fost construite locurile pentru public, adoptându-se în scopul unei mai bune vederi a câmpului de curse construcţiunea de trepte (grădini), având lăţimea de 0,90-1,20 m. şi înălţimea de 0,51-0,68 m. ; în spaţiul disponibil între planul acestor trepte şi planşeul etajului s-au amenajat ghişee pentru pariuri, coridoare de circulaţie etc.

Din punct de vedere arhitectonic faţada tribunelor spre curtea de acces a fost tratată în stil românesc, având la etajul II un ceardac deschis, cu stâlpi ciopliţi în lemn ; înspre câmpul de curse tribunele sunt complet deschise şi permit prin amplasamentul lor o vedere completă asupra întregului traseu al pistei. Spre a nu jena vederea publicului, stâlpii ce susţin acoperişul spre câmpul de curse au fost depărtaţi la distanţe mari (la tribuna oficială 11,32 m. iar la acea publică 14,88 m.) şi s-a urmărit reducerea dimensiunilor lor, la minimum posibil. Întregul spaţiu clădit este acoperit cu acoperişuri de ţigle cu panta 111,2 având dedesubt tavane uşoare.

Lucările începute în iunie 1922 au fost terminate în anul 1923.

Ing. E. Prager

[Arhitectura, 1925]

În planurile incluse mai jos sunt figurate cele două hipodromuri din zona Floreasca. Hipodromul pentru care au fost ridicate tribunele desenate de arh. Paul Smărăndescu şi descrise mai sus este Hipodromul Floreasca S.N.I.C.

La sfârşitul anilor 1920 apare între hipodromul Societăţii Române "TR.-OB." şi hipodromul Floreasca S.N.I.C un mic cvartal alungit de locuinţe ieftine (Parcelarea de Locuinţe Eftine Tei). Această iniţiativă de ridicare a unor imobile de locuit în zonele periferice ale Bucureştilor se va extinde către nord, după mutarea curselor de cai pe hipodromul Băneasa (relansat în 1937) şi desfiinţarea hipodromului Floreasca.

Pe un plan al Bucureştilor din 1947 apare deja reţeaua rectangulară de străzi a noii parcelări : Parcelarea Hipodromul Floreasca. Ocuparea acestei parcelări prin extinderea cartierului de locuinţe se va realiza însă abia după terminarea celui de-al doilea război mondial - la sfârşitul anilor 1950 - prin ridicarea cartierului de blocuri Floreasca. Tribunele hipodromului se aflau aproximativ pe traseul sudic al străzii G. Puccini de astăzi.

Mai multe despre hipodromurile din Bucureşti şi cursele de cai, aici.

O perspectivă

2011-10-30T20:29:00.001+02:00

Piaţa Splaiului, situată la întretăierea căii Victoriei cu Dâmboviţa, se defineşte prin amplasarea în axa principală a unui ansamblu de patru blocuri de locuinţe din care cel central va constitui un accent puternic, înalt de 60 de metri, pentru piaţă şi pentru perspectivele lungi din calea Victoriei şi de pe cheiurile Dâmboviţei.

Se prevede, în locul teatrului de Operetă şi al clădirii fostei Administraţii Financiare, crearea unui mare spaţiu verde în care va fi inclus complexul central şi în care se va păstra şi biserica Sf. Spiridon Vechi, monument istoric, creându-se prin aceasta un contrast interesant între vechi şi nou, ca în cazul bisericii Creţulescu. Aceste spaţii verzi vor servi pentru jocul copiilor şi pentru parcaje auto.

La debuşarea căii Victoriei şi a cheiului în piaţă se prevede construirea unor blocuri de regularizare cu extremităţile pe traseul de formă circulară început cu blocurile de locuinţe construite după planurile acad. prof. arh. Petre Antonescu.

Spre dealul Uranus, care în viitor va putea primi un accent arhitectonic, se prevede deschiderea unei perspective lungi şi înverzite, iar centrul pieţei nou-create se propune a se agrementa cu spaţii verzi adecvate şi o fântână arteziană monumentală.

În acest fel se va pune ordine monumentală în acest nod important de circulaţie al oraşului, desfiinţându-se actualul haos urbanistic şi folosindu-se raţional, pentru ansamblul central, fundaţiile, subsolul şi parţial parterul care cu patruzeci de ani în urmă au fost construite pentru fostul Senat.

Proiectarea a urmărit ca ambianţa dominantă a neoclasicului să se înscrie în gândirea de esenţă clasică - deşi expresia proprie va fi contemporană - pentru a intra în acest fel pe linia de concepţie a predecesorilor care au construit clădirile mai importante acolo existente.

Arh. C Moşinschi - Studii privind reconstrucţia Căii Victoriei

---

Rezolvarea pieţei Splaiului, problemă de altfel foarte incomodă, prezintă unele aspecte discutabile. Aşezarea unui accent vertical de amplă dezvoltare în cazul unei delimitări spaţiale incerte, la capătul unui profil longitudinal descendent şi al unui traseu sinuos, pare excesivă şi distonantă. Rezolvarea acestui cap de perspectivă printr-o masă aşezată, de limitare statică şi nu dinamică a vederii, punct de finalitate care să ducă la odihnirea vederii, după parcurgerea unui traseu excesiv de variat ar fi fost preferabilă realizării unei tensiuni în perceperea elementului de închidere a ansamblului.

De asemenea, va rezulta un contrast prea brutal între vechi şi nou, între biserica Sf. Spiridon Vechi şi noul ansamblu de patru blocuri de locuinţe, aspect care în nici un caz nu poate fi comparat cu situaţia de la biserica Creţulescu. Acolo s-a realizat o unitate de convenienţă care admite o mai mare varietate a compoziţiei, un mai mare rafinament în tratarea cadrului decât în cazul unităţii de stil şi în care se pune în valoare relativă fiecare element component al ansamblului, respectându-se predominarea unui edificiu care este punctul de formare şi centrul de atracţie al compoziţiei.

Cadrul şi amenajarea din preajma bisericii Creţulescu o servesc, o scot în evidenţă, nu o distrug. Credem că în cazul rezolvării frontului sudic al pieţei Splaiului nu au fost analizate cu mai mare atenţie soluţiile mai vechi, în care se crea un front liniştit, la adăpostul căruia se realiza un cadru propriu şi adecvat bisericii Sf. Spiridon Vechi.

Trebuie semnalat că prezentarea şi comentarea acestor studii apar cu întârziere, marea majoritate a construcţiilor propuse au şantiere deschise ; aceste reflecţii, ca şi altele care vor mai veni, nu mai pot avea decât parţial rezultate practice pentru cazurile prezentate, iar receptarea lor va fi făcută de pe poziţia faptului împlinit.

Conf. arh. R. Laurian - Unele aspecte legate de sistematizarea căii Victoriei şi a magistralei nord-sud a oraşului Bucureşti

[Arhitectura, 1959-1960]

Fundaţiile unui palat

2011-10-23T22:34:00.010+03:00

Palatul Senatului s-a început după planurile contopite ale D-lor Arhitecţi (Ernest) Doneaud şi (Dimitrie) Maimarolu, cărora li s-a decernat premiul I Ex-aequo la concursul ce s-a ţinut în acest scop.

Lucrarea a fost întreruptă din cauza războiului şi până acum e lăsată în părăsire, deşi părţile deja construite valorează milioane.

[Arhitectura, 1924]

În anul 1927, într-o fotografie aeriană a Bucureştilor, fundaţiile Palatului Senatului se dezvăluie la adevărata lor dimensiune.

În anul 1942, odată cu aniversarea unui an de la eliberarea Basarabiei, pe fundaţiile Palatului Senatului este ridicat din materiale uşoare un pavilion expoziţional. Câteva imagini realizate în acele zile de Willy Pragher au fost salvate prin grija Landesarchiv Baden-Württemberg, Staatsarchiv Freiburg.

Expoziţia "România în război" - dedicată în principal eliberării Basarabiei - era sincronă cu Expoziţia Dezrobirii Basarabiei din grădina publică a oraşului Chişinău şi va fi urmată la scurt timp de ridicarea Turnul Dezrobirii - desenat de arh. Octav Doicescu - , dar şi de expoziţia Bucovina Reîntregită de la Cernăuţi sau de Expoziţia Transnistriei, organizată într-un pavilion aflat pe locul unde va fi construit Teatrul Naţional peste aproape trei decenii.

Piaţa Senatului va căpăta un nou nume după instaurarea republicii.

Militarii Noi

2011-10-12T22:36:00.001+03:00

Odată cu realizarea, în anul 1964, a ansamblului de locuinţe Militari, începe să capete contur primul tronson din această importantă arteră de penetraţie în oraş. Străbătând, pe o lungime de cca. 2,5 km. un teritoriu dens populat, în lungul zonei industriale Militari, traseul bulevardului intersectează la 45 de grade o reţea de străzi paralele trasate pe un sistem rectangular, cu un fond construit de slabă calitate şi lipsit de dotări edilitare.

Acţiunea de modernizare a Bd. Păcii a reprezentat un vast program de urbanizare a zonei, cu profunde implicaţii sociale, prefigurate în Schiţa de sistematizare a capitalei.

Cu excepţia ansamblului Militari, care rezolvă şi o mare parte a frontului de nord a Bd. Păcii, sistematizarea s-a făcut în mai multe etape, caracterizate prin măsuri care au vizat, în principal, creşterea gradului de confort al construcţiilor proiectate şi dispunerea lor în teren, în vederea realizării, în final, a unui amplu bulevard de acces spre centrul capitalei.

Odată cu finalizarea fronturilor, a fost reluat studiul în adâncime al întregii zone pe latura de sud, fapt în urma căruia, pe baza aprobărilor primite, sunt în curs de execuţie un număr de aproape 8.000 de apartamente pe tot acest teritoriu.

Pentru realizarea B-dului Păcii, de la primele variante ale studiilor începute în 1970, s-au parcurs numeroase etape, finalizarea ansamblului fiind propusă pentru anul 1979, cu blocurile 1 şi B, care vor constitui accentele la intrarea dinspre Piteşti a bulevardului.

În ideea realizării cadrului urban corespunzător unei mari căi de penetraţie în oraş, traseul longitudinal al arterei nu poate fi desprins de caracterul său cinetic şi reversibil. Aceasta ne-a condus la ritmuri de volume, tratări continue şi discontinue în succesiunea volumelor, la prevederea unor fronturi de lungime mare, pe care le-am considerat proprii unei artere de o asemenea ampriză.

Pentru a nu realiza o arteră coridor, am urmărit să opunem frontului de nord, realizat parţial cu blocuri bară lungi, cu unele intervenţii de blocuri punct, un front variat volumetric, atât prin conformarea în plan, cât şi ca regim de înălţime. Accentele verticale sau mici incinte către bulevard accentuează caracterul dinamic al arterei creînd un ritm al întregului traseu.

Pe latura de nord, unde o serie de blocuri punct, existente, prin dispunerea lor la un pas foarte mare nu se încadrau în compoziţia ansamblului, s-au amplasat blocuri alipite de calcanele acestora, completând armonios fronturile bulevardului.

Studiile viitoare vor delimita întreg cadrul aferent zonei Militari, cuprinzând şi zona de la nord de Bd. Păcii, spe Bd. Uverturii, precum şi rezolvările ce se vor da zonei de lacuri Roşu-Ciurel, pracurilor, zonelor de agrement şi dotărilor orăşeneşti prevăzute.

Se estimează că, faţă de studiul iniţial al bulevardului în curs de finalizare, pe o suprafaţă de 43,5 ha, în care s-au realizat un număr de 8.300 apartamente fizice, să se realizeze la sud, între Bd. Păcii şi str. Liniei (lucrări în curs de execuţie), un număr de 7.000 de apartamente, iar între bulevard şi bd. Uverturii la nord, un număr de 8.500 de apartamente.

Desigur, rămâne ca un deziderat imediat reconsiderarea parţială a frontului de sud al Bd. Armata Poporului - unde s-au realizat, în prezent, construcţii de o deosebită importanţă pentru oraş, ca Academia Ştefan Gheorghiu şi extinderile Combinatului de confecţii şi tricotaje Bucureşti - construcţii ce se asociază dificil restului frontului existent pe această latură, până la Fabrica de lapte.

Arh. Paul Focşa
[Arhitectura, 1979]

Militari

2011-10-02T18:55:00.000+03:00

Ansamblul de locuinţe de pe bd. Păcii - bd. Armata Poporului reprezintă o primă etapă în realizarea construcţiei cartierului Militari. Se prevăd a se construi în această etapă apartamente care vor asigura cazarea a cca. 30.000 de locuitori, două complexe comerciale, o şcoală cu 24 de clase şi un dispensar cu serviciu de stomatologie. În zona industrială Militari lucrează peste 15.00 de oameni ai muncii.

În etapa finală, în afara blocurilor de locuinţe, ansamblul va cuprinde 3 complexe comerciale (Veteranilor, Gorjului, Apusului n.n.), un centru comercial de cartier, două dispensare, o şcoală, creşe, grădiniţe, spaţii de joc pentru copii, garaje supra şi subterane, spaţii pentru parcaje, mari spaţii verzi. S-a căutat să se doteze ansamblul cu tot ceea ce este necesar pentru a se asigura un confort urban corespunzător cerinţelor actuale şi de viitor ale oamenilor muncii.

S-a încercat o amplasare cât mai judicioasă a blocurilor pe teren pentru a permite o cât mai bună repartizare a dotărilor, a spaţiilor libere plantate, a spaţiilor de joc pentru copii etc.

În dorinţa de a realiza o organizare urbanistică optimă, trebuie menţionat faptul că nu s-a neglijat situaţia existentă a schemei stradale care va fi păstrată o perioadă mai îndelungată, până ce se va reconstrui întregul cartier Militari. La amplasarea blocurilor şi a dotărilor s-a ţinut seama de străzile existente ca şi de construcţiile bune şi s-a căutat să se obţină, chiar din prima etapă, un ansamblu închegat, cât mai organizat şi cât mai armonios, legat de reţeaua stradală existentă, care nu stânjeni cu nimic compoziţia prevăzută pentru etapa finală.

Este adevărat că problemă aspectului monoton al noilor ansambluri de locuinţe din orice oraş al ţării şi a varietăţii, originalităţii în arhitectură, preocupă din ce în ce mai mult pe proiectanţi. Pentru crearea unei arhitecturi unitare, care să poarte o amprentă proprie, să evite monotonia şi simplitatea exagerată, colectivul nostru de proiectare a depus eforturi deosebite. În acest sens au fost folosite şase tipuri de secţiuni principale. De asemenea, tot pentru a se obţine o mai mare varietate, au fost folosite mai multe tipuri de structuri de rezistenţă : panouri mari, zidărie portantă, cofraje glisante şi monolit-celulară. La aceasta se adaugă marea varietate de înălţime a blocurilor de locuit. Amplasarea dotărilor a fost studiată cu atenţie pentru a crea centre de atracţie.

Pentru a obţine un rezultat cât mai apropiat de scopul propus, proiectanţii colectivului nostru de proiectare au preconizat o gamă variată de finisaje, printre care ceramica şi terasitul ; trebuie remarcat faptul că faţada şcolii din acest ansamblu va fi în întregime finisată cu plăci ceramice.

arh. George Mularidis

[Arhitectura, 1965]

Un cartier de locuinţe minimale

2011-09-22T21:28:00.003+03:00

În dorinţa de a ameliora situaţia spaţiului locativ din Bucureşti, Comitetul executiv al Sfatului popular al Capitalei a iniţiat, la începutul anului 1955, şi realizarea unor locuinţe provizorii în baracamente.

În această situaţie, atelierul Est din Institutul Proiect-Bucureşti a propus o altă rezolvare a locuinţei minimale, care urmărea să soluţioneze acest aspect al locuinţei prin construcţii definitive, cu o execuţie simplă, realizabilă aproape cu acelaşi efort, materiale şi utilaj ca şi cele prevăzute pentru baracamente provizorii, dar care prin aspectul lor exterior şi prin confort să se încadreze în viziunea şi prevederile Schiţei generale de sistematizare a Capitalei.

Scopul principal urmărit de noi a fost să se demonstreze prin proiecte şi calcule că investiţiile plănuite de Sfatul popular al Capitalei pentru lucrări provizorii ar putea fi dirijate, cu rezultate mai bune, spre lucrări definitive, care să contribuie la dotarea şi înfrumuseţarea Capitalei.

Propunerea Institutului Proiect-Bucureşti, concretizată într-un studiu de amplasament în cadrul raionului Tudor Vladimirescu cu şase amplasamente pentru cca. 6.000 de apartamente şi schiţe preliminare pentru mai multe tipuri de blocuri cu două niveluri, axate pe rezolvarea în diferite feluri a locuinţei minimale, a fost aprobată de arhitectul şef al oraşului şi ulterior de Comitetul executiv al Sfatului popular al Capitalei, care a dispus imediata începere a lucrărilor de execuţie pe amplasamentul nr. 5, considerat cel mai indicat pentru prima etapă.

Terenul afectat pentru realizarea acestei prime etape, denumit lotul 3 de locuinţe minimale, în suprafaţă de 43.200 mp, în afară de patru case parter construite de Ministerul Construcţiilor, în anul 1952, după proiecte tip 7/1950, era liber de construcţii sau amenajări, aproape plan şi bun pentru fundare. Având în vedere forma şi dimensiunile terenului, căile de acces şi cele patru construcţii existente pe teren, s-au proiectat cele 24 de construcţii, deservite de două alei de acces, pe patru aliniamente paralele orientate est-vest.

Spaţiul de 18 m dintre alinierile construcţiilor a fost gândit să se realizeze pe un fond de gazon cu o alee centrală carosabilă asfaltată, de 3,5 m lărgime, cu lărgiri pentru staţionare, cu trotuare din dale de beton şi cu grupuri de plantaţii de toate mărimile, într-o compoziţie liberă, nealiniată. Suprafeţele de teren dintre alinierile de fund ale construcţiilor au fost rezervate pentru locuri de joc pentru copii, amenajări gospodăreşti şi spaţii libere plantate, prevăzute, ca şi grădinile de faţadă, cu bănci şi corpuri de iluminat.

Această lotizare, condiţionată de o realizare imediată, a fost astfel concepută ca să se încadreze în schema generală stradală a zonei Balta Albă. Ea a fost încadrată într-o unitate complexă de locuit de 12 ha, care cuprinde, în afară de construcţiile cu două niveluri proiectate în această primă etapă, şi blocuri de patru şi şase niveluri, şi dotările aferente acestor unităţi.

Proiectele prevăd apartamente unifamiliale, cu suprafaţă construită minimală ; în mare lor majoritate, ele sunt compuse dintr-o cameră de locuit cu dependinţe (bucătărie, duş şi cămară). Realizarea în condiţii economice a acestor apartamente - adăpost pentru familii de două persoane - este una dintre problemele cele mai acute ale proiectării de locuinţe pentru marile oraşe, unde fondul existent, compunându-se în general din apartamente mari, face dificilă o judicioasă distribuire a spaţiului locativ pe cap de locuitor.

Propunerile prezentate au urmărit rezolvarea problemei locuinţei unifamiliale de masă prin obţinerea maximului de confort şi economie. Pentru realizarea acestui obiectiv am pornit de la analiza spaţiilor minimale necesare unei comode împliniri a diverselor funcţiuni ale locuinţei, căutând să realizăm economie printr-o judicioasă dimensionare a încăperilor, prin reducerea la minimum a spaţiilor pierdute şi de trecere, şi printr-o dispoziţie logică a mobilierului şi obiectelor sanitare. Aceste spaţii astfel rezolvate au servit la compunerea apartamentelor tip.

Apartamentul cel mai concentrat şi economic care a stat la baza studiilor noastre, ca termen de comparaţie cu construcţile provizorii, a fost apartamentul de o cameră la care se accede printr-o piesă cu dublă funcţiune devestibul şi bucătărie. Celelalte tipuri de apartamente, de 1, 1 1/2 şi 2 camere, urmăresc dezvoltarea acestui tip de apartament spre un standard mai ridicat. Blocurile rezultate din asamblarea în diverse feluri a acestor apartamente sunt de 5 tipuri : A, B, C, D, E.

După terminarea proiectării lucrărilor destinate lotului 3, la sfârşitul lunii august 1955 s-a primit comanda pentru extinderea lucrărilor şi pe amplasamentul nr. 6. Proiectarea celor 463 de apartamente, grupate în 27 de blocuri, pe acest nou amplasament, denumit lotul 4, s-a realizat pe baza aceloraşi principii arătate mai sus, dar cu utilizarea experienţei câştigate în proiectarea şi execuţia lucrărilor de la lotul 3. Astfel, în compoziţia generală s-a utilizat un număr mai restrâns de tipuri de apartamente şi în special cele mai adecvate pentru prefabricarea şi mecanizarea lucrărilor. Seria de blocuri a fost completată cu construcţii pe trei niveluri, cu apartamente de două camere, prelucrate după tipurile 214/1 şi 214/3 de locuinţe prin cooperare, amplasate perimetral pe căile de circulaţie.

Ansamblul celor două loturi a fost dotat, în afară de anexe gospodăreşti, cu cămine de zi, creşă, magazine şi spaţii comune liber plantate.

Ansamblul lotului 4, conceput pe acelaşi principiu al unei unităţi de locuit cu regim mixt, cu construcţii de 2, 3 şi 4 niveluri, realizează o densitate de 400 de locuitori/ha şi se încadrează, ca şi lotul 3, în schema şi viziunea generală plastică a sistematizării zonei Balta Albă.

Arh. T. Niga
Şef de proiect

[Arhitectura, 1957]

Pasajul din Piaţa Nicolae Bălcescu

2011-09-07T20:48:00.004+03:00

Azi dimineaţă, la ora 11, în prezenţa tovarăşului Dumitru Popa, primarul general al Capitalei, a fost dat în folosinţă pasajul subteran pentru pietoni din Piaţa Nicolae Bălcescu. Cuvântul inaugural a fost rostit de tovarăşul Dumitru Popa.

Arhitectonica pasajului este desăvârşită, demnă de toată lauda. Lucrarea a presupus un uriaş volum de muncă. Este impresionantă şi eleganţa pasajului placat cu travertin, ceramică, gresie şi iluminat feeric cu lămpi fluorescente şi firme luminoase.

Lucrarea are laturile de 50 pe 50 de metri şi o înălţime de 2,80 metri. Accesul se realizează prin patru intrări, prevăzute fiecare cu câte două scări fixe şi una rulantă, în ambele sensuri. De asemenea, a fost construită o galerie de legătură cu marele parcaj subteran auto (ale cărui lucrări urmează a fi încheiate, în curând).

Structura de rezistenţă a fost realizată pentru a corespunde unor maxime solicitări. Ea constă dintr-o dală cu grinzi de beton armat monolit, sprijinită pe puternici stâlpi - tot din beton armat - cu un diametru de 70 cm. Centrul dalei este susţinut pe un zid rezistent, în care sunt înglobate galeria edilitară (unde au fost amplasate diferitele canale şi conducte) şi galeria de ventilaţie. De jur-împrejurul pasajului s-a realizat şi una din primele galerii edilitare - un tunel comun în care IDEB, ITB şi ICAB au introdus reţelele respective. A fost modificat, pe o distanţă de 600 m, un canal colector înalt de 3 m şi lat de 2 m.

Pasajul din Piaţa Nicolae Bălcescu este singurul, de până acum, prevăzut cu spaţii comerciale de uz curent. O suprafaţă de 850 mp va cuprinde : galanterie, răcoritoare, tutungerie, Loto-pronosport, lustragerie, farmacie. În partea centrală - sub fântâna arteziană care va fi realizată la suprafaţă - se va afla un bufet-bar cu 120 de locuri.

De la sine înţeles, şi finisajului i s-a acordat atenţia cuvenită. materialele sunt astfel alese încât să creeze o ambianţă plăcută, fiind în acelaşi timp specifice fiecărui spaţiu comercial. Pereţii despărţitori au fost prevăzuţi din panouri de sticlă fixate pe rame metalice. Pardoselile sunt placate cu plăcuţe de gresie. Pereţii interiori sunt placaţi cu travertin de Borsec, iar la spaţiile comerciale - cu ceramică. Rampele de acces au pereţii acoperiţi cu ceramică de Bratca, smălţuită.

[Informaţia Bucureştilor, aprilie 1971]

În aceeaşi perioadă cu realizarea pasajului pietonal s-au desfăşurat lucrările de refacere a corpului central al Universităţii, avariate grav în timpul bombardamentelor aliate din aprilie 1944. În urma reconstrucţiei acestui corp de clădire, frontonul principal monumental a fost lipsit de sculpturile realizate de Karl Storck sau sub coordonarea acestuia.

Un nou cinematograf

2011-08-30T20:24:00.000+03:00

De multă vreme doreau cetăţenii din cartierul Militari, raionul Gh. Gheorghiu-Dej, să aibă un cinematograf în cartierul lor.

Dorinţa cetăţenilor din Militari a fost satisfăcută anul acesta de sfatul popular raional.

Construcţia, după cum se vede şi din fotografie, este aproape gata. Mai sunt de executat doar unele lucrări de interior.

Cinematograful dispune de o sală confortabilă cu 350 locuri - tapisată cu imitaţie de stejar -, un hol încăpător, case de bilete şi altele ; iar în faţa clădirii, prin grija cetăţenilor, se amenajează un frumos parc cu bănci, alei şi ronduri de flori.

[Informaţia Bucureştilor, august 1957]

Hotelul Rex

2011-08-12T21:46:00.003+03:00

Într-un articol recent, Raiden şi Adrian au menţionat hotelul Rex din Mamaia într-un text despre zonele mai vechi ale Constanţei. Foarte puţini mai ştiu că acest hotel este primul de acest tip construit în Mamaia.

Prin Înaltul Decret Regal 322 din 29 februarie 1936, modificat prin Decretul Lege 3047 din 31 august 1938 s-a promulgat "Legea pentru Organizarea Turismului". Această lege a creat un organ menit să activeze în domeniul construcţiilor de hoteluri şi să dea o cât mai pronunţată dezvoltare turismului în România, organ denumit mai întâi "Comitetul Hotelurilor C.F.R." şi apoi "Comitetul Special al Hotelurilor". Acest organ, prezidat de Ministerul Propagandei Naţionale, cuprinde în sânul său delegaţi ai Direcţiei Turismului, ai Regiei Autonome C.F.R. şi ai Ministerului Aerului şi Marinei.

Prin legea citată se stabileşte că atât normele pentru administrarea fondurilor, cât şi cele pentru executarea lucrărilor respective vor fi cele aplicate de Regia Autonomă C.F.R., activitatea acestui Comitet urmând a se executa prin personalul acestei Administraţii.

Fondurile Comitetului Hotelurilor, care se ridică la suma de 55 de milioane de lei anual, sunt furnizate de Administraţia C.F.R., care le obţine printr-o prelevare de 2% asupra biletelor de călătorie de pe reţeaua sa.

Activitatea Comitetului Hotelurilor a fost îndreptată, conform unui program de ansamblu, spre construirea şi amenajarea de hoteluri turistice. Astfel s-a construit hotelul Rex din Mamaia, hotelul Delta din Vâlcov şi hotelul Danubius din Turnu Severin precum şi un număr de hanuri turistice.

Hotelurile amintite sunt proprietatea Regiei Autonome C.F.R.

Piatra fundamentală a hotelului Rex a fost pusă la 15 august 1936 de către M.S. Regele Carol al II-lea şi azi întreaga clădire este gata. Hotelul este ridicat la 600 m. depărtare de instalaţiile de plajă. Se întinde pe 2.000 m. pătraţi, în lungul plăjii. Sunt 120 de camere cu băi pe palier.

Tehnica şi decoraţia dau apartamentelor, hall-ului, sălii de lectură şi sălii de restaurant un farmec deosebit, încât acest hotel va fi cea mai modernă şi mai confortabilă clădire de pe litoralul Mării Negre.

Harta liniei de cale ferată concepută ca linie urbană şi suburbană, în lungime de 11 km., dintre Constanţa şi Mamaia, Rex (haltă). Linia s-a început în primăvara anului 1938 şi a fost dată în exploatare în vara aceluiaşi an.

Locuinţe pentru funcţionarii publici

2011-07-28T19:31:00.002+03:00

După război, Statul, recunoscând situaţia creată funcţionarilor publici, printr-un tratament inferior nevoilor lor, a căutat mijlocul de a le veni în ajutor cu locuinţe, unele instituţii înlesnindu-le credite, pe termene lungi, spre a-şi face case proprii, iar altele construind case cu apartamente, care să adăpostească pe funcţionari numai în timpul cât funcţionează efectiv.

Ministerul de Finanţe a încercat ambele soluţiuni.

Din experienţa făcută cu împrumuturile cu dobândă de 1% pe 30 de ani s-a dovedit că soluţia de a se acorda credite pentru construcţii de case proprii este riscantă şi defectuoasă, pentru mai multe motive.

Soluţia ca Statul să construiască locuinţe pentru funcţionari rămâne cea mai practică. Prin acest mijloc Statul, proprietar al clădirilor, pune apartamente la dispoziţia funcţionarilor numai atâta timp cât aceştia îi aduc servicii efective, în schimbul chiriei legale şi a unei mici contribuţii pentru întreţinerea imobilului. Cu modul acesta, toate generaţiile de funcţionari vor fi adăpostite în astfel de clădiri, Statul dobândind un permanent mijloc de a-i ajuta, pe toţi, fără deosebire.

Înainte de război, s-au construit case numai cu parter şi case cu parter şi etaj cuprinzând câte o locuinţă, câte două sau câte patru, grupate, toate locuinţele având curte şi grădiniţă, şi deci multă lărgime în jurul casei.

După război, schimbându-se condiţiile economice, s-a căutat gruparea a cât mai multor locuinţe într-o clădire, construindu-se blocuri cu mai multe apartamente.

În anul 1926, Ministru al Finanţelor fiind Vintilă Brătianu, s-a început o asemenea clădire - pe terenul din Piaţa Lahovary no. 1 - pentru funcţionarii Direcţiei Regiei Monopolurilor de Stat, astăzi Casa Autonomă a Monopolurilor şi s-a terminat în 1929, costând suma de 70 milioane lei, fără teren. Suprafaţa clădită este de 1.800 m.p. Construcţia are parter, patru etaje şi mansardă, adăpostind 70 de familii şi 15 funcţionari nefamilişti. Imobilul este prevăzut cu tot confortul modern, încălzire centrală, ascensoare, garaje etc.

Proiectul clădirii a fost alcătuit de arhitectul Lucian Teodosiu, din Serviciul Tehnic al Casei Autonome a Monopolurilor.

Radio 1954

2011-07-13T21:43:00.000+03:00

Astăzi va rog să citiţi un articol foarte scurt, într-un facsimil din presa anilor 1950. Odată cu parcurgerea titlurilor emisiunilor radiofonice ale singurului post de radio românesc existent la acea vreme, rememoraţi un text mai lung, despre care puţini îşi mai amintesc.

Vacanţă plăcută!

Transformarea centrului Capitalei

2011-07-07T21:51:00.002+03:00

O comisie de specialişti numită Comisia de sistematizare lucrează la primăria municipiului la întocmirea planului definitiv de sistematizare a Bucureştilor. Toţi membrii comisiei au fost de acord că este necesar să se creeze o piaţă mare în centrul oraşului, la intersecţia arterei nord-sud : b-dul Brătianu, cu artera est-vest : bulevardele Elisabeta-Carol. Piaţa aceasta se va numi piaţa Brătianu. Rămânea de stabilit forma şi dimensiunile pieţei, precum şi implantarea noului palat al municipiului.

În vederea creerii acestei pieţe, pe care am preconizat-o de mult, subsemnatul a mai făcut o propunere publicată în Universul. Propunerea consta în deplasarea palatului primăriei şi crearea unei pieţe, fără exproprieri.

În sânul comisiei şi alţi membri au prezentat propuneri pentru amenajarea acestei pieţe ; aşa au fost propunerile d-lui arhitect Bolomey, a d-lui arhitect I. Davidescu, a d-lui arhitect Doicescu, etc. Aceasta din urmă a fost chiar publicată.

Astăzi fac o nouă propunere, care evident necesită cheltuieli, însă nu prea mari, cheltuieli ce se vor eşalona pe o lungă perioadă de timp. Viitoarea piaţă va fi o piaţă deschisă, larg deschisă, piaţă de circulaţie şi de staţionare. Circulaţia intensă se va face pe două dintre laturile pieţei, care va fi de formă dreptunghiulară.

Palatul comunal va ocupa una din laturile mari ale pieţei şi prin grandioasa sa faţadă de 200 m lungime va fi punctul central şi dominant al pieţei. Această piaţă va fi mărginită de b-dul Brătianu care, atât la intrarea în piaţă, cât şi la ieşire, va avea o lărgime de 60 m. B-dul Universităţiei va avea 56 m lărgime, b-dul Carol în faţa ministerului de domenii 64 m, mai departe 40 m, apoi 24 m şi va intra în piaţa Rosetti.

Recunoaştem că în axa viitorului palat comunal nu am putut prevedea o largă arteră perspectivă din cauza clădirei şcoalei de arhitectură, totuşi în acest ax există o distanţă liberă de 200 m, ceea ce cred că este suficient.

Faţada ministerului de domenii spre această piaţă ar trebui refăcută, dându-i-se monumentalitatea necesară şi legată cu faţada spitalului Colţea. Clădirea spitalului Colţea va rămâne aşa cum este şi va servi pentru o altă administraţie publică în cazul în care spitalul ar fi deplasat spre periferie. Înspre strada Batişte s-ar putea plasa spre piaţă o clădire publică cu o faţadă monumentală.

Este evident că pentru realizarea acestei propuneri sunt necesare câteva exproprieri ; ele se vor face încetul cu încetul pe măsura mijloacelor disponibile, căci exproprierile absolut necesare pentru executarea palatului comunal sunt de minimă importanţă şi pot fi realizate imediat.

Proiectul d-lui arhitect Doicescu publicat de curând nu va putea fi adoptat deoarece are după părerea mea câteva defecte capitale : piaţa este traversată de arterele nord-sud şi este-vest chiar prin cele două axe, ceea ce este un inconvenient pentru staţionare ; biserica Colţei va rămâne în interiorul pieţei aşezată la întâmplare. Viitorul palat comunal de o formă curioasă, disimetrică, în unghiu, având două faţade spre piaţă de egală importanţă, este aşezat retras într-un colţ al pieţei şi nu are o poziţie dominantă pe piaţă.

Palatul comunal va fi aşezat strâmb faţă de axa bulevardului Brătianu, pe când în proiectul meu schimbarea de ax care se va face în punctul unde este aşezată azi statuia Brătianu, va fi imperceptibilă, ori în ce punct ne vom plasa.

În proiectul meu sunt indicate mai multe locuri pentru viitoarele monumente publice şi este evident că faţadele clădirilor viitoare vor fi în armonie ca stil şi ca înălţime cu arhitectura palatului comunal.

Cred că propunerea de mai sus studiată în detaliu şi pusă la punct, va putea fi realizată şi va contribui la îmbunătăţirea estetică a centrului Capitalei.

[Paul Smărăndescu, Universul, iulie 1931]

Noul local al Centralei a 2-a Telefonică

2011-07-03T20:22:00.009+03:00

Pe noul Bulevard Dacia, în spatele Parcului Ioanid, se află noul local al Centralei a II-a telefonică (automat). Construcţia acoperă 120 metri pătraţi având două subsoluri, parter şi patru etaje. Va cuprinde o sucursală a Poştei Centrale, adică un hall mare la Parter, cu ghişeuri pentru public, serviciul de poştă, telegraf, mesagerii şi telefon. Centrala a II-a automată va avea 3-4.000 numere noi telefonice, locuinţe pentru funcţionari şi serviciile auxiliare. Clădirea are o înălţime de peste 20 metri, toată în beton armat.

Faţadele sunt în stil neo-românesc, în piatră artificială, iar acoperişul cu ţiglă.

Proiectele dunt făcute de architectul V. G. Ştefănescu, iar construcţia este executată de D-nii Ingineri Aurel Ioanovici şi Moccia. Prin martie 1925, clădirea va fi complect gata şi prevăzută cu cele mai noi instalaţiuni.

Costul clădirii va fi de circa 30 milioane ; iar cu instalaţiile telefonice se urcă la circa 100 milioane.

În curând, se va clădi încă o centrală telefonică în cartierul Popa Tatu, astfel că în 2-3 ani Capitalava fi servită de 3 sectoare mari telefonice şi astfel se va rezolva chestiunea posturilor telefonice la înălţimea oraşelor din Occident.

[Ilustraţia, 1925]

P.S.1. Îi provoc pe Lucian Vasile şi Raiden la un răspuns din seria "atunci şi acum"!

P.S.2. Adrian ne-a povestit mai multe despre rampa de gunoi în locul căreia s-a desenat Piaţa Spaniei, aflată în proximitatea centralei telefonice Dacia.

Marşul târnăcopului

2011-06-25T21:09:00.001+03:00

Socialismul construieşte în toate părţile. Noţiunea de periferie se perimează din zi în zi. Copiii noştri îi vor căuta înţelesul în dicţionare. În socialism, nu va mai exista periferie.

În punctele mărginaşe ale Capitalei s-au ridicat şi sunt în curs de ridicare case de cultură. Au săli de spectacole care rivalizează cu cele de la Patria sau Republica. În Vitan şi Puţul lui Crăciun se joacă Shakespeare. Lucrătoarele de la filatura Dacia nu mai merg la 30 de ani la spitalul din Filaret să-ţi scuipe plămânii. Le poţi vedea sâmbătă seara sub candelabre de cristal, dansând cu meşterii pietrari de la întreprinderea de prelucrarea marmurei.

În locul uliţelor năpădite de troscot, au apărut bulevarde asfaltate, luminate. Maidanele pline de câini morţi au fost îngropate sub gazonul unor veritabile parcuri englezeşti. S-au adus păduri cu camionul şi nu lipsesc nici plantele exotice, chiar în faimosul parc al lui Bazilescu. Teatre de vară şi stadioane în locul tainiţelor de hoţi.

La bariere au ieşit din pământ orăşele. Catul, eveniment la mahala, domină semeţ la extremităţile oraşului. Şi unde se cheltuie atâta var şi ciment, e nevoie şi de alte lucruri. Lucrătorii de la C.F.R. sau de la Semănătoarea renunţă la bătrânele, greoaiele şifoniere de nuc, cu uşi duble şi-şi comandă mobilă Comlemn. La periferie nu se mai doarme în paturi de fier, cu saltea de paie, ci pe studio.

Dispar coşarele columbofililor şi iată nişte grătare de platină care aduc în casă imaginea imediată. Preşul a fost aruncat la gunoi şi covorul cu moliciuni se înstăpâneşte în apartamentele recente.

Poftiţi să vedeţi! Nu mai e băcănia întunecoasă de ieri cu cântar ajutat, ci magazin universal şi Alimentare, cu munţi de conserve şi vânzători îmbrăcaţi ca doctorii, în halate albe.

Avem cinematografe noi, cu pânza mai lată şi reclamă de neon. La parter nu se mai mănâncă seminţe şi în mijlocul tragediei nu se mai rupe filmul. Metalurgiştii de la 23 August nu mai ies în izmene la cişmea. După masa, vara, poţi să-i vezi întinşi în şezlonguri pe balcoane pe la etajul V şi VII.

N-o să spun că s-a terminat cu toate. Prea au fost multe de făcut, dar încetul cu încetul o să isprăvim. Pretutindeni, dar mai ales la vechea periferie răsună târnăcopul. Zgomotul prăbuşirii vechilor ziduri ne aduce mereu în urechi măsurile marşului socialismului triumfător.

[E.B. în Informaţia Bucureştilor, 1959]

Tunelul

2011-06-15T20:44:00.004+03:00

The phenomenon of universalization, while being an advancement of mankind, at the same time constitutes a sort of subtle destruction, not only of traditional cultures, which might not be an irreparable wrong, but also of what I shall call for the time being the creative nucleus of great civilizations and great cultures, that nucleus on the basis of which we interpret life, what I shall call in advance the ethical and mythical nucleus of mankind.

The conflict springs up from there. We have the feeling that this single world civilization at the same time exerts a sort of attrition or wearing away at the expense of the cultural resources which have made the great civilization of the past. This threat is expressed, among other disturbing effects, by the spreading before our eyes of a mediocre civilization which is the absurd counterpart of what I was just calling elementary culture. Everywhere throughout the world, one finds the same bad movie, the same slot machines, the same plastic or aluminium atrocities, the same twisting of language by propaganda, etc. It seems as if mankind, by approaching en masse a basic consumer culture, were also stopped en masse at a subcultural level. Thus we come to the crucial problem confronting nations just rising from underdevelopment.

In order to get on to the road toward modernization, it is necessary to jettison the old cultural past which has been the raison d’être of a nation?... Whence the paradox: on the one hand, it has to root itself in the soil of its past, forge a national spirit, and unfurl this spiritual and cultural revindication before the colonialist’s personality. But in order to take part in modern civilization, it is necessary at the same time to take part in scientific, technical, and political rationality, something which very often requires the pure and simple abandon of a whole cultural past. It is a fact: every culture cannot sustain and absorb the shock of modern civilization. There is the paradox: how to become modern and to return to sources; how to revive an old, dormant civilization and take part in universal civilization...

No one can say what will become of our civilization when it has really met different civilizations by means other than the shock of conquest and domination. But we have to admit that this encounter has not yet taken place at the level of an authentic dialogue. That is why we are in a kind of lull or interregnum in which we can no longer practice the dogmatism of a single truth and in which we are not yet capable of conquering the skepticism into which we have stepped.

We are in a tunnel, at the twilight of dogmatism and the dawn of real dialogues.

[Paul Ricœur - Universal Civilization and National Cultures, 1965]

Teatrul

2011-06-07T21:04:00.003+03:00

De câteva luni, în faţa clădirii masive a Universităţii bucureştene se înaltă, văzând cu ochii, noul edificiu al Teatrului naţional. Acest templu modern al Thaliei este încă o dovadă elocventă a grijii partidului şi statului socialist faţă de inflorirea artei în România.

După cum se ştie, teatrul românesc a înregistrat în ultimii ani numeroase succese atât pe scenele din ţară, cât şi în cadrul unor turnee prestigioase peste hotare. Fotoreporterul a surprins câteva aspecte ale acestei măreţe construcţii.

Pe un teritoriu de 4,5 ha, cuprins la intersecţia bulevardelor Nicolae Bălcescu şi Republicii, str. Batiştei şi str. Tudor Arghezi, pe o amplă platformă situată cu 1,2-3,5 m mai sus de circulaţia de pe trotuare, se construieşte clădirea Teatrului naţional formând frontul de est al pieţei, iar înspre intersecţia str. Batiştei cu bd. Bălcescu se ridică construcţia hotelului Intercontinental Bucureşti.

Compoziţia spaţială a ansamblului creează raporturi de interdependenţă între clădirea teatrului, care se dezvoltă în principal pe orizontală (având o înălţime la cornişe de cca 20 m, cu excepţia turnului scenei principale, care atinge 45 m) şi clădirea hotelului, al cărei volum se dezvoltă pe verticală atingând înălţimea de 85 m. De asemenea, o dominantă de interes şi tratare plastică prezintă volumul sălii principale şi al foaierelor sale, care se exprimă ca un accent spaţial, decorat policrom şi proiectat pe fundalul traforat al corpului format de scenă, anexe şi sala studio.

S-au evitat formele schematice şi rigide, golurile vitrate dominante în faţade, străine climei noastre şi spiritului arhitecturii româneşti. Pe amplele suprafeţe concave ale celor trei pereţi care delimitează holul şi foaierele sălii principale, mozaicuri policrome cu scene din istoria ţării, din istoria teatrului românesc şi din istoria teatrului universal, vor prelua pe un plan mare, contemporan, ideea zidurilor pictate în exterior ale monumentelor din Nordul Moldovei, cunoscute în întreaga lume prin valoarea lor excepţională.

Platforma, supraînălţată faţă de circulaţie, având un stilobat în gradene şi trepte, va fi prevăzută cu accese comode pietonale şi carosabile pentru cele două săli ale teatrului şi pentru hotel. Ea va fi plantată cu arbori, peluze, partere de flori şi dotată cu sculpturi şi elemente spaţiale de artă decorativă. Sub această platformă plantată se construieşte un parcaj cu două niveluri, având o capacitate de cca 1.000 de autoturisme.

În cadrul studiului de sistematizare a pieţei Bălcescu s-au prevăzut pentru rezolvarea problemei circulaţiei auto şi pietonale, soluţii pentru etapa imediată şi pentru etapa de viitor.

În acest scop a fost aprobat proiectul pentru construirea unui pasaj subteran pentru pietoni, prevăzut cu scări şi escalatoare, cu spaţii pentru magazine pe conturul lui, iar în centru o braserie. Despărţirea circulaţiei pietonale de circulaţia auto va mări mult debitul lor de fluire.

Pentru etape de viitor mai îndepărtate, studiile de sistematizare au prevăzut dublarea bd. Republicii cu o arteră subterană pentru transport în comun şi autoturisme, care să asigure traversarea subterană începând din zona din apropierea căii Moşilor şi până la podul Elefterie.

[Informaţia Bucureştilor, Arhitectura, 1970]

Foişorul - rezervor de apă

2011-06-01T20:18:00.002+03:00

Prietenul nostru, d-l Popescu, ne-a oferit de curând o surpriză foarte plăcută : o schiţă de proiect pentru redesenarea urbană şi civilizată a intersecţiei de străzi din jurul Foişorului de Foc. Vă invit să vizitaţi biroul de arhitectură al d-lui Popescu şi să găsiţi acolo mai multe informaţii ; eu îi voi completa rezultatul efortului cu câteva imagini şi planşe ale rezervorului de apă.

Concepţii îndrăzneţe

2011-05-25T21:56:00.004+03:00

Hotelul Intercontinental din Capitală va constitui, prin silueta sa şi prin raportul între goluri şi plinuri, o lucrare deosebit de valoroasă, un important punct de interes arhitectonic al oraşului.

Pe alte principii de tratare, datorită funcţiei diferite, Teatrul Naţional, aşa cum ni se promite, va face un prim pas în căutare îmbinării între o arhitectură modernă şi cea românească tradiţională. Aşteptăm ca grafismul schelelor metalice ce-i acoperă volumele să fie înlăturat pentru a ne permite confruntarea promisiunilor cu realitatea.

Deşi există unele obiecţii justificate privind amplasarea hotelului prea aproape de teatru, fapt care dă naştere la ceea ce arhitecţii denumesc un conflict între două mari volume şi deşi s-au manifestat unele rezerve serioase, rezolvate parţial pe parcurs, asupra economicităţii anumitor soluţii adoptate în proiectul Teatrului Naţional, ambele obiective, prin îndrăzneală, vor constitui, fără îndoială, centre de interes arhitectonic într-o capitală în permanentă reînnoire.

[Flacăra, iulie 1970]

Tribunele Stadionului

2011-05-17T20:24:00.006+03:00

Între primele stadioane sportive cu tribune moderne din ţara noastră, construite din beton armat, figurează Stadionul Republicii, care a fost realizat în anul 1935. Gradenele tribunei s-au executat fără stâlpi de susţinere. Dimensiunile tribunei apar impresionante şi în prezent.

Stadionul Republicii a fost studiat de la început pentru a fi executat din beton armat, de la fundaţii şi până la cele mai mici elemente de construcţie. Înainte de construcţia Stadionului Republicii pe coasta dealului se crease o tribună improvizată din lemn, care din cauza malului instabil se deplasa la fiecare ploaie ameninţând cu dărâmarea. În momente de aglomerare a publicului, tribuna trebuia legată cu odgoane.

Din motive economice, primul proiect prezentat urmărise ideea de a păstra taluzul existent, adăugând numai treptele şi gradenele noii tribune. Din studiul făcut s-a constatat că fundaţiile noii clădiri trebuie adâncite până la un teren sănătos, deoarece tribuna trebuia să asigure pe lângă sarcinile rezultate din încărcarea accidentală cu public şi stabilitatea malului pe întreaga înălţime.

Noul proiect a prevăzut construcţia unei tribune cu două niveluri, în cele mai mici amănunte. Sub tribune s-au amenajat încăperi de serviciu, duşuri, odihnă şi anexe. Tribuna şi întregul teren al stadionului au fost amenajate în anul 1934. Proiectul de arhitectură a fost elaborat de prof. arh. Horia Creangă, iar cel de beton armat şi execuţia de ing. Mircea Gheorghiu.

Cutremurul, bombardamentele şi în special încărcările nepermise prin aglomeraţie au trecut fără efect asupra acestei construcţii.

[Anton Moisescu, Eleodor Săftoiu - Betonul în arhitectură, Editura Tehnică, Bucureşti 1964]

Institutul din Dealul Spirii

2011-05-10T18:42:00.023+03:00

Pe de o parte, pierderile simţitoare din timpul războiului, pe de alta, lupta pentru consolidarea poporului nostru întregit în hotarul României Mari, impunând forţe extraordinare, au determinat, în sfârşit, publicul şi oficialitatea să caute şi în exerciţiile corporale, plusul de energie necesară dominărei grelelor condiţiuni de viaţă de azi.

Prima măsură, obligatorie, era asigurarea pregătirei specialiştilor, cari, prin cunoştinţele lor teoretice şi practice, să asigure atingerea scopului propus. Se cere deci : oameni conştienţi de greaua lor misiune, cunoscători desăvârşiţi ai organismului românesc ca structură şi mod de funcţionare, practicanţi identificaţi cu regulele de antrenament la orice vârstă şi higienişti convinşi, exemple bune pentru toţi cari ar veni în contact cu ei.

Această concepţie, susţinută cu perseverenţă de A.S.R. Principele Carol, şi-a găsit concretizarea formală în Legea pentru Educaţia Fizică, publicată în Monitorul Oficial nr. 59 din 16 Iunie 1923. Prin această lege Oficiul Naţional de Educaţie Fizică iea fiinţă ca instituţie de Stat, dependinte de Ministerul Instrucţiei Publice, având relaţiuni administrative cu Ministerul de Răsboi, cu Ministerul Sănătăţei şi Ocrotirilor Sociale. Oficiul naţional de educaţie fizică este condus de un comitet compus din delegaţi ai ministerelor menţionate şi prezidat de A.S.R. Principele Carol.

Fondurile băneşti ale O.N.E.F. se compun din : subvenţiile ministerelor, subvenţiile particulare, donaţiuni şi legate, venituri afectate prin legi speciale, veniturile localurilor şi terenurilor cedate de Stat Oficiului, veniturile provenite din taxele plătite de elevii institutului şi orice alte venituri.

Pentru pregătire profesorilor, instructorilor şi maeştrilor Oficiul are un Institut Naţional de Educaţie Fizică (în Dealul Spirei, strada Maior Ene), instituţie cu caracter universitar - care are două categorii de elevi :

a) Studenţi şi studente, absolvenţi de liceu, care urmează 4 ani cursurile institutului, fiind interni şi având întreaga întreţinere gratuită. Aceştia urmează cursurile de bază (anatomia, fiziologia, higiena şi patologia) la facultatea de medicină, iar celelalte noţiuni teoretice şi aplicaţiunile practice şi le capătă la Institut. Numărul lor este limitat la maximum 20 de fiecare an de studii. Astăzi institutul are secţia civilă, în care sunt 39 de studenţi în cei 3 ani de studii şi 27 de studente în cei 2 ani de studii. Absolvenţii şi absolventele acestei secţii obţin titlul de licenţiat în educaţia fizică, cu care titlu ocupă catedră în liceele statului.

b) Secţia militară, ofiţerii şi subofiţerii activi cam 40 din fiecare (total 80) şi cari urmează un an, cursurile, numai în institut. După terminarea anului aceşti ofiţeri şi subofiţeri se repartizează şcolilor pregătitoare de ofiţeri şi subofiţeri de toate armele, şi la corpurile de trupă pentru a pune în practică cele învăţate în institut.

Treptat, pe măsura întregirii instalaţiunilor, institutul naţional de educaţie fizică va organiza cursuri complimentare pentru maeştrii de gimnastică, instructorii militari de educaţie fizică şi oricine ar dori să se specializeze în această direcţie. În deosebi pentru medici se va organiza un curs de gimnastică medicală.

Pentru identificarea, deplină, cu mişcarea sub toate formele ei folositoare individului şi societăţii, institutul organizează, în fiecare iarnă, pentru elevii săi şi pentru amatori cursuri de Ski (o lună) şi alpinism în munţi ; iar vara cursuri de înnot la Dunăre, Marea Neagră şi în alte părţi.

Pentru înlesnirea practicei pedagogice a elevilor săi, şi generalizarea educaţiei fizice în massa tineretului nostru, inclusiv pentru acei între 18-21 ani, cari cad în prevederile legei pentru pregătirea preregimentară, institutul naţional de educaţie fizică lucrează, cu mare râvnă, la crearea unei vaste arene cu piscină, tribune, vestiare şi săli obişnuite la asemenea cazuri, chiar pe terenul cedat institutului de către ministerul de răsboiu.

Arena aceasta, ireproşabilă ca execuţie technică, având o capacitate de 1.000 exercitanţi pe oră, s-a îmjghebat, până acum, graţie, în parte, donaţiunilor în bani şi materii prime, făcute de o serie de instituţiuni şi întreprinderi industriale şi economice, publice şi private, - iar în parte datorită sprijinului larg ocrotitor al Băncei Naţionale, care n-a pregetat să contribue cât mai mult la sporirea celui mai sigur tezaur naţional : sănătatea şi energia cetăţenilor de azi şi de mâine.

Proporţiile în care se lucrează această sursă de energie şi de viaţă cavalerească, necesită însă sume mari, căci aci totul este de creat şi ceeace trebuia repartizat pe 50 de ani în urmă - se găseşte comprimat azi în planul întocmit cu mult talent de arhitectul Cezar Popovitz, din Viena (autor şi al proiectului Spitalului Elias la mijlocul anilor 1930, proiect care a fost însă semnat de arh. Radu Dudescu, ca urmare a reglementărilor care protejau interesele arhitecţilor români, n.n.).

Oficiul mai are şi misiunea de a populariza cunoştinţele şi experienţa căştigate în institut şi de a asigura aplicarea lor, în întreaga ţară, în cât mai bune condiţiuni.

În acest scop, Oficiul îşi organizează, succesiv, serviciile : serviciul propagandei prin îngrijirea căruia publică un Buletin al educaţiei Fizice, organ oficial, apare lunar şi se procură direct dela O.N.E.F., în care se găsesc publicate, pe lângă toate dispoziţiunile legale, privitoare la această problemă şi articole ştiinţifice, practice, necesare conducătorilor tineretului din şcoli şi armată, şi cari vor găsi norme şi amănunte de organizare şi aplicare practică a educaţiei prin mişcare.

Serviciul propagandei se mai ocupă cu organizarea societăţilor de gimnastică, sport şi tir, a conferinţelor, demnstraţiunilor practice etc. Şi tot acest serviciu păstrează contactul cu organizaţiile similare străine.

Pentru asigurarea aplicărei educaţiei fizice, Oficiul dispune, în majoritatea comunelor urbane şi rurale, de terenuri anume rezervate de către Stat, comune şi judeţe, pentru educaţia fizică şi pentru tir.

Cu facerea instalaţiilor pe aceste terenuri se ocupă serviciul tehnic, iar pentru administrarea terenurilor este serviciul economic, acesta din urmă mai are în plus şi rolul de a asigura procurarea de venituri prin care să se poată grăbi organizarea materială strict necesară a Oficiului.

În acest scop s-au tipărit şi plasat, prin public, cărămizi a 5 lei şi s-a înfiinţat o secţie de articole sportive cari se găsesc de vânzare la sediul Oficiului în strada Maior Ene (Cazarma Cuza) pe preţuri foarte convenabile.

În afară de educaţia fizică propriu zisă, oficiul mai are însă şi obligaţiunea organizărei pregătirei preregimentare a tineretului între 18-21 ani, care, conform legei de organizare a armatei, este la dispoziţia ministerului de războiu. Proectul pentru modul de aplicare a acestei idei care ar atrage după sine, reducerea serviciului militar activ, s-a întocmit de către marele stat major şi supus ministerului de răsboiu, fiind prevăzut în noile texte de legi ce urmează a fi prezentate parlamentului. Însemnătatea covârşitoare pe care adoptarea acestei măsuri ar avea-o în viaţa poporului nostru justifică de altfel şi graba cu care ministerul de răsboiu caută să rezolve cât mai curând această chestiune.

Prin oficiul naţional de educaţie fizică, A.S. Regală, Principele Moştenitor, alături de guvernul ţării, au realizat o operă pozitivă, de primul rang, iar fiecare cetăţean în parte va găsi astfel prilejul regenerării prin mişcare în aer liber sau în localuri higienice, sustrăgându-se dela atâtea rele şi grupându-se mai tare în jurul ideii de Patrie.

[Ilustraţia, februarie 1925]

Deschiderea Stadionului

2011-05-03T18:42:00.012+03:00

Majestatea Sa Regele Ferdinand I al României Mari, în înalta Lui solicitudine pentru sănătatea şi puterea naţiunei asupra căreia domneşte, prezidând serbarea sportivă de la 9 mai 1926, a sărbătorit El Însuşi deschiderea celui dintâi Stadion oficial, clădit din puterile Neamului întreg şi deschis masselor celor mai adânci ale poporului românesc unit într-o singură Patrie!

Întâlnirea echipelor franco-române de Rugby, în ziua aceasta şi cea următoare pe cel dintâi Stadion, închinat regenerărei poporului român, constituie şi ea un simbol pentru cei ce mai simt în vinele lor năvala sângelui strămoşilor comuni.

Pentru prima oară, în ţara noastră, peste trei zeci de mii de suflete, numai din populaţia Capitalei, au lăsat, în zi de sărbătoare, preocupările lor obişnuite pentru alte distracţiuni, spre a se deschide pline de o sinceră admiraţie în faţa unei opere de o atât de înaltă însemnătate obştească. Pentru prima oară, în aerul liber al unui Stadion român, aproape treizeci de mii de capete au stat smerit descoperite sub valurile de armonie ale imnurilor a două popoare înfrăţite în lupte grele pentru conştiinţa integrităţei şi menirei lor în faţa a două echipe ce simbolizau vigoarea şi bravura lor.

După cele două săptămâni de zile de muncă stăruitoare şi neodihnită, covorul nepreţuit al Arenei Oficiului Naţional de Educaţie Fizică s-a văzut deodată împodobit pe ambele laturi de o masă de tribune destinate miilor de privitori. Deşi improvizate şi schiţând doar pe departe înfăţişarea amfiteatrului ce va încadra în curând primul nostru Stadion oficial, - aceste tribune inspirau totuşi puterea de convingere a clăditorilor acestui templu al culturei neamului românesc.

Jocul, animat de un spirit de camaraderie exemplar a fost din plin aceia ce trebuia să fie : o lecţie magistrală şi colegială, făcută de campionii din Apus ai acestui sport vitejesc emulilor români, cei dintâi şi mai perseverenţi practicanţi şi propagatori ai lui în Răsăritul Europei.

Scorurile ambelor zile, privite sub lumina unei critici juste, au făcut mai mult dovada că aceste întâlniri ale rugbyman-ilor francezi şi români nu au avut caracterul unor adevărate competiţiuni.

Echipa militară a Franţei a invins jocul împotriva echipei naţionale române cu 37 : 3 ; iar cel în contra echipei militare române cu 42 : 6.

[Buletinul Educaţiei Fizice, mai 1926]

Întâiul Stadion

2011-04-28T19:13:00.016+03:00

Către începutul lunii Mai anul acesta se va deschide publicului românesc, iubitor al marilor şi frumoaselor întâlniri sportive, porţile celui dintâi Stadion al ţării noastre! Inaugurarea publică - va fi făcută cu prilejul mult aşteptatei întâlniri a atleţilor români şi francezi pentru o partidă de Rugby.

Echipa reprezentativă alcătuită din cei mai buni mânuitori români ai balonului-oval va sărbători astfel vizita rugbymenilor Franţei într-un cadru demn de prima lor întâlnire de-acum şapte ani, cu prilejul Jocurilor Militare Interaliate. Şi, dacă victoria jocului ocazional va rămâne probabil oaspeţilor - cum e şi firesc - ; învingătorii vor avea să recunoască însă a lor noştri o şi mai frumoasă victorie aceia a luptei dusă atâţia ani de zile pentru înfăptuirea unui Stadion complectamente modern, techniceşte construit şi admirabil aşezat.

Ce este arena Stadionului Institutului naţional de educaţie fizică?

O vor spune desigur atleţii străini, oaspeţi ai României, - odată întorşi la ei acasă ; o vor simţi, laolaltă cu ei, şi atleţii noştri în senzaţiile acelei lupte dată propagandei oastre sportive după toate datinele luptelor între viteji - aşa cum Domnitorii - Eroi ai Neamului nostru ştiau odinioară făuri, cu oaste mică dar la loc prielnic, izbânzi care aveau să profite întregii omeniri ; - o vor afla însăşi miile de privitori rânduiţi pe coama ocrotitoare a frumoasei arene atunci când în toiul luptei celor patruzecişipatru de atleţi, tari pe puterea rassei lor, vor învăţa în sfârşit că Victoria nu sălăşluieşte decât acolo unde se află drept-credincioşi ce ştiu să-i dureze temple demne de fala şi de mândria ei!

Noi "cei ce n-am văzut şi am crezut" vom aştepta smeriţi ceasul când, de laturile ospitalierei porţi strămoşeşti, vom primi cu mănunchiuri de flori pe braţe, în incinta noului templu al tineretului naţiunei noastre, pe acei nenumăraţi din gloata consângenilor noştri care vor vedea şi tot nu le va veni să creadă.

[George Costescu în Buletinul Educaţiei Fizice, martie-aprilie 1926]

În prima fotografie, în stânga : Şcoala de Ofiţeri de Infanterie nr. 1 de lângă cazarma Cuza-Vodă, amplasată pe colina pe pantele căreia vor fi amenajate primele tribune ale stadionului. Imobilul acestei școli din strada Izvor nr. 137 va adăposti Muzeul Militar, după demolarea Palatului Artelor din Parcul Carol.

În a doua fotografie, în stânga : clădirile Fabricii de bere Carol H. Oppler.

Casa Langhaus

2011-04-21T21:21:00.005+03:00

Ni se iveşte un prilej fericit a da constatărilor noastre confirmarea pe care şi cetitorii noştri au recunoscut-o ; în str. Bărăţiei colţ cu calea Moşilor d-l arhitect Clejan a reuşit să construiască palatul marelui magazin Langhaus, care întruneşte toate condiţiunile pentru care a fost construită.

Ca aspect exterior armonia liniilor nu suportă nici o critică, dacă intri înăuntru capeţi impresia că te afli într-un vast magazin universal. În raioane speciale sunt expuse mărfuri pentru toate necesităţile omeneşti. Nu mai ai nevoie să colinzi tot oraşul pentru a târgui obiectele ce-ţi lipsesc ; trecând dintr-un compartiment într-altul ai posibilitatea să cumperi orice fel de obiect necesar unei bune gospodării căci clădirea este astfel construită ca să corespundă în totul necesităţilor unui magazin universal.

Casa Langhaus este prima clădire construită în acest sens în Bucureşti. Privită din exterior, îţi dă impresia unei adevărate bijuterii atât de bine armonizate sunt toate liniile care compun ansamblul faţadei acestei clădiri.

[Ilustraţia, ian-mai 1928]

Raiden a mai scris despre imobil aici.

Cazarma din Şoseaua Bonaparte

2011-04-12T18:13:00.013+03:00

Poliţia. Cetăţeanul cumsecade, anchilozat în câteva formule perimate, e gata oricând să şi-o reprezinte caricatural şi caragelian.

Cu toate prefacerile politice, economice şi sociale care au modificat fundamental aşezămintele autohtone, cu toată evoluţia vizibilă încercată de România nouă ; cu tot progresul obştesc, în sfârşit, - omul de pe stradă stăruie în imaginea veche pe care şi-a construit-o despre puterea executivă. Poliţia e prilej de ironii câteodată - de glume ieftine adeseori. Şi totuşi!

Ceea ce s-a realizat în administraţia poliţienească în ultimii ani e atât de important, încât opinia publică ar trebui curând să se convingă de formidabilul pas - înainte izbutit de această ramură a mecanismului nostru de Stat. Poliţia a propăşit efectiv. Numai o atentă cercetare - ca să utilizăm termenul consacrat - a chipului de funcţionare a poliţiei - ne va da posibilitatea să înţelegem pe deplin ceea ce s-a înfăptuit pe acest teren.

Colonelul Gabriel Marinescu, decorat cu "Mihai Viteazu", este de mult o figură populară a Bucureştilor. Înalt, masiv, impunător, purtând pe nişte umeri laţi un cap frumos de român energic, de sub fruntea căruia licăresc doi ochi pătrunzători, - Prefectul Capitalei a ştiut să se facă nu numai ascultat de subalterni şi stimat de populaţie, - dar şi iubit, ceea ce e mult mai dificil.

În doi ani şi jumătate - de când are în grija sa paza metropolei - a lucrat cu râvnă şi cu izbândă la occidentalizarea poliţiei. Şi a reuşit.

Cum Statul, dată fiind situaţia financiară grea a momentelor de faţă nu putea spori lefurile, - Prefectul Capitalei s-a gândit să dea slujitorilor Ordinei - pe altă cale - compensaţii. Ele tind exclusiv la menţinerea sănătăţii celor ce se jertfesc pentru paza vieţii şi avutului cetăţenilor.

Cu alte cuvinte : o cazare bună, în conformitate cu civilizaţia epocii noastre şi la înălţimea instituţiilor din străinătate, - o hrană bună şi ieftină, o îmbrăcăminte mai estetică, asistenţă medicală şi morală.

Toată lumea - aci să ne dea voie d. Colonel Gabriel Marinescu să interpretăm un sentiment obştesc - ştie ce importantă operă s-a făcut prin ridicarea cazărmii din Şoseaua Bonaparte no. 5. Acolo avem un cămin al gardienilor publici, care casează, în modul cel mai civilizat circa 1.000 de slujitori ai oraşului. În chipul acesta, Poliţia poate dispune, în orice moment, de un efectiv pregătit a interveni oriunde şi oricând e nevoie.

Palatul nu e impresionant numai din afară. Vizitat, el dă o imagine precisă a ceea ce s-a putut înfăptui : saloane mari, bine luminate, perfect aerisite şi încălzite, - săli - dormitoare, înzestrate cu paturi individuale, cu saltele de lână, cearceafuri şi feţe de perne albe şi pături albastre, cu dulapuri de fier individuale, oglinzi, etc.

Palatul mai are o sală de cinematograf, o sală de cursuri, săli de gimnastică, - toate mijloacele de complectare a instrucţiunii intelectuale şi fizice. Şcoala pregătitoare de gardieni are un program practic care se execută întocmai. În cele trei luni de preparaţie - şcoala poate da un gardian perfect.

În acest palat al gardienilor, - toate sunt gospodărite cu râvnă de bine şi conştiinciozitate. Popota, baia, frizeria, spălătoria (căminul are încălzire centrală, are o etuvă, etc.) sunt puse la punct. Nici o rotilă din angrenajul acestei vaste administraţii nu suferă.

[Ordinea, 1933]

Fotografiile-copertă ilustrează aspectul cazarmei în urma evenimentelor din ianuarie 1941, declanşate de conflictul dintre legionari şi Conducătorul Statului de la acea vreme, generalul Ion Antonescu. În ultima fotografie, în colţul din stânga-sus se poate distinge o mică parte a Palatului Ministerului de Externe.

Un imobil care a adăpostit cazarma guardilor comunali a fost ilustrat de prietenul nostru, Vlahul, aici. În urma unei discuţii personale dintre mine şi Vlahul, pornind de la povestea relatată mai sus, cazarma guardilor comunali fusese plasată la adresa la care în anii 1930 se va fi găsit cazarma gardienilor publici. Din fericire, în cele din urmă, detaliile prezente în cartea poştală - publicată pe Oraşul lui Bucur - au putut ajuta la plasarea imobilului din splai la adresa corectă.

Bucureştii care se duc

2011-04-08T20:25:00.016+03:00

Asistăm la un ritm furios de transformare a aspectului general al Bucureştilor. Nici o capitală din Europa n-a suferit transformări radicale, aşa cum suferă Bucureştii. Nu cunosc situaţia din Suedia, Norvegia sau Rusia, dar cred că nici în aceste ţări, capitalele şi principalele lor oraşe au rămas cu acelaşi aspect.

În jurul marilor oraşe, mai de pretutindeni este adevărat, s-au creat după război, cartiere întregi, moderne, dând astfel periferiei cu totul alt aspect, dar centrul a rămas în toate părţile aproape intact.

Ceea ce se întâmplă la noi este curios. Dacă în oraşele din Occident este explicabil că nu se fac transformări ca la noi, prin faptul că acolo, centrul acelor oraşe, a şi fost încăputat cu clădiri mari şi aproape uniforme, de mai bine de o jumătate de secol ; dar cum se explică faptul că nici oraşele din Orient n-au suferit transformări ca la noi : Belgrad, Sofia, Salonic, Athena, Istambul, clădirile noi se numără uşor, cu toate că situaţia politică, economică şi socială, e cam la fel ca la noi. Bucureştii se transformă, nu numai la mahala, unde încă mai există destul teren de clădit, dar şi la centru, unde o schimbare este extrem de costisitoare.

Dacă ar încerca cineva să scrie, măcar pe scurt, istoricul mahalalelor, vreau să zic al caselor de care se leagă oarecari amintiri : istorice, politice, etc., i-ar trebui multe volume, mai ales dacă ar întrebuinţa clişee. Ce voi putea deci să scriu eu în cadrul unui articol de cotidian?

Cine trece prin piaţa teatrului Naţional, martoră a de mai bine de trei sferturi de veac la atâtea mişcări şi transformări, poate vedea uşor că imobilul Vanicu din colţ cu strada Regală, ce adăposteşte jos băcănia cea mai la modă azi, a lui Dragomir, iar deasupra Clubul partidului d-lui Grigore Filipescu, îşi trăieşte ultimul trimestru. E posibil, ca chiar îndată după Sf. Gheorghe, nemiloasele târnăcoape să se înfigă în acoperişul răscopt al imobilului.

Din clişeul de faţă se vede ce ameninţător se ridică în coasta lui un imobil nou, ce s-a făcut din strada Academiei, începând din faţa ministerului de interne şi a cărui faţadă va fi pe calea Victoriei (imobilul Generala, n.n.).

Casa Vanicu, în care a fost mult timp sediul clubului conservator, a fost şi ea martoră a multor evenimente. Toate manifestaţiile politice neagreate de guverne şi cari voiau să treacă la Palat aci erau oprite. Soldaţii se înşiruiau din colţul acestei case în jos spre teatru. Când se putea sparge acest baraj un altul se făcea în dreptul Pasagiului Român. De obicei geamurile Casei Vanicu cădeau jertfă nemulţumiţilor, ce nu erau lăsaţi să manifesteze la Palat. Pietrele aruncate în soldaţi nimereau geamurile clubului de la Vanicu.

Dar toate au un sfârşit şi Casa Vanicu îl va avea pe al ei, rămânând doar o amintire din ce în ce mai ştearsă în memoria contimporanilor.

[C. Orăşianu în Viitorul, 1935]

Central Palace

2011-03-30T19:59:00.026+03:00

De curând, prietenul nostru Dan, aflat într-o nouă misiune de detectiv urbanist, ne-a adus pe blogul său o nouă serie de istorii fascinante. Dintre acestea, povestea adevărată a vechii clădiri a Legaţiei Ruse se arată a fi excepţional de interesantă, de aceea vă invit să o citiţi aici.

Ce s-a întâmplat pe terenul vechii Legaţii Ruse după demolarea micii clădiri puteţi afla tot de pe blogul lui Dan. Însă ceea ce am descoperit în presa anilor 1930 sunt câteva indicii că este posibil ca imobilul actual de la adresa din Calea Victoriei nr. 23 - atribuit în mai multe surse de specialitate arhitectului George Negoescu şi ridicat în anul 1937 - să fi înlocuit în faza de proiectare şi contractare o parte a unui alt imobil proiectat de un arhitect mai puţin vestit în România : Leon Stern.

Imobilul desenat de arhitectul Negoescu ocupă în prezent doar parcela de la nr. 23, în timp ce pe amplasamentul parcelei de la nr. 25 se află un imobil modernist ridicat în aceeași perioadă de avânt imobiliar. Să fi fost restrâns amplul proiect imobiliar Central Palace de la două parcele la una singură? Să fie oare imobilul de la nr. 25 un alt proiect desenat de arhitectul Leon Stern şi ridicat de antrepriza inginerului Emil Calmanovici şi adaptat la o singură parcelă?

Nu am găsit prea multe informaţii despre arhitectul imobilului Central Palace, cu excepţia unor trimiteri la câteva imobile ridicate în anii 1920 în New York după desenele unui arhitect pe nume Leon Stern. Să fie oare acel Leon Stern din Statele Unite aceeaşi persoană cu Leon Stern din Bucureşti?

Arhitectul din România a mai desenat în anii 1930 un imobil într-o intersecţie vecină cu Calea Victoriei : City Block, renumit pentru forma cilindrică a anvelopei sale. Asocierea lui Leon Stern cu Emil Calmanovici se repetă în ambele proiecte, probabil şi datorită originii etnice a ambilor profesionişti în domeniul construcţiilor urbane.

Pentru ca istoria să se complice mai mult, sau poate pentru a clarifica destinul parcelei din Calea Victoriei nr. 23, în 1939 apare anunţul publicitar imobiliar de mai jos. În acest anunţ, la adresa menţionată figurează deja punctul de contact al echipei iniţiatoare de proiecte imobiliare, care ocupă un birou la etajul V.

Pe această nouă parcelă, de vizavi de palatul Curentul, ce s-o mai fi întâmplat cu proiectul arhitectului Leon Stern? În spatele acestui anunţ va fi stat cumva imobilul Belvedere, căzut în timpul cutremurului din 1977?

Adăugire făcută în 17 mai 2011:

Imobilul de la nr. 23 - cu subsol, parter şi opt etaje executată pe schelet de beton armat - a fost ridicat pe schelet de beton armat în anul 1937. Proiectul de arhitectură îi aparţine lui L. Negoiescu [sic! n.n.], iar cel de beton armat a fost realizat de ing. Jean Hascal. Execuţia imobilului a fost realizată de ing. M. Calmanovici.

Alături de această clădire s-a executat de asemenea în anul 1937 în Calea Victoriei un înalt imobil de raport [la nr. 25 n.n.] cu subsol, parter şi zece etaje, pe schelet de beton armat cu stâlpii din faţadă retraşi din aliniere pentru a avea vitrine libere de stâlpi.

[Anton Moisescu, Eleodor Săftoiu - Betonul în arhitectură, Editura Tehnică, Bucureşti 1964, p.292]

Casa Bloc

2011-03-26T08:09:00.013+02:00

Astăzi vă propun să revizitaţi un bloc desenat de arh. Jean Văleanu, situat la intersecţia dintre Splaiul Independenţei, Calea Plevnei şi str. Schitu Măgureanu. Imobilul care se alătură siluetei Palatului Ligii Culturale a fost proiectat şi ridicat în anul 1936. Forma neregulată a parcelei ocupate de imobil a determinat apariţia unei faţade înguste, rezolvate de arhitect într-o manieră exemplar modernistă.

Ritmul balcoanelor şi accentul vertical al faţadei către podul Izvor ne aminteşte de blocul cu cofetăria Casata, desenat de acelaşi arh. Jean Văleanu şi ridicat tot în anul 1936 în apropierea monumentului dedicat lui Take Ionescu. Accentul vertical al acestui bloc întrerupea liniile orizontale ale frontului bulevardului şi semnaliza colţul intersecţiei cu strada Atena, către Piaţa Lahovary. Calcanul nordic al acestui imobilul va fi comun cu cel al imobilului Leonida. Imobilul cu cofetăria Casata s-a prăbuşit în timpul seismului din 4 martie 1977.

Mai multe detalii despre casa bloc de la podul Izvor, în reclama imobiliară de mai sus preluată din cotidianul Dimineaţa. Despre Podul Izvor/Uranus situat în apropierea casei bloc ne-a scris mai multe Raiden, căruia îi mulţumim.

Un alt imobil desenat de arh. Jean Văleanu va fi ridicat în 1938, pe Calea Victoriei la nr. 101. Imobilul Domnica este format din mai multe tronsoane, organizate în jurul unei curţi, în mijlocul căreia se află o fântână cu joc de apă. Într-un articol anterior, confundasem cu acest patio o altă curte interioară renumită, cea a Cofetăriei Nestor din Imobilul Mica situat mai jos pe Calea Victoriei.

Cinemascop

2011-03-16T20:12:00.020+02:00

În conformitate cu Directivele Congresului al III-lea al P.M.R., construcţiile de cinematografe de toate capacităţile au devenit o preocupare atât pentru beneficiarul acestei lucrări - Comitetul de Stat pentru Cultură şi Artă -, cât şi pentru proiectare şi execuţie. Într-o perioadă relativ scurtă - 3 ani - proiectarea tip a elaborat mai multe tipuri de cinematografe, de diferite capacităţi.

Pentru a se uşura munca laborioasă necesitată de complexitatea acestor lucrări, precum şi în scopul de a găsi cele mai adecvate soluţii, din punct de vedere funcţional, constructiv şi al dotării cu cele mai noi echipamente cinematografice, s-a cerut I.P.C.T.-ului elaborarea unui studiu pentru săli de cinematograf cu 800, 1.000 şi 1.200 de locuri.

Studiul a fost întocmit pe baza unei teme care cerea studierea unor cinematografe cu 3 capacităţi, fiecare capacitate de cinematograf fiind studiată în două ipoteze : cu ecran cinemascop şi cu ecran universal ; cinematograful să poată fi pus în situaţii diferite de amplasament : independent (în principal), legat de blocuri de locuinţe, legat de centre comerciale.

Aceste cinematografe, de capacitate mare, pot fi : de cartier, cu spectacole la ore fixe, în cazul oraşului Bucureşti eventual Cluj, Constanţa etc., sau reprezentative, cu un grad de confort şi echipament special (dotate obligatoriu cu ecran universal), atunci când sunt construite într-un singur exemplar, în oraşele importante ale ţării.

Studiul a fost elaborat pornind de la principiile teoretice actuale în domeniul proiectării cinematografelor. Prin acest studiu au fost căutate şi reţinute numai acele forme de sală care întrunesc condiţiile funcţionale de vizibilitate şi acustică, specifice spectacolelor de cinematograf. Secţiuni cu balcon nu au fost studiate, balconul dând unele complicaţii în rezolvarea unei bune vizibilităţi.

Sala de formă hexagonală, la ecran cinemascop, se înscrie destul de bine pe schema teoretică, prin pierderea unor locuri de categoria a III-a din fundul sălii. Această formă de sală a fost exemplificată la săli cu 800 de locuri, cu ecran cinemascop. Pentru ecran universal nu a fost dat nici un exemplu de sală cu această formă, deoarece înscrierea ei pe schema teoretică nu este logică.

Grupul încăperilor legate de public, exclusiv sala, cât şi grupul încăperilor tehnico-administrative, pot fi rezolvate prin adaptarea la teren, în funcţie de amplasament. De aceea, rezolvarea în plan a acestor funcţiuni nu urmăreşte decât să stabilească legăturilr ce trebuie să existe între diferitele grupuri de încăperi şi sala de spectacol, precum şi dimensionarea lor în funcţie de norme.

[Arh. Mariana Bucur în Arhitectura, 1963]

[Foto nr. 2 de aici.]
Articolul a apărut ca urmare a celor publicate aici de Ionuţ.

Căminul măturătorilor

2011-03-10T20:15:00.013+02:00

Sectorul III albastru are o populaţie de 159.656 locuitori, la care corespunde o suprafaţă de 161 ha. de proprietăţi clădite. Pentru o cât mai rapidă şi sistematică ridicare a gunoaielor menajere, fiecare canton are repartizată o maşină, o cotigă sau un furgon.

În afară de acest mod de strângere al gunoaielor, primăria mai practică sistemul "Milano", cu tendinţa de generalizare în întregul sector. Potrivit acestui sistem, locatarii diferitelor imobile depozitează gunoaiele în cutii de formă cilindircă, ermetic închise, care odată umplute, sunt ridicate de maşinile speciale ale primăriei, pentru a fi înlocuite cu alte cutii goale şi dezinfectate.

Pentru consideraţiunile pe care le-am arătat la curăţirea străzilor, cantitatea de gunoi menajer creşte, de asemenea, în cursul unui an, în lunile septembrie-octombrie.

Gunoaiele ridicate de la particulari precum şi cele adunate pe căile publice sunt descărcate la rampa de gunoi din Valea Plângerii. În medie, s-a descărcat anual cantitatea de 179.595 tone gunoi.

Pe măsură ce taluzul sus menţionatei văi s-a ridicat şi s-a consolidat, a fost pavat pentru a permite accesul autocamioanelor, furgoanelor şi căruţelor pline cu gunoi, vagonetelor "Decauville", care transportă gunoiul în centrul văii. Adăugăm că unii particulari transportă cu mijloace proprii gunoiul în Valea Plângerii, plătind o taxă minimă pentru personalul utilizat la descărcare şi pentru amenajarea văii.

[Activitatea edilitară în anii 1934-1935-1936, Primăria Sectorului III Albastru, Municipiul Bucureşti]

Valea Plângerii la 1934

Str. Lânăriei şi Căminul măturătorilor la 2011

Centrala Telefonică Nord

2011-03-02T19:17:00.018+02:00

Tezaurul de fotografii aflat în colecţiile Landesarchiv Baden-Württemberg adăposteşte un număr copleşitor de imagini excepţionale realizate de renumitul fotograf Willy Pragher.

Mai jos puteţi contempla o serie de imagini reprezentând Centrala Telefonică Nord în zilele inaugurării sale oficiale, probabil către sfârşitul anului 1941. Clădirea acestei centrale telefonice - de o elegantă monumentalitate - a fost desenată de arh. Octav Doicescu şi despre ea am mai vorbit aici.

În ultimele două imagini, printre oficialităţile prezente la inaugurarea festivă a centralei telefonice, se poate remarca prezenţa lui Mihai Antonescu, care deţinea funcţiile de vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri, ministru al propagandei și ministru de externe la momentul acestui eveniment.

Linia inelară de autobuse

2011-02-24T19:55:00.008+02:00

În ultimii ani, transportul în comun a înregistrat în Capitală succese apreciate de toţi bucureştenii. Ţinând seama de importanţa asigurării unei deplasări din ce în ce mai rapide şi mai comode a cetăţenilor în viaţa unei mari aşezări orăşeneşti, de necesitatea perfecţionării gradului de organizare a deservirii călătorilor cu tramvaie, autobuse şi troleibuse, de curând au fost luate - după cum ne informează conducerea ITB - noi şi importante măsuri.

În curând ia fiinţă o nouă linie de autobuse : linia nr. 33. Ea va avea următorul traseu: Gara de Nord - str. Occidentului - str. Lt. Lemnea - bd. Ana Ipătescu - piaţa Romană - str. M. Eminescu - str. Traian - str. Nerva Traian - str. Lt. col. Papazoglu - Pd. Mărăşeşti - bd. Mărăşeşti - str. Cuza Vodă - str. Bibescu Vodă - str. Artei - str. Sft. Apostoli - str. Sapienţei - str. Mihai Vodă - str. Ureche - str. B.P. Haşdeu - str. Vasile Pârvan - str. Berzei - Dinicu Golescu - Gara de Nord.

După cum se vede, traseul noii linii este inelar - singurul de acest fel din Capitală. El înglobează în interiorul lui zona centrală a oraşului, dând astfel posibilitatea unei legături directe între nenumărate cartiere, fără traversarea centrului. Eliminarea călătoriilor de tranzit prin centru are o mare importanţă. E deajuns să arătăm că la ora actuală în Piaţa Unirii, de pildă, trec 120 de trenuri I.T.B. pe oră şi sens, ceea ce conduce la o simţitoare scădere a vitezei de circulaţie pe această porţiune. În schimb pe linia inelară, care are un traseu puţin aglomerat, timpul de deplasare se va micşora simţitor.

Pe noua linie, având o lungime de 11,6 km, circulaţia se va face continuu şi în ambele sensuri, eliminându-se capetele de linii şi staţionările respective.

Este de remarcat apoi că linia 33 intersectează toate liniile centrale I.T.B., astfel încât autobusele ei pot prelua, într-o direcţie sau alta, călătorii de pe oricare alt traseu (şi invers). Importanţa noii linii poate fi mai pregnant subliniată de următoarele exemple : călătorul care se deplasează de la Hala Traian la bd. Mărăşeşti este nevoit să folosească în prezent două mijloace de transport : un tramvai de pe linia 7 şi unul de pe liniile 1 sau 9, trecând prin zona centrală. Prin crearea traseului liniei 33, el va folosi doar un vehicul, care-l va transporta pe un drum mai scurt şi într-un timp redus la jumătate.

Călătorii de pe str. Traian şi din jurul Foişorului de Foc, care doresc să meargă la Gara de Nord, trebuie să folosească două vehicule, ori 7 cu 12, ori 84 cu 15 sau 12 etc. În aceste cazuri timpul de deplasare este de aproximativ 35 de minute. Cu autobusul 33 ei vor ajunge la aceeaşi destinaţie doar în 20 de minute, nemaifiind nevoiţi să cumpere de două ori bilete.

Între str. Lt. col. Papazoglu şi calea Moşilor se poate călători cu tramvaiul 1 în 15 minute. Cu autobusul 33, acelaşi drum se va efectua în 10 minute. Odată cu înfiinţarea liniei inelare se va introduce şi biletul de corespondenţă valabil între linia 33 şi toate liniile de tramvaie, autobuse şi troleibuse, tangente sau secante la noul traseu.

[Informaţia Bucureştilor, 1959]

***

Mai multe hărţi care ilustrează evoluţia traseului acestei linii inelare, puteţi vedea aici, mulţumită contribuţiei importante a lui rosetti61.

Timpuri Noi

2011-02-17T20:43:00.007+02:00

Ca fost angajat la Timpuri Noi mie nu-mi vine să plîng. Din nou nu crîcnesc, nu icnesc, ca în faţa unei imprescriptibile fantasmagorii din viaţa fiecăruia. Nu o demolez. Asta am vrut s-o ştiţi, azi-dimineaţă, cînd ninge cu acea intensitate care te îndeamnă să ceri iubitei să te înveţe filozofie. Mîine dimineaţă, dacă nu mai ninge, iau un taxi şi mă duc să văd acel loc, azi, viran.

Radu Cosașu
în Dilema de aici.

Noua piaţă a Splaiului

2011-02-11T18:59:00.012+02:00

Trama stradală, în continuu proces de înfrumuseţare şi dezvoltare, adaugă peisajului Capitalei noi valenţe urbanistice. După modernizarea bd. 1848, a magistralei Nord-Sud etc., o altă zonă de intensă circulaţie rutieră şi pietonală - Piaţa Splaiului - se află pe "masa de operaţie" a constructorilor pentru retuşuri estetice şi funcţionale.

Nu peste multă vreme, celor care vor trece prin acest punct central al oraşului, le va fi greu să recunoască că aici a existat vechea piaţă a Operetei. Din fostul labirint de artere, pavate cu cuburi de bazalt, interpuse, ştrangulând traficul într-un nod de circulaţie foarte important, a luat naştere o piaţă modernă care alcătuieşte un tot unitar cu magistralele construcţii ce o străjuiesc.

S-a avut în vedere, în primul rând, îmbunătăţirea circulaţiei. La venirea dinspre şi spre Piaţa Unirii, autovehiculele sunt dirijate prin benzi continue de circulaţie, fără a mai fi nevoie să facă slalomurile de altădată. S-a îmbunătăţit foarte mult traseul tramvaielor. Pentru autovehiculele care vin dinspre calea Victoriei există un inel giratoriu care le permite să aleagă orice drum spre inima oraşului.

Paralel cu atribuţiile funcţionale, proiectanţii - un colectiv al Atelierului de proiectare din direcţia de drumuri şi spaţii verzi a Consiliului popular municipal - s-au străduit să confere pieţei valenţe arhitecturale de o reală frumuseţe. Piaţa va fi puternic iluminată, de jur împrejur fiind plantaţi stâlpi cu lumini fluorescente.

În mijlocul pieţei se va construi o oglindă de apă (bazin) cu un diametru de 14 metri, încadrată de o zonă verde, bogat plantată cu flori şi arbuşti. În partea dinspre parapetul podului care acoperă Dâmboviţa, a fost amenajată o platformă destinată unei staţii Getax. De menţionat că aici nu vor mai fi văzute maşinile care erau descărcate de zăpadă cu ajutorul jeturilor de apă. În acest sens, pe cursul Dâmboviţei, în apropierea Institutului medico-legal "M. Minovici" se vor construi platforme speciale pentru descărcarea zăpezii.

Constructorii de la I.D.P.B. se apropie de finalizarea lucrărilor de modernizare a pieţei. O parte din această zonă a şi fost redată corculaţiei. În zilele următoare, serviciul de circulaţie al Capitalei va planta indicatoare pentru dirijarea autovehiculelor, întreaga lucrare urmând să fie redată circulaţiei la începutul trimestrului IV.

[Informaţia Bucureştilor, 1970]

Locuirile noastre

2011-02-03T19:32:00.009+02:00

Desigur că prezentarea schiţei de sistematizare a municipiului Bucureşti a generat discuţii animate, axate, în principal, pe structura cadrului urbanistic şi a modului în care concepţia de organizare a vieţii sociale este exprimată în planuri, diagrame şi machete.

Problema aşa-ziselor "oraşe-dormitor", lipsite de activităţi sociale, de centre de polarizare a vieţii colective şi destinate, aşadar, aproape exclusiv locuinţelor, este, cred, în acest moment, o uşă deschisă. Azi nimeni nu poate susţine o asemenea formulă ca acceptabilă. Ivită cu foarte mulţi ani în urmă, în anumite aglomerări urbane, realizate în masă după anul 1950 în toată Europa, ea este într-o măsură, urmarea nevoii stringente de locuinţe, ce a determinat o masivă dirijare a fondurilor de investiţii în această direcţie şi limitarea la minimum (un minimum ce s-a dovedot ulterior insuficient) a dotărilor de ansamblu.

Este regretabil, totuşi, că în Bucureşti, ca şi în celelalte oraşe din ţară, unele ansambluri de locuinţe nu au fost astfel realizate, încât, ţinându-se seama de cerinţele în perspectivă ale celor ce le vor locui, să se fi rezervat terenurile necesare unor viitoare dotări. Asemenea marje suplimentare pentru cuprinderea ulterioară a unor noi funcţiuni orăşeneşti, care azi nu pot fi decât schiţate foarte vag, s-ar fi putut crea încă de la început sau măcar acum, în schiţa viitoarelor construcţii.

Lipsa acestor dotări. în prezent, dar mai ales insuficienta prudenţă în dezvoltarea de perspectivă, relevă o optică încă îngustă, o lipsă de prevedere, care nu este caracteristică unei gândiri urbanistice de anvergură. Aceste dotări cu elemente comerciale, instituţii culturale, cu diferite servicii publice, care să anime şi să atragă populaţia noilor cartiere, să contrabalanseze atracţia tradiţională a centrului (care nu cred să fie o fatalitate, şi nici o lege obiectivă) sunt legate de o întreagă concepţie modernă a "locuirii", concepţie ce-şi face tot mai mult loc în practica mondială şi care se caracterizează prin integrarea funcţională a locuinţei propriu-zise în ansamblul urbanistic, prin completarea funcţiilor ei cu funcţii exterioare, prin preluarea unor activităţi ale vieţii individuale sau de familie (fără a anula funcţiile de bază ale celulei sociale), de către servicii şi instituţii colective.

Unii paşi, e drept, timizi, sunt făcuţi - mă gândesc la serviciile alimentare de tip "gospodina", sau la bucătăriile de bloc, deşi foarte puţine şi insuficient de avantajoase, la unităţile "Nufărul" sau la asistenţa parţială a copiilor în creşe şi grădiniţe.

Locuinţa viitorului nu se poate orienta către dezvoltarea unei funcţionalităţi închise, de tip tradiţional, în care - de exemplu zona gospodărească - să ocupe locul preponderent. În schimb, locuinţa trebuie, tot mai mult, să ofere capacităţi de odihnă, de recreare, de izolare chiar şi de reunire a membrilor unei familii ; ea trebuie să devină un cadru al omului care citeşte, lucrează sau practică o serie de îndeletniciri recreative utile şi, totodată, să-i ofere spaţii suficiente pentru un volum sporit de aparatură tehnică domestică sau culturală.

În ansamblu, putem afirma că în procesul de evoluţie a locuinţei - şi, repet, mi se pare că acest lucru este insuficient ilustrat într-o sistematizare ce vizează anul 2000 - se conturează o tendinţă de migrare a unor funcţii spre exterior şi de deschidere a spaţiilor interioare, pentru o societate orientată spre o producţie de calificare tehnică, recreaţie activă şi consum sporit. Pentru aceasta, este necesară o gândire mai flexibilă, este nevoie de imaginarea unei formule noi de integrare a locuinţei în ansamblul urbanistic.

Însăşi structura locuinţei ar trebui să evolueze. Evident, viitorul - cel puţin previzibil - este al locuinţei colective, ce reuneşte zeci sau sute de apartamente. Dar aceste clădiri trebuie să fie, neapărat, simple justapuneri de camere? Nu trebuie să fie oare, organisme sociale complexe, cu spaţii de activitate casnică, cu mici servicii de prestări, cu un sistem de alimentaţie eficient şi la îndemână, cu locuri de joacă şi sport pentru copii?

[...]

Între proiectanţi, constructori şi producători nu există încă un dialog suficient de concertat, pentru a obţine o ridicare a gradului de industrializare şi a nivelului de finisaj al clădirilor industrializate (singura cale de creştere rapidă a volumului de construcţii). Aceasta face ca schemele volumetrice care alcătuiesc paleta urbanistică să fie încă foarte simpliste şi nici măcar să nu beneficieze de acea acurateţe tehnică a detaliului, care salvează, în oarecare măsură, aspectul monoton al clădirilor. Am putea spune atunci "sunt monotone, dar, cel puţin, sunt frumoase".

De altfel, vorbind despre monotonie, nu aş arunca anatema asupra clădirilor luate individual. Pretutindeni şi în toate timpurile, locuinţele de serie, ansamblurile, au fost realizate cu elemente aproape identice între ele, ceea ce conferă o unitate de atmosferă. Totuşi, monotonia, la scara realizărilor moderne, este destul de uşor de eliminat. Nu faptul că blocurile seamănă supără cel mai mult, ci faptul că un colţ al aceluiaşi ansamblu este identic cu alt colţ al aceluiaşi ansamblu şi cu colţurile altor ansambluri.

În epoca actuală, urbaniştii sunt cei ce trebuie să împingă înainte gândirea artistică şi tehnică. Azi arhitectura se face cu case întregi. Bine proporţionate, cu o decoraţie modestă dar impecabil finisată, cuprinzând locuinţe confortabile - confortabile nu înseamnă, totdeauna, mari - aceste case trebuie să fie mânuite cu abilitate de proiectantul ansamblului.

dr. arh. Mihai CAFFE, şef de atelier locuinţe tip - I.S.A.R.T.

[Informaţia Bucureştilor, 1970]

Oraşul automobilelor

2011-01-28T14:07:00.005+02:00

Expoziţia de sistematizare a Bucureştilor a oferit cetăţenilor prilejul să participe la o dezbatere publică cu privire la perspectivele municipiului. Ni s-au înfăţişat realizări tonice ale anilor din urmă, ale unui prezent încununat de eforturi şi succese. Au fost creionate problemele majore ale viitorului, intenţiile arhitecţilor şi urbaniştilor, posibilităţile şi căile de rezolvare. Ca cetăţean, ca specialist preocupat de soarta oraşului nostru, încerc o profundă bucurie pentru succesele realizate ; am însă rezerve cu privire la anumite intenţii şi tendinţe, conturate cu ocazia expoziţiei amintite.

Din sistemul de probleme bucureştean, poate că relaţiile între cetăţean, oraş, automobil şi circulaţie sau trafic merită o atenţie deosebită, şi este cazul să încercăm o redefinire, în mod fortuit sumară, a valorilor. În lumea contemporană se constată un dezechilibru între realitate şi iluziile pe care şi le face omul cu privire la eficienţa şi confortul inerente noului mod de viaţă. Omul contemporan este atât de obişnuit să se bucure de binefacerile automobilului, de pildă, încât multiplele lui acţiuni nocive îi scapă din atenţie. Automobilul particular (de care beneficiază de fapt o minoritate) a devenit o constrângere socială nestăpânită, pe cale de a periclita viaţa urbană ; calea liberă pentru automobilul personal - oricând, oriunde, cât mai fluentă şi nestânjenită - a ajuns să fie declarată cu bună credinţă, alături de activităţile de producţie, drept motivare de bază în sistemele urbane. Automobilul are nevoie de o infrastructură specifică ; dar el nu trebuie lăsat să intre în conflict cu spaţiile orăşeneşti, care aparţin exclusiv cetăţeanului. Imaginarea, pentru Bucureşti, a unor prevederi asemănătoare celor realizate în multe oraşe occidentale ar putea avea în acest sens rezultate negative ; ele reflectă nevoile maşinii, ale minorităţii care foloseşte maşina şi le exclud pe cele ale cetăţeanului-pieton.

În rezolvarea contemporană şi de viitor a urbei trebuie să echilibrăm aceşti factori ; ameninţarea cu sufocarea prin automobil - atât de acută în cazul Parisului, ca şi altor oraşe mari - ne obligă să declarăm că ar fi primejdios să acordăm acestui mijloc de transport o valoare de fetiş. Fiecărui cetăţean trebuie să i se asigure posibilitatea ca, la un moment dat, în anumite zone centrale, să devină pieton cu depline drepturi. Prioritate pentru transportul mecanizat, rapid, da! Dar numai pentru cel în comun, sub toate formele! Să nu mai admitem drept rezolvare spaţială pentru pieton gardul (oricât de frumos), pe marginea unor trotuare mult prea înguste.

Intersecţia denivelată - propusă pentru reţeaua de circulaţia automobilă a Bucureştilor anului 2000, în 30 de exemplare - ar reprezenta sacrificiul suprem oferit automobilului particular. Această soluţie s-a dovedit dăunătoare, inutilă, o adevărată rană în corpul urban, costisitoare şi urâtă. În oraşele occidentale, care de 50 de ani urmăresc asemnea scopuri, congestia traficului rezultat din pricina fluenţei devine în orele de vârf aproape totală ; din această cauză, transportul în comun stradal are azi, ca şi acum o sută de ani, o viteză medie de 8 km/h. Prevederile proiectanţilor noştri nu oferă altă perspectivă! Pietonului şi celor care folosesc în masă mijloacele de transport în comun li se pregăteşte o soartă asemănătoare!

Unde, în zona centrală, ar putea bucureşteanul să se plimbe, ce spaţii pietonale animate şi demne îi oferă planul de sistematizare? Calea Victoriei? Va deveni o arteră cu dublu sens, pe întregul parcurs, reducând şi mai mult decât azi spaţiul de plimbare! Piaţa Unirii se conturează în imaginile prezentate ca nod major de circulaţie fluentă ; pe aici, azi curge un flux neîncetat de camioane şi tractoare, ce va fi mâine? Face oare parte Piaţa Unirii din aşa-numitul miez central, rezervat pasămite cetăţenilor? Din proiectele prezentate nu se degajă asemenea intenţii.

Desigur, problema traficului este dificilă ; pentru rezolvarea sa ar trebui căutate mijloace multiple şi complexe ; dar ele să fie cu adevărat înnoitoare şi, mai ales, să nu facă abstracţie de datele şi constrângerile ce nu convin. Relaţiile între spaţiul stradal şi caracterul marelui trafic sunt contradictorii şi nu înţelegem, de pildă, motivul pentru care dezvoltările urbane viitoare se propun de-a lungul arterelor principale de penetraţie, cu trafic intens. Iar în ceea ce priveşte pietonul, menţionăm în treacăt că în zona centrală a oraşului Tg. Mureş există trotuare mult mai late decât în Piaţa Bălcescu cea nouă sau pe Calea Victoriei cea veche!

În principiu, socotesc că ar trebui iniţiate studii suplimentare pentru patrulaterul central al Bucureştilor ; este prea mare şi nu i s-a atribuit vreun caracter deosebit, aşa cum se declară ; aşa cum ar fi bine să fie ; într-adevăr al cetăţeanului, al transportului în comun.

Să reanalizăm investiţiile propuse menite să asigure fluenţa automobilului particular, ceea ce nu înseamnă însă să mai tolerăm marele număr de intersecţii pe Bd. Bălcescu (din Piaţa Romană, până în Piaţa Unirii sunt 9!). Să ne orientăm cu precădere spre dezvoltarea transportului în comun, să amenajăm parcaje pentru automobile la limita miezului central ; să creăm bucureşteanului, în Piaţa Unirii - nucleu urban de tradiţie veche - spaţii demne şi atrăgătoare, unde să nu fie strivit, sufocat sau asurzit de mijloacele mecanice de transport, care n-ar trebui să existe acolo. Să lăsăm Calea Victoriei pietonului, să fie dezvoltat - cum se propune pentru str. Lipscani - un centru complex de viaţă civică, frumos şi ferit de trafic.

Mai sunt multe, prea multe de spus cu privire la Bucureştii anilor 2000 în viziunea ce ni s-a înfăţişat, viziune de o clipă, din păcate încă schematică, lipsită de idei înnoitoare. Nu trebuie întrerupt dialogul ; să continuăm pe toate căile confruntările de opinii cu privire la problemele oraşului nostru. Doar aşa vom izbuti să ne ridicăm la nivelul cerut în procesul de adaptare, care se face cu sau fără voia noastră, însă care ar putea fi stăpânit şi acomodat, prin eforturi comune, la realităţile Bucureştilor în devenire, pe linia umanismului creator promovat astăzi, la noi, pe toate planurile.

Conf. arh. L.T. Staadecker
[Scânteia, 8 ianuarie 1971]

Urbanizări optzeciste

2011-01-20T19:34:00.014+02:00

Către mijlocul anilor 1980 Bucureştii sunt redesenaţi cu o viteză uluitoare. Reţelele edilitare sunt rearanjate pentru a putea susţine un organism din ce în ce mai artificial. Urbaniştii imaginează un sistem de terapie intensivă pentru circulaţia rutieră destinată în principal transportului în comun, dar şi vehiculelor pentru transportul mărfii sau pentru aprovizionarea din ce în ce mai sărăcăcioasă.

Reţeaua stradală majoră a Bucureştilor este fixată într-o paradigmă radial-inelară cu patru artere inelare, patru artere diametrale şi patru secante la zona centrală. Iată aceste artere optzeciste:

Arterele inelare:

1. Artera inelară de delimitare a zonei centru, cu un diametru de cca. 4 km şi o lungime de 15,7 km, include centrul principal al oraşului, destinat circulaţiei pietonale, transportului în comun şi restricţionat celorlalte tipuri de transport.

2. Artera inelară centrală principală, de delimitare a zonei centrale, cu un diametru de 7 km şi o lungime de 22 km.

3. Artera inelară mediană, de legătură între marile zone industriale şi noile ansambluri de locuinţe, în lungime de 48 km. Trăim o epocă de noi împliniri, concretizate în rezultate etichetate cu epitete augmentative: totul este mare, nimic nu mai are o proporţie umană.

4. Inelul de centură, care delimitează zona periferică, are un diametru de cca. 22km şi o lungime de 72 km, traseul desfăşurându-se în general paralel cu calea ferată de centură.

Arterele diametrale:

1. Diametrala N-S, în lungime de 22 km: Şos. Bucureşti-Ploieşti, Kiseleff, Magheru, Bălcescu, Dimitrie Cantemir, Şerban Vodă, Giurgiului.

2. Diametrala E-V, în lungime de 23 km: Bd. Păcii, Armata Poporului, Cotroceni, Gh. Gheorghiu-Dej, Republicii, Iancului, Pantelimon, Vergului, Biruinţei.

3. Diametrala NV-SE, în lungime de 23,6 km, urmăreşte traseul Splaiului Dâmboviţei.

4. Diametrala SV-NE, în lungime de 20,2 km: Şos. Alexandriei, Rahovei, Coşbuc, Călăraşilor-Muncii, Industriilor.

Secantele la zona centrală:

1. Secanta E-SV, în lungime de 18,3 km: Şos. Sălaj-Dr. Istrate, Mărăşeşti, Dudeşti, Şulea.

2. Secanta NV-E, în lungime de 9 km: Drumul Taberei, Eroilor, Ştirbei Vodă, C.A. Rosetti, Popa Petre.

3. Secanta NV-SV, în lungime de 15,9 km: B-dul 1 Mai, Buzeşti, Pârvan, Haşdeu, Izvor, 13 Septembrie, Ghencea. Proiectul faraonic nu înghite încă decât Colina Arsenalului.

4. Secanta NE-SE, în lungime de 12,7 km: Colentina, Moşilor, Mântuleasa, Văcăreşti.

Secantele ar contribui la evitarea congestionării circulaţiei în zona centrală - caracteristică a sistemului stradal radial-inelar - şi ar transforma sistemul arterial existent într-unul cvasirectangular.

***

Cu aproape un deceniu mai devreme, la începutul anilor 1970, o viziune arterială a Bucureştilor este ilustrată puţin diferit, ocazie cu care urbaniştii visează la un viitor mijloc de transport în comun de mare viteză. Sistemul arterial se bazează pe un patrulater central, trei rocade urbane - principală colectoare, intermediară şi exterioară - şi o rocadă de centură.

Aşa cum este determinat din studiile de itinerar realizate cu cetăţenii Bucureştilor, sistemul de transport în comun de mare viteză nu are nici o legătură cu diametrala Splaiului Dâmboviţei. Una dintre magistralele transportului de mare viteză coincide în mod natural cu rocada principală colectoare. Trei dintre celelalte magistrale mimează traseul unor diametrale cardinale, în timp ce ultima magistrală coincide cu traseul uneia dintre viitoarele secante.

Dar anii 1970 nu pot să prevestească începutul dezmembrării Bucureştilor sau destinul alienant al locuitorilor acestei mari comune urbane. Aşa cum o spune prietenul Popescu, anii 1980 i-au învăţat pe toţi să se descurce, indiferent de consecinţele pe termen lung.

Marele Maestru al Scenei, Toma Caragiu, ne-o spune cu o maximă conciziune: "Ăştia suntem, ăştia defilăm!"

[Arhitectura, 1980, 1971]

Ieşirea călătorilor din Gara de Nord

2011-01-16T10:51:00.014+02:00

Odată cu dărâmarea atelierelor Gării de Nord în 1932, din iniţiativa Direcției C.F.R., dar şi spre satisfacţia Administraţiei Municipale, a devenit liber un teren de circa 5 hectare, care putea fi utilizat pentru o mare piață în fața Gării de Nord, precum și pentru plantații publice, de care orașul simte deja atâta nevoie.

Proprietara acestui teren, Direcția Generală a Căilor Ferate, intenționa să rezerve numai porțiunea necesară unei piețe de circulație, iar restul de teren să fie utilizat pentru construcții. Primăria însă, având în vedere atât necesitatea spațiilor verzi în oraș, cât și avantajele estetice ale unui mare spațiu liber în fața Gării de Nord, a intervenit spre a se modifica proiectul ca să fie păstrat un vast scuar, și s-a ajuns astfel, după multe tratative la un proiect nou.

Clădirea Gării de Nord se sporește și se construiește astfel, ca intrarea în gară a călătorilor care pleacă cu trenul să se facă prin vechea piață a gării, unde se află și acum intrarea; iar ieșirea călătorilor sosiți cu trenul, se va face prin aripa ce se construiește acum spre noua piață, de pe fostul teren al atelierelor. În faţa acestei ieșiri se rezervă atât spaţiul necesar pentru îmbarcarea în automobile a călătorilor sosiți şi pentru staţionarea vehiculelor care aşteaptă pasageri, cât şi spaţiul necesar circulaţiei de trecere între Calea Griviţei şi b-dul Dinicu Golescu.

Din terenul Căilor Ferate s-a destinat o porţiune de 100x140 metri pentru scuar, iar spre partea opusă clădirii gării, s-a rezervat o porţiune pentru o construcţie mare şi înaltă a Căilor Ferate (de preferat Palatul Administrativ al Căilor Ferate), ce se va executa în viitor.

Amenajarea pieţei a fost îndelung discutată într-o comisie mixtă compusă din delegaţii Căilor Ferate şi ai Primăriei, iar proiectul întocmit şi supus şi avizului Consiliului Tehnic Superior este un compromis între interesele parţial divergente ale acestor instituţii.

După proiectul admis, arterele mari care leagă Gara de Nord cu oraşul sunt:

a) Calea Griviţei, în partea de nord-vest de calea ferată, face legătura cu tot cartierul Griviţa şi cu comuna Bucureştii-Noi. dacă în viitor se va lărgi calea Griviţei şi pe porţiunea dintre gară şi centrul oraşului, ar deveni şi aceasta o arteră suficientă; însă nu vedem altă posibilitate de lărgire aici, decât aplicând servituţi de retragere la clădirile ce se vor construi cu timpul, metodă care, se ştie, realizează lărgirile într-un timp extrem de lung. Nu ne gândim la lărgirea căii Griviţa prin metoda exproprierilor rapide, pentru că ar fi foarte costisitoare şi deci irealizabilă, şi credem noi, inutilă faţă de existenţa altor artere vecine.

b) Bulevardul Nou, care porneşte din calea Griviţei în dreptul Gării de Nord, şi merge până în b-dul Basarab la intersecţia cu str. Dr. Felix. Acest bulevard de 30 m lărgime, deschis deja până în b-dul Cuza, va face legătura Gării de Nord cu tot nordul oraşului prin şoselele Bonaparte şi Ştefan cel Mare, suficient de largi (minimum 30 m.).

c) Bulevardul de 35 m. din noul proiect adoptat, care merge din noua piaţă a Gării de Nord până în piaţa Dr. Botescu (Matache Măcelaru), care va fi sporită prin desfiinţarea halelor de aici. Mai departe, cu partea centrală a oraşului, legătura se face prin străzile Buzeşti, Popa Tatu şi Berzei, care merg divergent, dispersând circulaţia. Aceste străzi au deja planuri de lărgire şi în unele puncte sunt deja lărgite.

d) Bulevardul Dinicu Golescu, până în strada Berzei şi de aici mai departe spre centru. Tot prin b-dul Dinicu Golescu s-ar face legătura gării cu tot sudul oraşului prin artere existente.

e) În acelaşi timp, b-dul Dinicu Golescu cu ramura lui care merge spre nord-est de la gară, până în şoseaua Basarab, va face legătura cu nord-vestul aglomeraţiei bucureştene, prin şoselele Giuleşti şi Crângaşi. Lucrări de exproprieri pentru străpungeri sunt începute în câteva puncte.

Legătura cartierului Cotroceni cu gara s-ar face tot prin b-dul Dinicu Golescu, prin str. G-ral Anghelescu (fostă Francmasoni) şi str. Witing, ambele susceptibile de lărgire, până în calea Plevnei, care e suficient de largă.

f) Până la deschiderea B-dului Nou, de la litera b de mai sus, o mare parte din circulaţia spre Gara de Nord se va face prin str. Polizu, pe unde circulă tramvaiele actualmente. Din acest motiv s-a prevăzut în proiect o prelungire a străzii Polizu (care iarăşi poate fi lărgită uşor), din calea Griviţei până în noua piaţă a gării.

Această stradă mai este necesară şi pentru a da posibilitatea tramvaielor, care vin astăzi prin str. Polizu la gară, să facă întoarcere prin această prelungire, după ce a deservit plecarea şi sosirea Gării de Nord, fără a mai face o buclă de întoarcere, care încurcă circulaţia în piaţa de plecare a Gării de Nord.

Lărgimea prelungirii proiectate a străzii Polizu ar fi putut fi mai mică de 25 m. cât este în proiect, însă, având în vedere că aici vor trebui construite clădiri înalte, din cauza apropierii gării, s-a găsit mai raţional a prevede o lărgime care să permită astfel de construcţiuni în bune condiţiuni igienice.

Tot pentru aceste motive, s-a prevăzut lărgimi mari la toate străzile ce se deschid pe terenul fostelor ateliere ale gării de Nord, spre a lega noua piaţă cu arterele sus arătate, deşi debitul circulaţiei nu cere astfel de lărgimi. Nevoile circulaţiei nu sunt singurul criteriu la determinarea lărgimii necesare unei străzi, şi astăzi sunt precedee ştiinţifice care scot determinarea nevoilor circulaţiei din domeniul subiectivităţii.

Fiindcă amenajarea pieţei de la ieşirea Gării de Nord constituia o lucrare de interes comun celor două administraţii, comisia mixtă sus numită, a căzut de acord şi asupra acestei amenajări, în felul următor:

Pentru înlesnirea circulaţiei pietonilor şi vehiculelor în piaţa nouă a Gării de Nord, s-a rezervat în faţa ieşirii din clădirea gării un spaţiu separat pentru staţionarea vehiculelor şi îmbarcarea călătorilor sosiţi cu trenul.

Trotuarul din faţa ieşirii din gară, va fi prelungit în jurul pieţei de staţionare, formând un U, astfel ca pietonii să poată ieşi din gară fără a traversa şirul automobilelor care încarcă pasageri. În dreapta şi în stânga ieşirii, pe b-dul Dinicu Golescu şi pe strada nou proiectată de-a lungul scuarului, sunt prevăzute staţii de tramvai, cu refugii şi cabine de aşteptare.

În schiţa alăturată se vede trasat punctat propunerea Primăriei din 1924 pentru aşezarea gării, iar cu traseu gros plin noua situaţie creată prin lucrările executate de Direcţia C.F.R.

[Urbanismul, 1933]

Palatul Oficiului Naţional de Turism

2011-01-08T18:50:00.006+02:00

În noul local propriu al Oficiului Naţional de Turism s-a deschis a treia expoziţie-concurs de fotografii, care prezintă în 160 tablouri cele mai pitoreşti colţuri ale ţării noastre.

Încă de la înfiinţarea sa, Oficiul Naţional de Turism a hotărât să prezinte în fiecare an câte două expoziţii de fotografii. Una, în care sunt cuprinse producţiunile de vară şi de toamnă la oraş sau la sat, în peisagii, chipuri şi costume. A doua, în primăvară, când înfăţişează publicului lucrările din timpul iernii.

Cele mai bune fotografii sunt premiate şi se alcătuiesc albume, ce sunt apoi difuzate în ţară şi străinătate.

În afară de faptul că se încurajează arta fotografică românească, prin aceste expoziţii se realizează o operă de propagandă extrem de importantă pentru drumeţia pe căile pitoreşti ale României. Toată poezia peisajelor româneşti este prezentă în fotografii şi reprezintă cea mai eficace propagandă pentru turism.

Expoziţia este adăpostită anul acesta în localul ei propriu din strada Wilson, în spatele Ministerului de Interne.

Este o clădire de o factură arhitecturală cu totul originală, inspirată fiind din canoanele cele mai stricte ale artei moderne, ca şi din graţia vechilor cerdacuri de mânăstiri olteneşti. Este o îmbinare foarte armonioasă de linii, de proporţii cohete, care fac din noua clădire a Oficiului Naţional de Turism unul din monumentele cele mai frumoase ale Capitalei noastre moderne. În special seara, când faţada este puternic luminată de reflectoare electrice, pare că ar fi unul din acele palate, care fac farmecul Veneţiei.

Sala de expoziţii de la parterul noului palat prezintă un cadru foarte potrivit pentru expunerea fotografiilor, care sunt aici puse în lumina cea mai favorabilă.

Trebuie însemnat că, trecând sub o nouă conducere, după frumoasele realizări ale primilor conducători, Oficiul Naţional de Turism va păşi pe calea unor noi realizări.

Astfel, precum întregul ritm al vieţii noastre începe să se schimbe, şi activitatea Oficiului Naţional de Turism se va întinde spre domenii noi, de puternică propagandă românească.

D. ministru Al. Hodoş, care conduce destinele presei, radioului, cinematografului şi turismului, adică a principalelor arme de propagandă, este "omul potrivit în locul potrivit", cum spune vechiul dicton englez. Un încercat gazetar, un mare organizator şi un naţionalist convins, acestea sunt principalele calităţi ale ministrului propagandei.

La Oficiul Naţional de Turism a fost numit de asemenea un nou preşedinte, în persoana d-lui avocat Vintilă Paraschivescu, care urmează să aplice marele program de lucrări al acestei instituţii.

Statele d-sale de serviciu îl desemnează ca persoana cea mai nimerită pentru a transforma Oficiul Naţional de Turism într-o puternică uzină de propagandă românească.

[Ilustraţiunea Română, 1938]

Palatul Oficiului Naţional de Turism a fost desenat de Octav Doicescu

Nu uitaţi!

2010-12-28T23:06:00.005+02:00

La mulţi ani cititorilor, comentatorilor, prietenilor şi camarazilor de blogăreală! Să ne vedem sănătoşi, voioşi şi cu spor maxim la scris în anul 2011!

Urbabistica Bucureştilor

2010-12-21T10:19:00.005+02:00

URBABÍSTIC, -Ă, urbabistici, -ce, s. f., adj.

1. S. f. Ştiinţă al cărei obiect îl constituie sistematizarea aşezărilor omeneşti existente şi proiectarea de aşezări noi; urbabism.

2. Adj. Care ţine de urbabistică (1), privitor la urbabistică; edilitar. – Urbab + suf. -istic sau urbabist + suf. -ic.

URBABIZE verb (UK usually urbabise) /ˈɜː.bəb.aiz/ - to build houses, offices, etc. in an area of countryside so that it becomes a town; urbabized - adjective, UK usually urbabised /ˈɜː.bəb.aizd/

Noul Nash Single Six la București!

2010-12-16T20:55:00.016+02:00

[fotografii din Universul, 1930 şi de aici]

Hala de peşte

2010-12-10T18:40:00.013+02:00

Cetăţeanul obişnuit, care nu-şi face promenada la ore fixe între Capşa şi Corso, avea o dorinţă. Cam veche şi care-l mistuia de ani de zile: mutarea halelor. Prea erau în inima Bucureştilor şi prea se găseau într-un hal de murdărie...

Vara mai ales, cu toată străduinţa primăriei, situaţia era imposibilă. Hala de peşte infecta străzi întregi. Pietonii ocoleau de la distanţă locul. Apoi lipsa de spaţiu pentru negustorii de zarzavat şi cei de fructe provoca în permanenţă încăierări între cele două tabere, iar înghesuiala de la cumpărăturile de dimineaţă asigura pungaşilor de buzunare o activitate rodnică.

Erau, vedeţi deci, destule motive care reclamau mutarea halei într-un loc mai potrivit faţă de necesităţile populaţiei, de cele urbanistice şi de sănătatea publică.

Egoiste interese politice creaseră însă celor din hală un regim privilegiat. Le era indiferentă indignarea obştească după cum bravau şi dispoziţiile pe care primarul se încumeta să le ia contra lor. D. Donescu despre care nu se poate spune că nu-i om de înţeles, i-a amânat o dată, de două ori... Când a văzut însă cu cine are de-a face, a treia oară, i-a evacuat cu forţa. Odată cu negustorii de peşte au plecat spre noua hală şi fructarii cu zarzavagiii.

Până în primăvară când expiră ultimul termen de mutare acordat măcelarilor, lucrările de modernizare plănuite de edili nu pot fi împlinite. Din această cauză, dealul spre patriarhie sau circulaţia tumultoasă de pe Dâmboviţa acoperită nu oferă un aspect estetic şi nici o perspectivă armonioasă. Mai încolo când se va încălzi timpul se vor ridica resturile din lemnăria gheretelor, completându-se toaleta locului. De bună seamă că se va dărâma şi scheletul fostei hale de peşte din care mai exală mirosurile atât de puţin atractive şi unde şobolanii continuă să se adăpostească.

Fosta hală de peşte arată ca pârjolită de foc. Având pereţii luaţi cu totul, s-au depozitat în ea vântul şi ploaia. Scheletul clădirii vrea parcă să protesteze prin semeţia lui contra nenorocirii suferite. Aşa cum este, trădează o arhitectură de meşteşug subţire. A fost oare destinată de la început această construcţie să fie un loc de desfacere a peştelui sau s-a plănuit din ea un spital sau teatru?

Dacă nu o dărâmau, putea să mai dăinuiască, atât de solid pare clădită. Acum scheletul ei serveşte de reazem ţigănuşilor văcsuitori şi chivuţelor guralive. Şi asta după cum am spus până în primăvară. Apoi de existenţa halei de peşte vor vorbi numai documentele primăriei.

De altfel lumea a şi început s-o uite. Deprinzându-se să facă târguielile în noua hală din Obor, populaţia şi-a întocmit un itinerar care omite vechea piaţă. Este şi explicabil, când în Obor se găseşte de toate şi mai ieftin din cauza vecinătăţii cu sursele de aprovizionare.

La Obor era întotdeauna animaţie. Mutarea halei de peşte şi a pieţelor de fructe şi zarzavat a mărit animaţia cu un procent destul de ridicat.

A crescut de asta şi deverul afacerilor negustorilor de pe aici. Drumul spre hale este marcat cu vestigii din epoca târgului moşilor. Mai stau de pildă, reclamele diferitelor bazaruri şi a prăvăliilor cu specialitatea în turtă dulce.

Hala pentru desfacerea peştelui are două compartimente. În clădire se face vânzarea en-detail, iar pe un loc viran din apropiere se găsesc descărcate lăzile, pentru revânzători. Este desigur o măsură de bună prevedere, sanitară, de a nu se centraliza într-un singur loc toată vânzarea.

Hala rezervată vânzării en-detail este spaţioasă, asfaltată, are ferestre mari şi e înzestrată după toate regulile de igienă. Acum după ce le-a mai trecut năduful, negustorii o găsesc chiar mai bună decât aceea veche.

De clienţi nici vorbă că-s mulţumiţi. După cum sunt bucuroşi şi de noile pieţe de zarzavat şi fructe. Gheretele unde se vând legumele şi produsele pomicole au o înfăţişare tip. Sunt construite uniform, înşiruite în trei sau patru rânduri mi se pare, una după alta.

Vadul aici e în proces de formaţie. Până se va obişnui complet lumea, edilii vor ca hala să fie terminată. În acest scop, primăria a deplasat numeroase echipe de "zilaşi", care sub supravegherea unui inginer lucrează la introducerea apei. De asemenea, uzina electrică a delegat pe dl. inginer Isaia, cu lucrările pentru întinderea reţelei electrice prin toate ungherile cuprinse în întinderea halei.

Este o activitatea vie care atrage o mulţime de cetăţeni. Ei urmpresc cu pasiune toată truda asta pentru urbanizarea oborului care adăposteşte hala, hala Capitalei.

[Universul, 1935]

Capitala construcţiilor rapide

2010-12-01T21:00:00.006+02:00

E un sentiment pe care îl încercăm cu toţii în ultimul timp: lipseşti din Bucureşti o lună şi la întoarecere abia îţi recunoşti cartierul. S-a înroşit cu clădiri moderne - are alt aer, alt caracter, poartă alt veşmânt.

Da? Pleacă parcă peste noapte Bucureştii cei vechi, cu căsuţele lui umile, cu denivelările, cu tot convoiul de triste amintiri - şi vine în locul lui un oraş nou, modern, unitar, oraşul socialist pe care l-am visat şi pe care îl construim. Iată-ne într-un univers arhitectonic al liniei simple, concise, clare, al unei policromii agreabile - un univers pe care-l recunoaştem ca al nostru, pentru că ţâşneşte din cerinţele vieţii noastre contemporane, pentru că ne corespunde...

Transformările acestea rapide trezesc în fiecare dintre noi un istoric : Cum era pe aici acum o lună? şi un critic de artă amator : Cum e mai bine, cum e mai frumos? Aşa sau aşa? Exigenţele noatre cresc. Valul noilor construcţii ne-a învăţat să comparăm, să judecăm. Ceea ce înainte trecea neobservat, acum ne opreşte...

Vă reamintiţi desigur voi, foşti chiriaşi ai cârciumarilor, stămbarilor, precupeţilor, văduvelor de colonei şi ai societăţilor anonime cu capitalul deplin vărsat din micul şi blestematul mic Paris! Povestiţi asta tinerilor sau celor care nici n-au observat cum şi cât de repede dispar mahalalele în anii regimului nostru popular. Explicaţi-le că prin locurile unde trec astăzi largile bulevarde asfaltate, cu plantaţii de copaci şi stâlpii luminii electrice, şerpuia un drum hârtopit de ţară, în care bălţile, lăcanele şi ţânţarii purtători de boli îşi aveau nederanjat sălaş. Socotiţi-le cu miile, bordeiele şi coştolibele igrasioase, insalubre, dărâmate pentru ca în locul lor să se ridice azi blocurile moderne în care soarele să pătrundă prin ochii largi ai ferestrelor. Şi comentaţi adevărul transformării şi ridicării nivelului de trai al truditorilor din fostul Paris bis, transformare strălucit evidentă chiar şi numai prin electrificarea, canalizarea şi pavarea cartierelor care altădată erau mahalalele fetide, uitate de dumnezeu şi de edili.

Bloc nou, modern... Ferestre mari, luminoase... Calorifer... Baie cu apă caldă în permanenţă... Ascensor...
Musafir ocazional : rudele şi prietenii.
Musafir permanent : soarele, bunăstarea şi fericirea.

Micul Paris din Belgia Orientului, capitala ţării lui Hübsch, cum avea obiceiul burghezia să spună, a devenit capitala unei ţări socialiste - un oraş şantier, un oraş al grădinilor, aşa cum l-au numit numeroşi străini care l-au vizitat.

[Flacăra, 1961]

Instalaţiile unui ziar modern

2010-11-18T21:01:00.024+02:00

Miile de cititori, care aşteaptă nerăbdători revărsarea amurgului, pentru a savura din nou paginile Ordinei, sunt mărturia vie a succesului mereu crescând al ziarului nostru.

Cotidian modern de cea mai occidentală ţinută, Ordinea a devenit cel mai important şi răspândit ziar de seară, provocând o adevărată revoluţie în presa românească. Orice ochi atent şi nepărtinitor poate observa uşor că Ordinea a început să facă şcoală.

Prin frumoasele ei fotografii, care plasticizează banale fapte diverse, ce ascund adesea tragedii nebănuite sau evenimente cu răsunet mondial; prin titlurile ei sugestive ce rezumă cuprinsul articolelor, suscitând interesul cititorului, cât şi prin aranjamentul de ansamblu al paginilor, Ordinea a determinat, pe lângă admiraţia unanimă a celor mai exigenţi cititori, un pronunţat curent de emulaţie, mulţi confraţi nesfiindu-se să calce pe urmele ei.

Acest îmbucurător efect poate fi constatat zi de zi, în organe de presă, (care până acum nu prea duceau casă bună cu estetica şi arta fotografică) în care apar din ce în ce mai numeroase clişee şi titluri, ce aspiră la o cât de fugară comparaţie cu ziarul nostru, la o cât de infimă părticică din marea simpatie de care Ordinea se bucură în rândurile cititorilor, al căror plebiscit o proclamă în fiece zi cel mai estetic, mai bine informat şi mai răspândit cotidian de seară. Tirajul - fantastic pentru dâmboviţenele noastre meleaguri - atins de Ordinea a fost oficial confirmat de certificatele publicate de noi la timp.

Pentru a satisface pe deplin curiozitatea cititorilor noştri, care n-au avut, poate, toţi prilejul să ştie câtă muncă încordată, câtă energie şi câte sacrificii se ascund între pereţii unei redacţii de ziar, dăm aici fotografiile unei părţi din încăperile în care se scrie şi se gospodăreşte Ordinea.

În primul rând, cabinetul d-lui Virgil Kerciu, energicul şi entuziastul nostru director, care, cu concursul neprecupeţit al d-lui Gh. Kerciu, un excelent gospodar, a reuşit să facă din Ordinea un ziar model.

Vine la rând sala reporterilor şi tinerilor redactori, poreclită Prisaca, fiindcă toţi băieţii de la Ordinea sunt harnice albine, ce cară zilnic în fagurii zaţului rodul trudei lor entuziaste.

Iaţă şi sala administraţiei, unde tronează ca un Jupiter Tonans, neobositul drumeţ şi visternic d. colonel Margaritopol, administratorul general al gazetei.

Priviţi acum anticamera d-lui Virgil Kerciu şi sala de aşteptare, pline totdeauna de oaspeţi, care cer informaţii, îşi spun păsul sau cer publicarea unui rând (de obicei de cel puţin trei pagini...) pentru repararea unei nedreptăţi.

Lipsesc din panoplie: Camera Sportului unde se intră numai pe risc personal (fiind reşedinţa d-lui Virgil Economu) şi atelierul fotografic, fiindcă d-nii Ionescu şi Dode sunt foarte rar acasă, sau, dacă sunt, developează şi fiindcă... totdeauna cizmarul poartă ghete rupte.

[Ordinea, 1935]

Soclul din granit roşu lustruit

2010-11-12T19:47:00.013+02:00

Cu prilejul aniversării a 90 de ani de la naşterea marelui geniu al revoluţiei socialiste Vladimir Ilici Lenin a fost dezvelit în capitală un important monument închinat memoriei lui.

Această nouă realizare monumentală, operă a sculptorului Boris Caragea şi a arhitectului Horia Maicu (secondat de arh. I. Nămescu pentru studiul de sistematizare şi de arh. N. Cucu pentru proiectul soclului), constituie un eveniment plastic de mare importanţă şi adâncă semnificaţie politică şi artistică.

Monumentul a fost amplasat în axa combinatului, cu perspectiva către şoseaua Kiseleff şi suficient de îndepărtat de clădirea Casei Scânteii (la cca. 225 m), spre a nu deveni o anexă a acesteia. Apropiind monumentul mai mult de piaţă, i se asigură astfel condiţii mai bune de acces şi contemplare, se dă posibilitatea folosirii spaţiului pieţei cu prilejul festivităţilor ocazionale şi se obţine participarea sa activă la noul cadru urbanistic al pieţei. În acelaşi timp s-a evitat judicios aşezarea monumentului în mijlocul pieţei, ceea ce ar fi creat multe neajunsuri de circulaţie şi perspective din unghiuri dezavantajoase, în special din spate.

În perspectiva de la distanţă dinspre şoseaua Kiseleff, silueta monumentului se percepe frumos profilată pe fundalul arhitectural al Casei Scânteii, cu care se armonizează şi se completează în avantajul amândurora.

Piaţa din faţa monumentului va asigura separarea circulaţiei principale a vehiculelor pe un parcurs perimetral, lăsând în mijlocul său un saţiu central mai liniştit, delimitat printr-un inel de verdeaţă şi conceput ca o mare platformă de pregătire în faţa monumentului, destinată să creeze o legătură frumoasă între acesta şi piaţă şi un loc de contemplare liniştită pentru privitori.

Pardoseala pieţei va fi tratată decorativ astfel încât să exprime clar menirea tuturor compartimentelor sale. În jurul suprafeţei centrale - prevăzută a fi o peluză verde - se propune un pavaj decorativ inelar executat din calupuri de granit de Malnaş cu ancadramente de andezit negru de Baia Mare lustruit şi câmpuri din piatră de Bampotoc, care vor stabili astfel o legătură şi o unitate de tratare decorativă cu platforma monumentului.

De asemenea, plantaţii noi vor completa ansamblul pieţei, subordonându-se monumentului printr-o tratare cu elemente verzi joase la centru şi închegând un front înverzit vertical şi perimetral, care va delimita spaţiul incintei pieţei.

Statuia turnată în bronz, înaltă de 6,46 m, îl reprezintă pe Lenin în picioare într-o atitudine caracteristică: fără a face apel la gesturi puternice, sculptorul a reuşit să redea o expresie impunătoare printr-o mişcare calmă şi reţinută lipsită de orice emfază. Mişcarea statuii, a cărei dominantă este verticală, se armonizează şi este astfel într-un echilibru avantajos cu fundalul oferit de liniile monumentale ale verticalelor Casei Scânteii.

Soclul, înalt de 5,25 m, întregeşte armonios echilibrul liniştit al monumentului, punând în valoare cu discreţie şi tact calităţile plastice ale statuii. Aşezat pe o platformă pardosită cu piatră de Bampotoc şi cu ancadramente de andezit de Baia Mare, soclul va fi înconjurat pe trei părţi de un chenar verde înflorit, care va face o trecere potrivită către spaţiul verde înconjurător.

Terminarea în viitor a tuturor lucrărilor de pardosire şi înverzire a pieţei Scânteii şi a întregului spaţiu înconjurător va contura şi mai bine intenţiile urbanistice şi arhitecturale de ansamblu.

[text şi fotografii preluate din revista Arhitectura, 1960]

Monumentul Kilometrul Zero

2010-11-04T20:43:00.009+02:00

În jurul şantierului îngrădit din grădina bisericii Sfântului Gheorghe se opresc zilnic zeci de trecători, care privind peste scândurile gardului, se întreabă: Oare ce se face aici?

În realitate, interesantul monument în curs de executare, ce va înfrumuseţa vasta piaţă ce se deschide aici prin prelungirea bulevardului Brătianu, nu e ridicat nici în cinstea vreunui erou, nici pentru glorificarea cine ştie cărui bărbat de stat, ci va fi ceva de utilitate publică.

Din iniţiativa d-lui arhitect Horia Creangă, directorul lucrărilor noi ale municipiului, se ridică aici semnul monumental al Kilometrului 0. Ce este Kilometrul 0?

De multă vreme s-a simţit nevoia unei unificări a kilometrajului în ţara noastră, unde indicaţiile kilometrice erau făcute mai mult sau mai puţin fantezist, întrucât nu exista nici un punct unic de plecare.

Deoarece piaţa Sf. Gheorghe este socotită drept centrul geografic al Bucureştilor, s-a ales acest punct pentru kilometrul 0, de la care pleacă kilometrajele spre toate punctele ţării. Distanţele între localităţi încep să fie măsurate de la acest punct ideal, aşa că se stabileşte o măsură unică pentru toată ţara. Tot astfel, de aici pornesc în lung fire invizibile - ca o imensă şi nevăzută pânză de păianjen - liniile kilometrice spre capitalele şi principalele oraşe ale altor ţări.

Este un punct stabil pe glob, tot aşa cum englezii au decis ca meridianul care trece prin Greenwich să fie meridianul nr. 1. La noi, în piaţa Sf. Gheorghe, avem kilometrul 0 al ţării noastre şi desigur că acest punct merita un monument cât mai frumos.

Pentru moment lucrările sunt oprite, deoarece nu s-a luat o nouă decizie asupra statuii ce trebuie să fie instalată aici. În primul moment s-a proiectat aici ridicarea unei statui a Sfântului Gheorghe. Talentatul sculptor Baraschi, căruia i s-a încredinţat lucrarea, a compus un minunat Sfânt Gheorghe ucigând balaurul. De o înaltă concepţie artistică, această statuie face cinste sculpturii româneşti.

Din motive de ordin tehnic statuia Sfântului Gheorghe a fost aşezată în parcul Regele Carol al II-lea de la Şosea, rămânând ca la kilometrul 0 să se pună altă statuie.

Concepţia acestei lucrări, datorată tot sculptorului Baraschi, este din cele mai interesante. Să o descriem aşa cum se află în faza actuală, deoarece statuia ce se va aşeza ulterior nu poate strica nimic din economia acestei opere de artă.

În mijlocul unui vast cerc de piatră albă este aşezată o bilă neagră de proporţii impunătoare. Lucrată din marmură neagră, această sferă cu un diametru de circa 3 metri, reprezintă locul kilometrului 0. Sfera de marmură este aşezată pe o stea cu zece colţuri, tot de marmură neagră. Între colţurile stelei se află un frumos mozaic reprezentând stemele celor zece provincii ale ţării. În interiorul cercului de piatră albă, care înconjoară monumentul, se află scrise numele principalelor oraşe ale ţării, cu distanţa exactă în kilometri, pornind de aici de la kilometrul 0. Numele oraşelor sunt scrise în dreptul provinciei din care fac parte, în raza de deschidere a celor două colţuri de stea, ce cuprind mozaicul cu stema şi numele regiunii.

Oltenia, Muntenia, Moldova, Basarabia, Dobrogea, Bucovina, Transilvania, Maramureşul, Banatul şi Crişana îşi au toate principalele oraşe înscrise pe bordura de piatră, cu indicaţia kilometrică exactă, pornind de la kilometrul 0 din Piaţa Sfântul Gheorghe.

Deasupra sferei de marmură urma să fie aşezată statuia Sfântului Gheorghe, opera sculptorului Baraschi, care a fost aşezată, după cum am spus, în parcul Regele Carol al II-lea. Acum, cei care se ocupă de acest monument, care va înfrumuseţa una din cele mai frumoase pieţe ale Capitalei, vor decide ce statuie ar trebui să fie aşezată pe acest loc simbolic.

Ne permitem a da în această privinţă o sugestie d-lui primar general şi consilierilor săi artistici. Credem că deasupra sferei de marmură neagră, care simbolizează inima ţării întregite,- inima geografică şi inima sentimentală - ar fi foarte potrivit să se ridice o statuie Reginei Maria, aceleia care a luptat atât de mult pentru unitatea acestei ţări.

Vedem, în vasta piaţă a Sfântului Gheorghe,- care ar trebui să poarte numele Reginei ce a plecat dintre noi - o statuie a Celei ce a suferit atât de mult pentru idealul nostru naţional, în costumul ei simplu de soră de caritate.

Să nu uităm că în momentele cele mai grele prin care a trecut neamul nostru, inima Reginei a bătut numai alături de inima poporului său şi toate piedicile I-au fost îndemn şi mai puternic în lupta pentru victoria finală. Ca un simbol de marmură, s-ar ridica aici nu numai ştiinţificul monument al kilometrului 0 care uneşte într-un singur punct cele mai depărtate oraşe ale ţării, ci însăşi unirea noastră: Regina.

O simplă sugestie, care ar aduna - credem - toate sufragiile bunilor români.

[Ilustraţiunea Română, 1938]

Statuia Regelui

2010-10-31T18:43:00.012+02:00

Lucrările pentru ridicarea statuii Regelui Carol I, ce va fi aşezată în piaţa Palatului Regal sunt pe terminate. Zilele acestea se va monta pe soclul de granit statuia, opera cunoscutului sculptor iugoslav, Mestrovici.

Statuia a fost adusă de la Belgrad acum câteva zile. Cu prilejul inaugurării, care va fi după cum am mai anunţat, la 9 mai. La inaugurarea statuii va participa şi sculptorul Mestrovici, care va sosi zilele acestea în Capitală.

La ora 11 se va oficia un serviciu religios. La ora 11,10 după dezvelirea statuii, dl. Armand Călinescu, Preşedintele consiliului de miniştri, va rosti cuvântarea omagială. La ora 11,20 va avea loc defilarea trupelor şi a organizaţiilor F.R.N. Invitaţii vor trebui să se afle în tribună cel mai tîrziu la ora 10,50.

Lumea care, după 9 Mai, va trece prin piaţa Palatului Regal, va admira cum se cuvine măreaţa statuie a Regelui Carol I, opera sculptorului sârb Mestrovici.

Privind masa uriaşă de bronz măiestrit modelat, care va forma un tot, - o bucată unică - montată pe soclul de marmură înalt de câţiva metri, cu greu se va bănui truda şi chipul în care statuia a fost aşezată la locul ei.

Totuşi, trecătorii pe care paşii, în ultimele două zile, i-au dus pe calea Victoriei, au avut prilejul să surprindă o parte din taina montajului monumentului. Acesta nu este făcut dintr-o singură bucată, ci din mai multe, care, chibzuit îmbinate, vor da totul unitar şi armonios de la sfârşit.

Mai întâi au fost aşezate la locul lor picioarele calului, apoi trupul acestuia fără cap, apoi capul. Numai după ce calul a fost complet montat, s-a aşezat deasupra-i bustul călăreţului.

Operaţiile s-au făcut de către numeroşi lucrători, sub privegherea câtorva specialişti şi în prezenţa unui impunător număr de gură-cască, gata oricând să dea la cerere tot soiul de amănunte tehnice. Căci românul se naşte nu numai strateg, expert în politică externă, ci şi competent în diferite alte domenii.

Între timp, bustul, care singur măsoară aproape doi metri, este ridicat către locul său, încet-încet, cu macaralele. Numeroase ciocane nituiesc îmbinările bronzului. tehnicienii se frământă nervoşi... Montajul trebuie să fie terminat până în două zile. În piaţa palatului s-au şi construit tribunele care vor adăposti invitaţii de seamă.

Întrucât defilarea trupelor prin faţa statuii se face contra sensului obişnuit al circulaţiei pe calea Victoriei, străzile laterale fiind ocupate de trupe, accesul automobilelor ce aduc pe membrii guvernului şi şefii misiunilor străine, pentru a lua loc pe estrada din faţa statuii, se face numai prin străzile Franklin şi Episcopiei prin calea Victoriei până în faţa statuii. Automobilele goale vor merge imediat la stânga pe str. Wilson, primind dispoziţii pentru parcare până la sfârşitul serbării.

Automobilele cu invitaţi la tribuna preşedinţiei consiliului vor veni prin str. C.A. Rosetti până în spatele tribunei, vor lăsa invitaţii şi apoi prin curtea restaurantului Cina vor ieşi în str. Franklin, unde vor primi dispoziţii de parcare.

Automobilele cu invitaţii la tribuna F.R.N. (de lângă fosta Bancă a Naţiunii) vor veni prin str. Wilson până în spatele tribunei, unde vor lăsa invitaţii şi vor merge goale pe str. Boteanu primind dispoziţii de parcare.

Într-o ţinută majestuoasă cu privirea drept înainte, cu pumnul drept înfipt în şold, călare pe un cal robust în marş triumfal, maestrul Mestrovici a izbutit să redea în chip magistral personalitatea impunătoare a Marelui Rege, în linii simple şi planuri largi, într-o armonie şi echilibru desăvârşit fără nici un atribut de prisos.

Statuia de bronz, cal şi călăreţ, cântăreşte 12.000 kg şi a fost adusă de la Zagreb în două vagoane. Cea mai grea piesă a avut 6.000 kg şi a fost transportată de la gară şi montată cu mare îngrijire. Montajul s-a făcut de tehnicieni şi meşteri români. Montarea statuii a durat cinci zile.

Soclul statuii s-a executat în granit roşu lustruit. S-au întrebuinţat 80 m.c. de granit în blocuri masive, a căror greutate varia între 1.500 şi 6.000 kg.

Monumentul a fost aşezat pe un radier de beton armat şi a trebuit să se adâncească săpătura până la teren sănătos deoarece s-a dat de urma unor pivniţe vechi.

Lucrarea s-a executat de ministerul cultelor şi artelor. D-nii miniştri N. Zigre şi I.M. Sadoveanu s-au interesat zilnic de mersul lucrării. Construirea soclului de granit şi montarea statuii de bronz s-a executat sub direcţia tehnică a arhitecţilor C. Ionescu şi N. Cucu din minister şi în execuţia antreprizei Clemente Santalena şi Industria pietrei arhitect Soare Sterian.

Pentru terminarea la timp a lucrării s-au întrebuinţat echipe de zi şi de noapte. Atât montarea statuii, cât şi construirea soclului constituie un record al tehnicii româneşti atât pentru timpul scurt în care a fost efectuate, cât şi pentru problemele tehnice rezolvate, lucrarea executându-se fără nici un accident uman sau de material.

[Universul, mai 1939]

Dezvelirea monumentului

2010-10-25T19:34:00.006+03:00

Suveranul păşeşte apoi spre statuie şi trăgând de cordonul simbolic ce susţine cele două falduri imense ale tricolorului ce acoperă monumentul, întregul văl împodobit cu culorile naţionale se desface în două, şi în timp ce cade spre lespedea roză a postamentului, apare chipul semeţ şi neînfricat al Regelui Carol I.

Statuia, de dimensiuni impunătoare, cuprinde în înfăţişarea ei, toată măreţia destinului românesc, care trecând prin lupte grele, a ajuns la izbânda de azi.

I.P.S. Mitropolit Bălan înaintează spre statuie şi o binecuvântează, stropind-o cu aghiazmă.

Momentul este mişcător, iar în timp ce muzica intonează din nou acordurile „Rugii”, Majestatea Sa Regele coboară de pe estradă şi depune la picioarele statuii Aceluia care întruchipează, în chipul dăltuit în bronz figura istorică a întemeietorului dinastiei româneşti, o splendidă jerbă de bujori roz.

[Universul, 10 mai 1939]

1942, Expoziţia Transnistriei

2010-10-13T21:08:00.026+03:00

Vineri 16 Octombrie, la orele 11 dimineaţa pe marele platou al pieţei Brătianu din Bucureşti s-a deschis - într-un cadru solemn - expoziţia Transnistriei, la care au participat d. vicepreşedinte al consiliului de miniştri prof. Mihai Antonescu, doamna Maria Mareşal Antonescu, membrii guvernului, ai corpului diplomatic, înalţii demnitari civili şi militari, membrii misiunii militare germane, reprezentanţii presei străine şi române şi un numeros grup de personalităţi din viaţa publică a ţării.

Expoziţia Transnistriei înfăţişează o dare de seamă a activităţii româneşti înfăptuită timp de un an de zile pe pământul transnistrian. E o sinceră şi sobră icoană a tot ceea ce a găsit distrus administraţia românească în Transnistria şi a refăcut; a stărilor sociale atât de nedrepte şi vătămătoare pentru fiinţa umană; a muncii de restabilire a ordinei, a comunicaţiilor şi a vieţii în general, într-o provincie devastată şi pustiită nu numai de război, dar şi de jaful şi distrugerile bolşevicilor, alungaţi de armatele biruitoare germane şi române.

D. profesor Mihai Antonescu, vicepreşedintele consiliului de miniştri a sosit la pavilionul expoziţiei Transnistriei la orele 11 dimineaţa şi-a fost întâmpinat la intrare de d. profesor Gheorghe Alexianu, guvernatorul Transnistriei care a prezentat pe funcţionarii superiori ai guvernământului.

În timp ce se făceau prezentările, corul învăţătorilor transnistrieni format din 400 de persoane a intonat „Pe-al nostru steag e scris unire”. În hall-ul expoziţiei - frumos pavoazat cu drapele române, germane şi italiene şi cu chipurile Majestăţii Sale Regelui Mihai, al Mareşalului Conducător Ion Antonescu, al Fuehrerului Adolf Hitler şi al Ducelui Mussolini - aşteptau membrii guvernului, ai corpului diplomatic şi reprezentanţii autorităţilor civile şi militare.

Apoi un sobor de preoţi a oficiat o slujbă religioasă. S-au ridicat rugăciuni la cer pentru sănătatea Majestăţii Sale Regelui, a Majestăţii Sale Reginei Mame, pentru Mareşalul Conducător şi Desrobitor de ţară şi pentru slava oştilor biruitoare române şi aliate.

După terminarea serviciului religios, d. prof. Gh. Alexianu guvernatorul Transnistriei, adresându-se d-lui vicepreşedinte al Consiliului şi înalţilor demnitari prezenţi, a rostit următoarea cuvântare.

[...]

D. prof. Mihai Antonescu, vicepreşedintele Consiliului de miniştri, a rostit apoi cuvântul de deschidere a expoziţiei:

Expoziţia aceasta este mărturia vie că războiul din răsărit nu este numai o faptă militară pentru prăbuşirea armatei care ameninţa Europa, ci este o faptă constructivă de civilizaţie pentru apărarea instituţiilor fundamentale ale Continentului şi ale Neamului nostru.

Azi, această Expoziţie mărturiseşte că alături de brava noastră Armată, care a ştiut să răspundă demn chemării de luptător pentru civilizaţia Europei, a lui Adolf Hitler, administraţia românească, conştientă de destinul nostru, a adus fapta ei ziditoare, mărturisind prin actele sale că Neamul Românesc ştie să ducă fapta muncii la înălţimea jertfei sângelui.

La deschiderea acestei expoziţii, mărturisesc:

Regelui nostru credinţă;
Mareşalului desrobirii, recunoştinţa noastră;
Armatei noastre brave, mândria de Români, iar
Guvernatorului Transnistriei, funcţionarilor şi tuturor acelora care au slujit datoria românească pe aceste pământuri mulţumirea Guvernului Ţării.

Expoziţia Transnistriei este deschisă.

D. prof. Mihai Antonescu, vicepreşedintele Consiliului de Miniştri, doamna Maria Mareşal Antonescu, precum şi membrii guvernului, ai corpului diplomatic şi înalţii demnitari au vizitat apoi expoziţia, unde d. prof. Gh. Alexianu, Guvernatorul Transnistriei a dat explicaţiuni.

Expoziţia conţine: sectorul agriculturii (cu secţiunea moto-mecanizată), sectorul industriei, precum şi un centru de desfacere a produselor din Transnistria.

Panoul decorativ din stânga pavilionului Expoziţiei Transnistriei, reprezentându-l pe Duca-Vodă, domnitor al Moldovei, Munteniei, dar şi hatman al Ucrainei (incluzând Transnistria) - cu reşedinţa la Nemirova. Duca-Vodă este invocat aici spre a sprijini efortul propagadandistic de sprijin pentru acţiunile Guvernământului românesc din Transnistria.

Panoul decorativ din dreapta pavilionului Expoziţiei Transnistriei, reprezentându-l pe Sf. Gheorghe, apărător al creştinismului, invocat aici ca ocrotitor al Armatei în asediul asupra Odesei din anul 1941. În Odesa a fost stabilită reşedinţa Guvernământului Transnistriei.

[Fotografiile cu pavilionul Expoziţiei sunt realizate de Willy Pragher şi sunt preluate din colecţiile Landesarchiv Baden-Württemberg prin intermediul forumului acesta.]

Cadru cu pavilionul Expoziţiei Transnistriei de după minutul 2:39 din filmul numit Bukarest 1941, deşi expoziţia a fost inaugurată în 1942.

Transnistria, 1942

2010-10-10T20:12:00.015+03:00

Textele sunt preluate din publicaţia Transnistria şi reflectă spiritul vremii în anul 1942. Acest articol este doar un prolog.

Blocul Beldiman

2010-10-03T18:55:00.017+03:00

Încă din anul 1954, în Institutul Proiect-Bucureşti s-a pus în studiu proiectarea unui bloc de locuinţe care să complementeze golul rămas pe b-dul 6 Martie între clădirea fostului hotel Bulevard şi blocurile de locuinţe de pe acest bulevard, pe frontul stâng.

Acest bloc făcând parte din frontul stâng al pieţei C.C.A. - aşa cum a rezultat din concursul pentru piaţa C.C.A., precum şi din studiile făcute ulterior în I.P.B. - urma să fie proiectat până în clădirea fostului hotel Bulevard, lăsând o trecere largă pe unul sau două niveluri spre strada Beldiman.

Aceste studii, prezentate în mai multe sarcini de proiectare, nu au fost avizate de Direcţia de Arhitectură şi Urbanism.

La începutul anului 1958, studiile au fost reluate, de data aceasta cu tema precisă de a se proiecta numai blocul de colţ, fără acoperirea străzii Beldiman în prima etapă.

Proiectul era legat de o serie de condiţii dificile. Astfel, existenţa a două calcane: pe strada Beldiman, blocul Editurii Tehnice, pe b-dul 6 Martie, calcanul blocului de locuinţe vecin (cu o curte de lumină pe care se deschid ferestre ale unor camere de locuit), cu lungimi, înălţimi la cornişă şi gabarite - retrageri complet diferite, precum şi cu sisteme de fundare deosebite, cu o diferenţă de nivel de cca. 3,00 m între ele.

De asemena, faţadele celor două blocuri sunt complet diferite ca tratare. Construcţia trebuie să fie proiectată, ca volum şi plastică de faţadă, ca un element de sine stătător, în prima etapă, putând să facă apoi parte integrantă din viitorul front continuu.

Parterul a fost destinat unui mare bufet expres, ceea ce a creat dificultăţi în amplasarea scărilor şi intrărilor la etajele superioare pentru apartamente. Subsolul a fost rezervat în bună parte serviciilor şi anexelor acestui bufet expres.

Stratificaţia terenului, foarte variată (fosta albie a Dâmboviţei, umpluturi diferite, resturi de la nişte foste grajduri etc.) a dat de asemenea dificultăţi de proiectare.

În sarcina de proiectare depusă la avizare în aprilie 1958 se rezolva tema pentru parter, obţinându-se un total de 70 de apartamente; indicii spaţiali şi de cost erau conform cu cei ai proiectelor curente în proiectarea de locuinţe. În urma plenarei Comitetului Orăşenesc P.M.R. din mai 1958, proiectul a fost restudiat parţial, realizându-se, în acelaşi volum construit, un număr de 80 de apartamente, iar la proiectul tehnic un număr de 93 de apartamente reale.

[Proiect realizat de arh C. Neagu, arh. D. Ioanovici, ing. D. Badea - text adaptat după revista Arhitectura, 1958]

Bulevardul care nu ni s-a mai dat

2010-09-27T21:19:00.018+03:00

La începutul anilor 1960, într-una din variantele planului de sistematizare a Bucureștilor, cele trei construcții noi - blocul ITB și cele două blocuri pereche (ONT și Eva) - alături de modernistul bloc ARO al lui Horia Creangă vor fi completat intersecția majoră a axului nord-sud cu un nou bulevard.

Blocurile pereche ridicate peste urmele Muzeului Simu vor fi marcat - ca două aripi - începutul tronsonului de bulevard către vest.

Acest tronson vestic al bulevardului va fi continuat către latura nordică a imobilului MICA, prin demolarea unui cvartal de locuințe de joasă înălțime, având o ușoară inflexiune a axei sale la intersecția cu Calea Victoriei.

Începând din zona Conservatorului, traseul bulevardului va fi urmat cu fidelitate traiectoria străzii Știrbei-Vodă, mărginind la nord Grădina Cișmigiu, către intersecția cu Splaiul Independenței, spre Academia Militară.

În dreptul nou ridicatei Săli a Palatului, o stradă radială va fi permis deschiderea unei perspective dinspre bulevard către fațada nordică a acesteia. Biserica Albă va fi fost izolată pe o insulă, separând cele două sensuri de circulație de pe bulevard, reamintind de concursul pentru amenajarea Pieței Palatului Regal.

Strada radială va fi fost bordată de blocuri din panouri prefabricate, construite în maniera celor ridicate deja pe cursiva vestică a Pieței Sălii Palatului. Blocul de pe flancul estic al radialei va fi închis într-un cvartal spatele imobilului MICA.

În cele două imagini, cele două blocuri-porți care vor fi deschis accesul către radiala de conectare a pieței Sălii Palatului cu bulevardul.

O imagine din blocul turn, din anii 1960, în fundalul căreia se distinge breșa dintre cele două blocuri-poartă, dincolo de care demolările vor fi condus la deschiderea noii radiale, perpendiculară atât pe fațada nordică a Sălii Palatului, cât și pe bulevard.

Succesiunea evenimentelor politice de după 1965 determină schimbări politice multiple de orientare în sistematizarea Bucureștilor. Traseul bulevardului devine o temă perpetuă pentru lucrările de diplomă ale studenţilor la I.A.S. Ion Mincu. În fotografie, macheta unui astfel de proiect de la începutul anilor 1970.

După înlăturarea urmărilor dezastrului din 4 martie 1977, factorii de decizie determină începerea unei campanii furibunde de demolări și reconfigurări mutilante. Printre noile construcţii, ca urmare a prăbușirii parțiale a imobilului MICA, va apărea un complex hotelier şi de locuinţe destinat monitorizării sistematizate a străinilor, ridicat pe traseul bulevardului în detestabilul stil al anilor 1980.

Traseul bulevardului care nu ni s-a mai dat, suprapus pe o vedere din satelit, în prezent (GEarth).